UNPIR la 20 de ani: Interviu cu Emilian Radu, Președinte de onoare al UNPIR

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Nicolae Cîrstea: Suntem împreună cu dl Emilian Radu, Președinte de onoare al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență și, de asemenea, primul președinte în această organizație de 20 de ani a profesiei de practician în insolvență. Greșesc?

Emilian Radu: Nu, așa este.

Nicolae Cîrstea: Cum au fost începuturile, domnule Președinte? Care sunt lucrurile care vă vin în minte când vă gândiți la acea perioadă din 1999, când s-a cristalizat această structură?

Emilian Radu: Practic, totul a început cu nevoia de a introduce noțiunea de lichidare, de faliment, impusă de instituțiile internaționale, Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, pentru că, apreciau ei pe bună dreptate, o economie nu poate să funcționeze în normalitatea ei dacă nu există și un mecanism de eliminare a actorilor economici care nu reușesc să concureze într-o piață liberă. Să aibă profitabilitate, eficiență, să nu viruseze alte companii care alcătuiesc un țesut economic sănătos, și atunci falimentul este o soluție.

Nicolae Cîrstea: Știu că inițial denumirea profesiei era aceea de lichidator. Practic, a fost o evoluție până la denumirea care se folosește în prezent.

Emilian Radu: Aceasta a fost una dintre marile probleme de început, adică denumirea de „lichidator”. Pentru că, îmi aduc aminte, lichidatorul deja era echivalent cu „groparul întreprinderilor”. Era o noțiune încărcată de mult negativism și percepția aceasta nu o avea numai opinia publică, ci din păcate și multe dintre instituțiile statului și ne-a trebuit ceva timp să schimbăm această imagine, adică ideea de a redenumi profesia și a elimina cuvântul „lichidator” a venit cumva și din semantica negativă a acestui cuvânt. „Groparii”. „Vin groparii!” Cam așa eram etichetați la primele misiuni, îmi aduc aminte. Și, într-adevăr, am avut de luptat cu schimbarea imaginii, atât în raport cu opinia publică, dar mai puțin asta a contat, cât și cu instituțiile statului – proprietar și/sau creditor, pentru că au fost multe societăți cu capital de stat care, într-un fel sau altul, au intrat în procedură și evident a fost și interferența statului, de foarte multe ori. Se dorea să se gestioneze într-un anumit fel procedurile, care nu corespundeau neapărat nici spiritului legii, nici obiectivului practic de reorganizare sau de lichidare, până la urmă. Și, da, au fost lupte grele, pot să spun, cu autoritățile, până când încet încet chiar au înțeles că nu există altă formulă. Marele nostru aliat și avantaj al acelor vremuri a fost dorința României de a intra în structurile Uniunii Europene. Și acesta era clar un deziderat la care aderaseră toate instituțiile statului, iar în acest context, normal că una dintre condiții în plan economic era și acceptarea unei legislații moderne în privința insolvenței. Atunci am făcut apel și noi la practica și legislația existente în alte țări din Uniunea Europeană și astfel actorii locali au trebuit să digere faptul că suntem un rău necesar.

Nicolae Cîrstea: Până în 1999, când s-au cristalizat Uniunea și acest corp profesional, totuși, au existat activități legate de insolvență. Ne puteți spune câte ceva dintre lucrurile care s-au întâmplat până în 1999 în această zonă a insolvenței, a activității de insolvență?

Emilian Radu: Da, au existat. Cred că de prin 1996-1997 au început niște activități vizibile în planul insolvenței care se desfășurau în spiritul legii existente, al legii societăților comerciale de atunci. Se împrumutase o anumită practică europeană, avuseseră loc niște consultări cu niște experți care au venit din diverse țări din Uniunea Europeană și au ținut și niște cursuri, seminare pe problema respectivă. Pe vremea aceea, eu lucram deja la actuala companie PricewaterhouseCoopers, fostul Coopers and Lybrand, și țin minte că am avut șansa de a-l avea în primele echipe mixte româno-engleze pe liderul global al procedurilor de insolvență din Coopers and Lybrand, Stephen Taylor, iar acest lucru ne-a ajutat foarte mult. Ne-a luminat cu o experiență de zeci de ani în spate. La noi, clar, după anii de comunism, nu existau noțiunile de „faliment”, „insolvență”. Era doar idea de a păstra joburile, de a avea o continuitate în angajarea forței de muncă și de a livra mai mult sau mai puțin, dar cu orice preț. Primele experiențe au fost pe colaborări cu experți sau profesioniști din țări ale Uniunii Europene și cu experți de la Banca Mondială. Țin minte că au ținut niște cursuri, seminarii, workshop-uri, au avut întâlniri cu instituțiile statului. Și cam așa au fost începuturile.

