Acțiune prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă asupra suprafeţei de teren aflat în proprietatea sa. Respingerea recursului ca nefondat

• NCC: art. 1469 – 1515
• NCC: art. 1506 alin. (1)
• NCC: art. 1508
• NCC: art. 1615
• NCC: art. 1616 – 1623
• NCPC: art. 332
• NCPC: art. 42 alin. (1) pct. 13
• NCPC: art. 480 alin. (2)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 5
• NCPC: art. 49 alin. (2)
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• NCPC: art. 498 alin. (5)
• NCPC: art. 5 alin. (3)
• NCPC: art. 633 pct. 1
• O.G. nr. 22/2002: art. 1 alin. (1)
• O.G. nr. 22/2002: art. 2
• O.G. nr. 22/2002: art. 3 alin. (3)
• O.G. nr. 22/2002: art. 4 alin. (1)

Prin acțiunea înregistrată la 7 iulie 2017, pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală București, obligarea acestuia la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință asupra suprafeței de 911 m.p. din terenul în suprafață de 1482 m.p. proprietatea sa.

În cauză, prin sentința civilă nr. 2 C. civ. din 9 ianuarie 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a dispus strămutarea judecării litigiului la Tribunalul Buzău, desființând actul de procedură privind desemnarea expertului.

Prin sentința civilă nr. 410 din 29 ianuarie 2018, Tribunalul Prahova, secția I civilă a scos cauza de pe rol și a dispus înaintarea dosarului nr. x/2017, având ca obiect pretenții, spre competentă soluționare, la Tribunalul Buzău.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 609 din 6 aprilie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Judecata în recurs. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele:

a) În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. (acestea fiind normele care au întemeiat cererea de recuzare a membrilor completului învestit cu rejudecarea apelului), judecătorul este necompatibil de a judeca „atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa”.

Spre deosebire de celelalte cazuri de incompatibilitate a judecătorului cuprinse în dispozițiile art. 42 pct. 1-12 C. proc. civ., care privesc situații precis determinate, deci mai clar delimitate, cazul de incompatibilitate prevăzut de pct. 13 al articolului are un grad mai mare de generalitate, în ipoteza sa nefiind menționate situații concrete sau, în orice caz, care să aibă un grad mai ridicat de determinare.

Această particularitate a cazului de incompatibilitate în discuție nu exclude însă interpretarea și aplicarea sa riguroasă, în acord cu intenția legiuitorului, câtă vreme legea impune condiția ca îndoielile cu privire la imparțialitatea judecătorului să rezulte nu din orice elemente de fapt, ci numai din acelea care, prin particularitățile lor concrete, fac ca respectivele bănuieli să poată fi considerate întemeiate, adică să justifice îndeajuns de puternic și convingător credința autorului cererii că judecătorul recuzat nu ar putea soluționa procesul cu deplină imparțialitate.

Astfel fiind, când elementele de fapt invocate nu satisfac această exigență, cererea de recuzare trebuie respinsă ca neîntemeiată.

Dintr-o asemenea perspectivă de înțelegere a motivului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. rezultă și că simpla efectuare a unor acte de procedură de către instanță ori respingerea unor cereri în legătură cu judecata formulate de vreuna dintre părți nu pot avea, prin ele însele, semnificația unor împrejurări care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la impațialitatea judecătorului, căci atâta vreme cât nu pot fi corelate cu alte elemente care să justifice temerile părții, ele nu pot fi înțelese decât ca manifestări ale dreptului și, în egală măsură, ale obligației judecătorului de a soluționa procesul potrivit convingerii sale. A considera altfel înseamnă a îngădui ca ori de câte ori judecătorul respinge o cerere a părții în legătură cu judecata, judecătorul să devină recuzabil, ceea ce nu ar putea fi acceptat, căci ar putea favoriza abuzul, facilitând îndepărtarea din complet a unui judecător indezirabil.

Atunci când judecătorul cauzei respinge o cerere sau solicitare a părții (fie că este vorba despre recuzarea unui expert tehnic judiciar numit în cauză sau despre controverse privitoare la (ne)legala comunicare a unei cereri sau a unui înscris depus de partea adversă), o asemenea soluție nu justifică recuzarea lui, ci exercitarea, în condițiile legii, a căilor de atac împotriva respectivelor dispoziții sau măsuri procesuale luate de instanță.

Toate cele de mai sus conduc la concluzia că, în prezentul proces, cererea pârâtei de recuzare a membrilor completului de rejudecare a apelului a fost corect respinsă, faptul că a fost respinsă cererea de recuzare a expertului tehnic ori că nu i s-ar fi comunicat o cerere de compensare a creanțelor formulată de reclamant sau că s-ar fi făcut o greșită aplicare a prevederilor O.G. nr. 22/2007 neputând avea valoarea unor împrejurări suficiente pentru a atrage, prin ele însele, incompatibilitatea judecătorilor cauzei.

