Viciile motivării unei hotărâri. Lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă (NCPC, VCC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1106/2020

NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b), art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, art. 496 alin. (1); VCC: art. 1014

Motivele invocate de recurenta-pârâtă în susținerea cererii de recurs sunt reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Astfel, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele recurentei-pârâte în susținerea acestui motiv de recurs vizează exclusiv aspectele de fapt reținute de instanța de apel cu privire la autorizația de construire, la împiedicarea în executarea lucrării prin întreruperea curentului, la momentul la care intimata-reclamantă a aflat despre demolarea construcției, la notificările de plată din 18.08.2011 și 22.03.2012.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Nici argumentul recurentei-pârâte în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, raportat la momentul reținut de instanța de apel, respectiv demolarea construcției din anul 2014, ca moment de început al cursului prescripției dreptului material la acțiune, întrucât instanța nu a motivat respingerea argumentelor sale, nu poate fi reținut.

Argumentul instanței în acest sens trebuie analizat în contextul expunerii analizei referitoare la condițiile suspensive și la momentul de început al cursului prescripției.

Trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției.

În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile textului de lege mai sus menționat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestit. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ.

Nici argumentele expuse de recurenta-pârâtă în susținerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reținute.

O primă critică invocată de către recurenta-pârâtă vizează faptul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, invocând în acest sens prevederile art. 1.2 din acordul de încetare încheiat la 30.03.2011 și Anexa nr. 1 la acest acord și, respectiv, art. 11.3 din contractul nr. x/15.05.2008.

Aspectele de nelegalitate din perspectiva interpretării actelor juridice mai sus indicate nu pot fi reținute. Recurenta-pârâtă tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a interpretării actelor juridice de către instanța de apel, din perspectiva aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și art. 1004 C. civ. vizează, de asemenea, interpretarea voinței părților, așadar, tot aspecte de netemeinicie.

Înalta Curte reține că și argumentele expuse de către recurenta-pârâtă în susținerea criticilor de nelegalitate privitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 și a art. 1014 C. civ. de la 1864 vizează situația de fapt: deschiderea procedurii insolvenței, momentul la care intimata a aflat despre demolarea construcției, momentul expirării autorizației de construire, atât cea inițială, cât și cea prelungită, precum și înscrisurile depuse la dosar, respectiv notificarea nr. x/18.08.2011, notificarea nr. x/22.03.2012, procesul-verbal nr. x/05.05.2011, aspecte de netemeinicie ce excedează căii de atac a recursului.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1393/A din 14 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Sursa informației: www.scj.ro.