Nicolae Cîrstea: Câți membri avea Uniunea în 1999? Erau câteva sute?

Emilian Radu: Da. Erau de ordinul a câtorva sute. Am început, încet încet, să organizăm examene. La început se înscriau cam 100-200 și ceva de participanți la examene, după care numărul a crescut foarte mult în timp. A devenit din ce în ce mai interesantă meseria de practician în insolvență.

Nicolae Cîrstea: Care au fost greutățile începutului din punct de vedere al coalizării sub cupola UNPIR-ului a celor care practicau deja această activitate?

Emilian Radu: Eu zic că principala problemă pe care a trebuit să o rezolv eu ca președinte, și m-am implicat mult în asta, a fost să îi conving pe colegii de breaslă că trebuie să acceptăm faptul că noi, membrii Uniunii, suntem într-o concurență, într-o competiție pe o piață specifică, dar în același timp avem foarte multe interese comune și, de fapt, Uniunea își propune să apere aceste interese comune. Au fost la început voci care spuneau că rolul nostru era să oferim oportunități de business membrilor, să le aducem oportunități, cazuri pe care să le rezolve. Mai ales cei din provincie spuneau că nu au suficiente businessuri, activitate. Și atunci noi ce facem? A fost greu să le explic că nu este rolul nostru să aducem business, oportunități, ci rolul nostru este să apărăm interesele comune, adică să avem o legislație clară, să existe o competiție loială, să apărăm interesele în raport cu instituțiile statului în ceea ce privește modificări legislative, care pe vremea aceea, ca și acum, din păcate, se cam inițiau fără să fim consultați, inclusiv chestiuni legate de fiscalitate, toate aspectele acestea care țin de rolul unei asociații de profesioniști liberali. Încet-încet, s-a digerat chestiunea că, deși suntem într-o competiție, avem totuși niște interese comune, care, dincolo de competiție, trebuie să ne unească sub aceeași cupolă.

Nicolae Cîrstea: Și din punct de vedere al greutăților instituționale ale organizației pentru a se coagula, pentru a se cristaliza pe acest început de drum, care, iată, astăzi a ajuns la 20 de ani, care ar fi cele pe care vi le amintiți?

Emilian Radu: Pe de o parte, a fost chestiunea aceasta legată de acceptarea de către membri că rolul Uniunii nu este să le ofere business, pentru că la început mulți au crezut că de asta vin acolo, pentru a li se spune: „Uite, ai o ocazie acolo, o oportunitate. Există în nu știu ce județ o societate care urmează să intre. O iei tu, nu o iei tu.” Acestea au fost primele chestiuni dificile de digerat, după care ar fi evoluția legislativă pe care a trebuit să o gestionăm în raport cu o anumită presiune venită dinspre instituțiile statului, care voiau să impună o anumită abordare, cum ar fi aceea ca instituții tip Ministerul de Finanțe sau Ministerul Justiției să aibă un cuvânt mai mare de spus decât ar fi fost normal. Am luptat pentru a ni se recunoaște independența, autoreglementarea, pentru faptul de a fi o asociație care se autoguvernează, care stabilește un cod de etică, care are și un consiliu de disciplină ce aplică sancțiuni dacă se constată că nu s-a respectat codul de etică sau a fost competiție neloială, adică practic pentru a prelua ceea ce, în spiritul instituțiilor statului, ar fi fost niște activități ale lor de supraveghere, în locul propriei autosupravegheri pentru a ne conduce propriul destin ca profesioniști liberali.

Nicolae Cîrstea: În 1999 a fost primul Congres al Uniunii. Acolo s-au ales primele organe de conducere, CNC, președinte, vicepreședinți. Cum au fost candidaturile la momentul respectiv?