Este neîntemeiată și critica potrivit căreia atâta vreme cât pârâta formulase o cerere de recuzare a expertului tehnic judiciar, acesta nu mai putea răspunde la obiecțiunile la expertiză ale pârâtei, fiind necesar a se aștepta soluționarea cererii de recuzare. Are în vedere Înalta Curte că dispozițiile art. 332 C. proc. civ. privitoare la recuzarea expertului nu conțin, în planul efectelor cererii de recuzare, dispoziții derogatorii de la cele care guvernează, prin intermediul unei reglementări detaliate, recuzarea judecătorului. Or, în lipsa unor derogări exprese, rămân, prin raportare și la prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., a se aplica și în cazul expertului, mutatis mutandis, dispozițiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecății. Cu toate acestea, pronunțarea soluției în cauză nu poate avea loc decât după soluționarea cererii de recuzare”.

Prin urmare, existența cererii de recuzare a expertului formulată de pârâtă nu îl împiedica pe acesta să răspundă obiecțiunilor la expertiză, urmând ca, în cazul în care cererea de recuzare ar fi fost ulterior admisă, să se stabilească dacă actele efectuate de expert mai pot fi păstrate.

b) În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, „Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă”.

Se poate observa că textul legal se referă la „achitarea” creanțelor din sumele aprobate cu această destinație, ceea ce trimite la concluzia că este avută în vedere plata lor efectivă, înțeleasă ca transfer de fonduri de la debitor către creditor în scopul stingerii obligației stabilite, printr-un titlu executoriu, în sarcina unei instituții publice.

Or, plata, ca mijloc de stingere a obligațiilor, reprezintă un instrument juridic distinct de acela al compensației (indiferent dacă aceasta din urmă este legală sau judiciară), astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1615 C. civ. (având denumirea marginală „Moduri de stingere a obligațiilor”), potrivit cărora „Obligațiile se sting prin plată, compensație, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum și prin alte moduri expres prevăzute de lege”.

Fără a stărui, căci distincția dintre ele este evidentă, Înalta Curte menționează doar că plata, ca instituție juridică autonomă, este reglementată la nivel general prin dispozițiile art. 1469 – 1515 C. civ., în vreme ce compensația este reglementată prin dispozițiile art. 1616 – 1623 C. civ.

În ce privește statuarea potrivit căreia dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 au în vedere exclusiv plata, ca mijloc de stingere a obligațiilor, iar nu și compensația, corectitudinea ei rezultă inclusiv din examinarea altor dispoziții cuprinse în același act normativ.

Astfel, la art. 2 alin. (1) teza I se stipulează că „Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată”. Se poate observa că legiuitorul folosește termenul „plată”, legându-l de imposibilitatea începerii sau continuării executării creanței din lipsă de fonduri, ceea ce, cu evidență, exclude stingerea prin compensare a unor eventuale creanțe reciproce.

Tot astfel, art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 22/2002 se referă la „….cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2…”, în vreme ce art. 4 alin. (1) se referă la faptul că ordonatorii principali de credite „….au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, (…) pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii”.

Aceste exemple (care ar putea fi însă întregite și cu altele) nu lasă nicio îndoială cu privire la constatarea că O.G. nr. 22/2002 nu are în vedere stingerea prin compensație a obligațiilor de plată stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice, ci doar stingerea lor prin plată.

În aceste circumstanțe de reglementare, critica recurentei potrivit căreia, reținând compensația, instanța de apel ar fi încălcat prevederile O.G. nr. 22/2002, este neîntemeiată.

Cu privire la critica potrivit căreia instanța de apel a recurs în mod nelegal la instituția imputației plății reglementată prin prevederile art. 1508 C. civ., precum și cu privire la celelalte critici aflate în legătură cu aceasta, Înalta Curte consideră potrivit să precizeze că înțelegerea corectă a raționamentului juridic de care instanța de apel a uzat face necesară examinarea în ansamblu a considerentelor deciziei, iar nu raportarea punctuală la afirmația potrivit căreia, cu referire la suma de 139.383 Euro plătită în plus de pârâtă, că este „…oportună imputarea acestei diferențe de 139.383 Euro asupra contravalorii lipsei de folosință a terenului…”.

Astfel fiind, este necesar a se observa că în executarea silită a sentinței civile nr. 1417/15.10.2018 a Tribunalului Buzău, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1877/19.06.2019 a Curții de Apel Ploiești, pârâta i-a plătit reclamantului suma de 464.610 Euro, suma de 309.740 Euro reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului pentru perioada 20.06.2015 – 24.02.2018, iar suma de 154.870 Euro reprezentând lipsa de folosință pentru perioada 01.05.2018 – 01.10.2019.

