Urmărirea reducerii pedepsei. Contestație la executare respinsă ca nefondată (O.U.G. nr. 43/2002, L. nr. 682/2002, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 767/2018

O.U.G. nr. 43/2002: art. 19; L. nr. 682/2002: art. 19; NCPP: art. 598 alin. (1) lit. d)

Contestația la executare este mijlocul procesual ce poate fi exercitat pentru soluționarea incidentelor prevăzute de legea penala sau procesual penala ivite înainte ori în timpul executării hotărârii penale definitive sau după executarea hotărârii penale definitive, dar în legătură cu aceasta.

Contestația la executare privește numai incidentele în legătură cu executarea hotărârii definitive, fără a se putea ajunge la modificarea dispozițiilor din hotărârea instanței care au intrat în puterea lucrului judecat.

Prin Decizia penală nr. 209/A din 5 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2013, prin altele, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 12/F din 10 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Din analiza considerentelor Deciziei penale nr. 209/A din 5 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală se observă că prin încheierea din 20 martie 2015, s-a admis cererea în probațiune formulată de apelantul inculpat A. și s-a încuviințat proba testimonială constând în ascultarea martorului C., proba cu înscrisuri pe situația de fapt și în circumstanțiere precum și solicitarea de a se emite o adresă către Direcția Națională Anticorupție pentru a se comunica dacă, în raport cu denunțurile formulate, poate beneficia de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În acest sens, s-a menționat că:

„Prin adresa din 16 aprilie 2015, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție, a comunicat că pe baza denunțurilor formulate de inculpatul A. au fost formate Dosarele nr. x/2013 și nr. y/2015, în care se efectuează acte de urmărire penală, însă nu a fost pusă în mișcare acțiunea și nu s-a dispus trimiterea în judecată, nefiind, așadar, îndeplinită condiția tragerii la răspundere penală a vreunei persoane pentru infracțiuni atribuite prin O.U.G. nr. 43/2002 în competența sa”.

Totodată, Înalta Curte observă că, instanța de apel a constatat că „inculpatul A. nu poate beneficia de aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, nefiind îndeplinite condițiile textului de lege menționat, întrucât prin adresa din 16.04.2015, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție, a comunicat că pe baza denunțurilor formulate de inculpatul A. au fost formate Dosarele nr. x/2013 și nr. y/2015, în care se efectuează acte de urmărire penală, însă nu a fost pusă în mișcare acțiunea și nu s-a dispus trimiterea în judecată, nefiind, așadar, îndeplinită condiția tragerii la răspundere penală a vreunei persoane pentru infracțiuni atribuite prin O.U.G. nr. 43/2002 în competența sa”.

În această ordine de idei, din analiza actelor depuse la dosarul cauzei, respectiv adresa înaintată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DNA, secția de Combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, se constată că în cuprinsul acesteia se menționează că, Dosarul nr. x/2013 al secției de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție s-a format ca urmare a denunțului formulat la data de 5 aprilie 2013 de numitul A., că la data de 23 noiembrie 2016 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpații B. și D. iar la data de 30 octombrie 2017 s-a emis rechizitoriul și s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților.

Astfel, se observă că punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpații B. și D. s-a dispus la data de 23 noiembrie 2016, iar Decizia penală nr. 209/A a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală din 5 iunie 2015. Totodată, s-a reținut că instanța de apel a avut în vedere faptul că inculpatul a formulat un denunț, chiar dacă, soluția oferită de instanță a fost în sensul neaplicării dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Înalta Curte reține că aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 68/2002 referitoare la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsa este o chestiune de fond, ce trebuia avută în vedere de instanță la individualizarea judiciară a pedepsei, ca un criteriu obiectiv. Aplicarea acestor prevederi legale are consecințe asupra limitelor de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea dedusă judecății, în sensul reducerii la jumătate a acestora și stabilirii unei pedepse între aceste limite în procesul complex al individualizării pedepsei realizat cu ocazia judecării pe fond a cauzei.

Înalta Curte constată că, pe calea contestației la executare, contestatorul urmărește practic reducerea pedepsei în a cărei executare se află, prin aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, ceea ce, în mod evident, nu este posibil, pe această cale, a contestației la executare neputând fi modificată soluția dispusă printr-o hotărâre definitivă întrucât, în caz contrar, prin pronunțarea unei soluții diferite, în sensul reindividualizării pedepsei aplicate contestatorului, prin reținerea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat. Aplicabilitatea cauzei de reducere a pedepsei la care contestatorul a făcut referire poate fi analizată cu ocazia soluționării pe fond a dosarului, neputând fi examinată ulterior pronunțării hotărârii definitive de condamnare, pe calea unei contestații la executare fundamentate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Astfel, în raport cu aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 64/F din data de 4 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2018 (408/2018).

Va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, va rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.