Emilian Radu: Îmi aduc aminte foarte bine. Știu că eu nu mi propusesem să fiu neapărat Președintele Uniunii. Practic, mi s-a propus. Și mi s-a propus de pe poziția mea de partener la PricewaterhouseCoopers, în ideea că aveam o anumită credibilitate, o anumită experiență. Înțelegeam cumva destul de bine și rolul instituțiilor statului, fusesem, să zicem, și funcționar public după 1990, deci veneam și din sistemul public, am lucrat la Agenția Națională de Privatizare, iar în același timp aveam și niște contacte bune profesionale cu instituțiile internaționale, ca Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional. Toate aceste atuuri, să le zicem așa, au făcut să mi se propună această poziție, pe care am acceptat-o. Din primul Consiliu Național de Conducere au făcut parte și regretatul Arin Stănescu, viitorul președinte, care atunci era vicepreședinte, Nic Bălan, care astăzi este președinte, și dl Mihail Dimonie, care a fost și el vicepreședinte și care ulterior s-a ocupat de revista Phoenix.

Nicolae Cîrstea: Chiar avem în acest număr o fotografie, istorică să zic, cu primul Consiliu de Conducere, întrunit în anul 2000, care apare în paginile revistei Phoenix. După acest început, domnule Președinte, după acest prim congres, după această primă întrunire a Consiliului Național, ce a urmat în această profesie și în istoricul Uniunii?

Emilian Radu: Ce a urmat după primul congres și în istoricul Uniunii este o poveste mult prea lungă. Practic, am crescut, am evoluat, legislația a devenit din ce în ce mai sofisticată. Uniunea s-a implicat major în dezvoltarea legislației insolvenței. Țin minte că am participat la multe ședințe la Camera Deputaților, la Senat, cu comisiile juridice, la discuții cu reprezentanți ai instituțiilor europene și internaționale despre mersul dezvoltării legislației în România și la un moment dat s-a apreciat că, din perspectiva evoluției legislației insolvenței, România are una dintre cele mai complexe și chiar sofisticate legislații. Acesta a fost avantajul nostru, și anume că, venind cumva mai târziu în Uniunea Europeană, am reușit să preluăm și din experiența bună și să evităm și eventualele erori care au apărut în diverse alte legislații. Deci aceasta a fost o realizare importantă, ne-a crescut și credibilitatea în raport cu instituțiile statului prin acest dialog permanent, am devenit membri ai Consiliului Economic și Social, ai CES-ului, ceea ce a fost, iarăși, o mare realizare, cel puțin din punct de vedere al imaginii pe care UPLR-ul o avea. Din păcate, astăzi nu mai suntem membri, cred că de anul trecut, ca urmare a unei hotărâri de Guvern, pe care eu nu pot s o înțeleg. UNPIR, și practic societatea civilă în ansamblul ei, este foarte slab reprezentată, sau în orice caz nu în complexitatea ei, în CES-ul actual. Sperăm să revenim în Consiliul Economic și Social. Sunt multe de spus. A crescut foarte mult numărul membrilor, s-a pus din ce în ce mai mult accent pe formarea continuă, ceea ce cred că a ridicat foarte mult standardul serviciilor prestate de membrii uniunii noastre. Și aici nu s-a făcut rabat. La fel, examenele de intrare au avut un standard din ce în ce mai ridicat, deci cred că și aceasta a fost o mare realizare, a crescut gradul de calificare a membrilor noștri, care a venit și din formarea continuă, și din experiența în teren, ca să zic așa, cu cazuri din ce în ce mai complexe.

Nicolae Cîrstea: Având această perspectivă asupra trecutului, cum arată din punctul dumneavoastră de vedere viitorul profesiei de practician în insolvență?

Emilian Radu: Practicianul în insolvență va avea întotdeauna un rol, adică întotdeauna, atât timp cât va exista o economie funcțională, va exista și o parte a ei care nu va funcționa în parametri care să-i permită să supraviețuiască, deci un țesut economic bolnav într-o economie sănătoasă va apărea la un moment dat. Și până la urmă acesta este rolul practicianului în insolvență, să repare, dacă se poate, adică reorganizare, sau să elimine, adică faliment. Deci nu am niciun fel de emoție că ei își vor pierde rolul, ba dimpotrivă. Doar că vor trebui să se adapteze dezvoltării economice generale, pentru că dacă începuturile au fost în domeniul industriei, manufacturii, să zicem, cu prioritate, acum vor trebui din ce în ce mai mult să înțeleagă businessul din perspectiva serviciilor, care deja cred că au devenit majoritare și în economia română, ceea ce implică și o cunoaștere ceva mai bună a activităților specifice din domeniile în care vor apărea probleme cu societățile ce vor intra în insolvență. Una este să ai de a face doar cu macarale, fiare, ateliere, șuruburi, fierăstraie, ca să zic așa, și alta este să vorbim despre insolvență în domeniul comunicațiilor, IT-ului, informaticii, care sunt industrii mai sofisticate.