Întrucât decizia civilă nr. 1877/19.06.2019 a Curții de Apel Ploiești a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, pârâta a concluzionat că a dispărut fundamentul juridic al sumei plătite reclamantului, apreciind că acesta datorează restituirea sumei.

Pe de altă, reclamantul a solicitat înaintea instanței de rejudecare a apelului, prin notele de ședință depuse la 10.05.2021, ca în temeiul prevederilor art. 1618 C. civ. să se aibă în vedere compensarea creanțelor reciproce, luându-se deci în considerare și sumele pe care pârâta le datorează reclamantului potrivit celor stabilite prin raportul de expertiză din prezentul proces.

Față de această solicitare, instanța de rejudecare a apelului a apreciat că creanța deținută de reclamant nu este încă certă, lichidă și exigibilă, urmând a fi stabilită doar în cursul prezentei judecății. Prin urmare, a conchis instanța de apel că reclamantul nu poate invoca, în cauză, compensația legală, pentru a-i profita prevederile art. 498 alin. (5) C. proc. civ.

A mai adăugat însă instanța de apel că, în cauză, „Curtea de apel nu poate face însă abstracție de faptul că, până la data pronunțării prezentei decizii, contravaloarea lipsei de folosință a terenului pretinsă de reclamant, pentru perioada 20.06.2015 – 24.04.2018, stabilită prin completarea raportului de expertiză la suma de 216.818 Euro, a fost deja achitată de către apelantul – pârât, care a virat intimatului – reclamant o sumă de bani mai mare, 309.740 Euro, rezultând o diferență în minus din recalcularea contravalorii lipsei de folosință a terenului, pentru perioada menționată, de 92.922 Euro.

În egală măsură, până la data pronunțării prezentei decizii, apelantul – pârât a achitat intimatului – reclamant și contravaloarea lipsei de folosință a terenului, în continuare, pe perioada 01.05.2018 – 01.10.2019, în sumă de 154.870 Euro (9.110 Euro/lunăX17 luni), sumă mai mare decât cea stabilită prin completarea raportului de expertiză, și anume 108.409 Euro (6377 Euro/lunăX17 luni), rezultând o diferență în minus din recalcularea contravalorii lipsei de folosință a terenului, pentru perioada anterior menționată, de 46.461 Euro (154.870 Euro – 108.409 Euro).

Prin urmare, până la data de 01.10.2019, apelantul – pârât a achitat intimatului – reclamant, o sumă de bani mai mare cu 139.383 Euro (92.922 Euro + 46.461 Euro), decât cea stabilită prin completarea raportului de expertiză întocmit în cauză, satisfăcând astfel în integralitate pretențiile reclamantului deduse judecății până la data de 01.10.2019.

Curtea de apel apreciază ca fiind oportună imputarea acestei diferențe de 139.383 Euro asupra contravalorii lipsei de folosință a terenului pretinsă de reclamant, în continuare, până la data eliberării efective a terenului de către pârât, rezultând că pe perioada 01.10.2019 – 01.08.2021 pârâtul datorează reclamantului suma de 140.294 Euro (6377 Euro/lună X 22 luni).

Prin urmare, în raport cu sumele deja achitate, pentru perioada 01.10.2019 – 01.08.2021, diferența de plată în sarcina pârâtului este de 911 euro, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință a aceluiași teren, aferentă lunii iulie 2021 (140.294 Euro-139.383 Euro).

Față de toate considerentele expuse și având în vedere că apelantul – pârât a susținut în mod întemeiat pe tot parcursul procesului că a achitat intimatului – reclamant peste 500.000 de Euro de la momentul declanșării litigiilor între părți, Curtea de apel constată că parte din pretențiile deduse judecății de către reclamant au fost satisfăcute, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. (2) din C. proc. civ., va admite apelul formulat de pârât, va schimba în parte sentința apelată, în sensul că va admite în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și va obliga pârâtul la plata sumei de 6.377 euro/lună către reclamant, în echivalent RON la data plății, începând cu data de 01.08.2021 și până la data încetării faptului ocupării, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 911 mp, situat în Sinaia, str. x (fostă str. x) nr. 21, județul Prahova, precum și a sumei de 911 euro, reprezentând diferență pentru contravaloarea lipsei de folosință a aceluiași teren, aferentă lunii iulie 2021, respingând în rest cererea, ca rămasă fără obiect.

Vor fi menținute în rest dispozițiile sentinței, de vreme ce toate celelalte critici ale pârâtului au fost deja analizate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare și apreciate ca nefondate.

