Veniturile rezultate din exploatarea bunurilor proprietate publică (NCC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1155/2020

NCC: art. 1348, NCPC: art. 488 alin. (1), art. 496

După cum au reținut atât instanța de fond, cât și instanța de prim control judiciar, recurentul-reclamant a fost înființat prin H.G. nr. 521/1998, cu modificările ulterioare.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 521/1998, „Bunurile proprietate publică de natura celor prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, reprezentând piste de decolare-aterizare, căi de rulare, platforme de îmbarcare-debarcare, precum și terenurile de sub acestea, aflate în administrarea Regiei Autonome Aeroportul Internațional Timișoara se concesionează de către Ministerul Transporturilor Aeroportului Internațional Timișoara, în condițiile legii”.

Potrivit art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 521/1998, „Contravaloarea bunurilor proprietate publică nu se regăsește în valoarea capitalului social al Aeroportului Internațional Timișoara” dar, potrivit alin. (5) al art. 2, „Veniturile rezultate din exploatarea bunurilor proprietate publică, concesionate Aeroportului Internațional Timișoara, se constituie venituri proprii ale acesteia”.

Între părți a fost încheiat, în condițiile H.G. nr. 521/1998, contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001, contractul care stipulează în art. 7 alin. (19):

„Concesionarul are obligația de a respecta toate celelalte obligații legate de bunurile ce fac obiectul prezentului contract prevăzut de H.G. nr. 521/1998”.

Rezultă că prevederile convenției părților se completează cu prevederile H.G. nr. 521/1998.

Potrivit art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 521/1998, „Crearea de noi bunuri proprietate publică, dezvoltarea și modernizarea celor existente în scopul extinderii și modernizării activității Aeroportului Internațional Timișoara se asigură integral de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Transporturilor. Obiectivele de investiții respective se aprobă prin hotărâre a Guvernului”.

În perioada 2012 – 2013 recurentul-reclamant a realizat investiții/lucrări de modernizare la pista de decolare-aterizare (care constituie domeniul public al Statului Român și potrivit Legii nr. 213/1998) – atât în temeiul convenției părților (art. 5 alin. (4) din contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001), cât și în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 521/1998, dispoziții în temeiul cărora concesionarul are atât dreptul de a încheia contracte economice cu terții pentru valorificarea în condiții de eficiență a exploatării obiectivelor concesiunii, dar, totodată, și obligația de a mări valoarea bunurilor concesionate și exploatate, prin lucrări de modernizare, îmbunătățiri, etc., potrivit obiectivelor stabilite de către concedent, pentru satisfacerea interesului public și îndeplinirea obiectului de activitate (art. 22 din H.G. nr. 521/1998).

În mod corect au reținut instanțele de fond și de apel că lucrările contractate de către recurentul-reclamant au avut la bază acordul Statului Român, prin reprezentantul său în AGEA Aeroportului Internațional Timișoara, (hotărârea AGEA AIT-TV nr. 2 din 13 mai 2012), cât și în cadrul Consiliului de Administrație al AIT – TV, prin Decizia nr. 2 din 27 martie 2012, decizia emisă tocmai în baza contractului de concesiune.

Așadar, nu se poate primi susținerea recurentului-reclamant în sensul că investițiile/lucrările de modernizare a bunurilor aparținând în proprietate Statului Român, dar care se află în folosința recurentului-reclamant, în baza contractului de cesiune încheiat pe o perioadă de 49 de ani, ar fi fost efectuate în afara unui acord contractual, recurentul-reclamant neputând administra și exploata domeniul public al statului decât în baza contractului de concesiune încheiat cu Ministerul Transporturilor.

Aceasta este de fapt, și esența dreptului de concesiune.

În acord cu prevederile contractuale, investiția efectuată, îmbunătățirile aduse bunurilor, crearea de noi bunuri proprietate publică, modernizarea celor existente, acestea intră în obiectul concesiunii în mod automat (art. 8 alin. (3) din Contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001).

În acest context, în mod corect au considerat instanța de fond, cât și instanța de apel că recurentul-reclamant nu poate uzita de actio in rem verso, care reprezintă ultimul și singurul remediu, atunci când nu există nici un alt temei (legal sau contractual), prin care cel ce se pretinde a fi sărăcit să poată înlătura consecințele injuste ale unui fapt ilicit, dar care lui i-a produs un prejudiciu, îmbogățind în egală măsură, în mod injust și neimputabil, pe altul.

Rezultă, astfel cum a decis legiuitorul prin art. 1348 C. civ., că acțiunea pentru restituirea îmbogățirii fără justă cauză are un caracter subsidiar, nefiind admisibilă dacă poate fi exercitată o altă acțiune pentru indemnizarea prejudiciului suferit.

Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de către recurentul-reclamant, că instanța de apel a aplicat corect norma juridică la situația de fapt reținută de către instanță, în cauză nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât privește recuperarea cheltuielilor efectuate de către recurentul-reclamant, pe baza acordului contractual, în condițiile explicate anterior, în contextul legal și contractual care reglementează raporturile juridice dintre părți, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 1705/2006, act normativ evocat de către părți, în cazul bunurilor reprezentând imobilizări finalizate, efectuate din surse proprii de finanțare, acestea vor fi cuprinse în inventarul bunurilor din domeniul public al statului „după recuperarea amortizării investiției, respectiv la expirarea duratei normale de utilizare, a contractului de concesiune sau de închiriere, potrivit prevederilor legale în vigoare, în baza unui act normativ adoptat în acest sens”.

Așa fiind, după cum au arătat și instanța de fond și instanța de apel, faptul că prin emiterea Raportului de Control întocmit de către Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi a Județului Timiș, nr. 10.045 din 12 decembrie 2014, urmare a controlului efectuat în perioada 3 noiembrie 2014 – 12 decembrie 2014 la recurentul-reclamant, s-a stabilit că toate sumele achitate de către recurentul-reclamant nu reprezintă cheltuieli deductibile, ci acestea trebuie incluse în valoarea activului respectiv, sporindu-i astfel valoarea, nu prezintă relevanță, atâta timp cât, potrivit art. 16 alin. (2) din contractul de concesiune recurentul-reclamant avea obligația să țină separat evidența contabilă atât pentru bunurile de retur, cât și pentru bunurile proprii, iar recuperarea cheltuielilor se efectuează în modalități legale specifice.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., respinge recursul, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.