Nicolae Cîrstea: Care ar fi din punctul dumneavoastră de vedere frumusețea acestei profesii? Pentru că bănuiesc că există și aspecte forte sau aspecte pozitive.

Emilian Radu: Nu știu dacă i-aș spune frumusețe, dar satisfacția majoră, cel puțin la nivel personal, este să iei o societate căreia, în principiu, nu i se mai dă nicio șansă, iar după 1, 2, 3 ani ea să fie din nou în piață și să redevină un competitor important în industria respectivă sau sectorul respectiv. Ideea de a salva locuri de muncă nu este numai un slogan, ci în spatele acestor chestiuni sunt oameni cu familii, cu dramele lor. Toate acestea le-am trăit noi și le trăim pe viu, pentru că fiecare loc de muncă desființat înseamnă o dramă, mai mică sau mai mare, nu numai pentru persoana respectivă, ci și pentru familia sa. Deci ideea de a salva o societate de la faliment sau măcar de a încerca să o transformi în altceva, să o orientezi în altă direcție, să o repoziționezi, să păstrezi și niște locuri de muncă, ea continuându-și activitatea, care de multe ori este importantă și pentru localitatea respectivă, fie că este o comună sau un oraș mai mic sau mai mare, este o satisfacție pe care evident că o avem.

Nicolae Cîrstea: În încheiere aș vrea să vă mai întreb care ar fi calitățile pe care un tânăr student la drept, de exemplu, ar trebui să le aibă pentru a fi un bun practician în insolvență.

Emilian Radu: Aici mă îndepărtez puțin de colegii juriști și avocați, care, în principiu, pleacă de la premisa că activitatea de insolvență este în primul rând o activitate de tip legal, juridic. Eu zic că aceasta este mai degrabă forma, nu fondul, pentru că fondul constă în managementul procesului de insolvență. Și până la urmă, practicianul în insolvență trebuie să dea dovadă de cunoștințe multilaterale, adică trebuie să cunoască legislația, dar trebuie să înțeleagă și mecanismele economice. Trebuie să înțeleagă partea comercială, financiară, marketing, vânzare și negociere. Pentru că, până la urmă, succesul este dat de repoziționarea în piață, sub o formă sau alta, a unor active care la un moment dat au intrat într-o situație de insolvență. Și asta înseamnă să ai cunoștințe economice, comerciale, manageriale, de marketing și vânzare. Și toate acestea nu pot să stea doar în cunoștințele strict juridice și legale. Practic, este o profesie care solicită cunoștințe interdisciplinare și, în opinia mea, privind oarecum mai de sus procesul, solicită capacitatea de a gestiona, de a fi un bun manager și de a putea vedea pădurea, neîncurcându-te în copaci. Adică este foarte important să se înțeleagă contextul și să nu se uite până la urmă că substanța întregului proces este economică, nu juridică. În spatele întregului proces este ideea de a te implica în ceea ce înseamnă un aspect al unei economii și atunci partea legală nu este un scop în sine, adică scopul nu este respectarea ad literam a unui text de lege, ci acela de a scoate ce este mai bun din punct de vedere economic din societatea respectivă, din debitoarea respectivă. Dacă, pur și simplu, respectăm ad literam legislația și compania moare cu succes, nu cred că s-a rezolvat nimic. Până la urmă, scopul legislației este să ajute debitoarea, fără a afecta interesele creditorilor, să-și amelioreze poziția financiară, astfel încât să dea șanse cât mai mari unei societăți să se salveze, iar activele ei să reintre într-un mod eficient, în circuitul economic. Dar, când aceasta nu se poate, să se accepte falimentul cu celeritate, cu cost minim și recuperare maximă pentru creditori.

Nicolae Cîrstea: Domnule Președinte, vă mulțumesc mult pentru acest interviu. Am aflat lucruri noi. Cred că și cititorii revistei Phoenix vor afla lucruri noi. Vă doresc dumneavoastră și corpului profesional drum lung înainte și sperăm ca această aniversare să fie un punct de la care se fac lucruri mult mai frumoase, sau la fel de frumoase, în interiorul profesiei și al activității de practician în insolvență.

Emilian Radu: Mulțumesc! Și la mulți ani UNPIR!