Acest raționament juridic al instanței de rejudecare a apelului, examinat inclusiv din perspectiva implicațiilor sale asupra soluției date apelului declarat de pârât, evidențiază, întâi de toate, că referirea la „imputarea” diferenței de 139.383 Euro nu trebuie înțeleasă ca vizând instituția juridică a imputației plății, reglementată prin prevederile art. 1506 – 1509 C. civ., căci aceasta se referă, prin chiar ipoteza sa fundamentală, la existenta mai multor datorii ale debitorului față de același creditor: potrivit art. 1506 alin. (1) C. civ., „Plata efectuată de debitorul mai multor datorii față de același creditor, care au același obiect, se impută asupra acestora conform acordului părților”.

Or, în prezentul proces această evidentă condiție nu se regăsește, fiecare dintre părți având o singură datorie către cealaltă. Prin urmare, văzând și că instanța de apel nu a făcut nicio trimitere sau referire la dispozițiile legale privitoare la imputația plății, rezultă că, în contextul cauzei, este îndeajuns de limpede că termenul „imputație” folosit de instanță a vizat o modaliate de compensare a creanțelor reciproce, iar nu o finalitate conformă cu prevederile art. 1506 C. civ.

Tot în legătură cu raționamentul și argumentele instanței de apel, Înalta Curte arată că trebuie înțeles că atunci când a apreciat, în raport cu invocarea compensației legale de către reclamant prin notele de ședință din data de 10.05.2021, că nu sunt încă întrunite condițiile compensației legale, instanța de apel a considerat că la respectivul moment procesual reclamantul nu deținea încă o creanță certă, lichidă și exigibilă.

În același timp însă, rațiuni de ordin practic, aflate în directă legătură cu imperativul legal al executării cât mai grabnice a obligațiilor, deci al protejării legitime a creditorului unei obligații, îi permiteau instanței de apel să observe că deși, pe de o parte, reclamantul îi datorează pârâtei o sumă de bani ca urmare a desființării titlului executoriu în virtutea căruia obținuse obligarea pârâtei la plata sumei arătate în respectivul titlu, pe de altă parte prin decizia dată în rejudecarea apelului s-a stabilit că pârâta îi datorează, la rândul ei, reclamantului o sumă de bani mai mare decât aceea pe care pârâtul ar fi ținut să i-o restituie.

În aceste circumstanțe particulare ale cauzei este de avut în vedere și că decizia instanței de apel, prin care s-a stabilit suma datorată reclamantului de către pârâtă, era executorie, în temeiul prevederilor art. 633 pct. 1 C. proc. civ. („unt hotărâri executorii: 1. Hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel”), încă de la momentul pronunțării sale, respectiv din data de 20.12.2021. Astfel fiind, rezultă că chiar dacă instanța de rejudecare a apelului nu ar fi reținut în mod expres, pentru data pronunțării deciziei, intervenirea compensației (având ca efect stingerea integrală a creanței reclamantului către pârâtă), compensația legală oricum ar fi intervenit, prin forța legii, la aceeași dată a pronunțării deciziei.

La o asemenea modalitate de stingere a obligațiilor dintre părți trimiteau, cu evidență, prevederile art. 1616 C. civ., potrivit cărora „Datoriile reciproce se sting prin compensație până la concurența celei mai mici dintre ele”, coroborate cu cele ale art. 1617 din același Cod, conform cărora: „Compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii reciproce certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură”.

Toate cele ce preced trimit la concluzia că raționamentul juridic pe care s-a întemeiat instanța de apel este, în elementele lui principale, unul legal, făcând neîntemeiate susținerile contrare ale pârâtei recurente.

Este neîntemeiat și motivul de recurs prin care se afirmă că expertiza efectuată înaintea instanței de rejudecare a apelului nu a ținut seama de criteriul de determinare a contravalorii lipsei de folosință stabilit de instanța de recurs, avându-se în vedere prețul de închiriere a unui spațiu cu destinație comercială, iar nu prețul practicat pentru închiriere de terenuri similare. Are în vedere Înalta Curte că atât din obiectivele expertizei stabilite de instanța de rejudecare a apelului, cât și din examinarea conținutului propriu-zis al expertizei nu rezultă că s-ar fi avut în vedere un alt criteriu de determinare a sumei decât acela al prețului cel mai mic practicat pe piața imobiliară.

Rezultă din cele de mai sus și că nu s-ar putea considera că decizia atacată conține motive contradictorii în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., examinarea în ansamblul său și prin raportare la firul său logic a raționamentului instanței și a argumentației care îl susține trimițând la concluzia că decizia dată în apel se sprijină pe o interpretare și aplicare corectă a normelor de drept material incidente și pe o construcție argumentativă unitară.

Se va respinge, deci, recursul ca nefondat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Sursa informației: www.scj.ro.