Transmiterea fictivă a părţilor sociale ale unei societăţi comerciale în scopul sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia (Constituția României, NCP, NCPP, VCP, Legea nr. 31/1990)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 100/A/2020

Constituția României: art. 61; NCP: art. 5, art. 35 alin. (1), art. 153 alin. (1), art. 154 alin. (1) lit. d), art. 155 alin. (4), art. 173; Legea nr. 31/1990: art. 280^1; VCP: art. 74 alin. (1) lit. a), c), 122 alin. (1) lit. c), art. 124; NCPP: art. 275 alin. (2), art. 396, art. 421 pct. 1 lit. b)

Sub aspectul modalității în care se identifică legea penală mai favorabilă, instanța supremă reiterează decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale, prin care s-a precizat că, prin aplicarea legii penale în timp se înțelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc din rațiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului mitior lex în raport cu timpul săvârșirii infracțiunii și cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârșit infracțiuni (decizia nr. 841 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 723 din 25 octombrie 2007) – paragraful 31.

Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a statuat că „aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze” – paragraful 32.

În cuprinsul aceleiași decizii, instanța de contencios constituțional a mai arătat că, „în caz de tranziție, judecătorul este ținut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, așa cum este cazul C. pen. din 1969, fie preponderent preventivă, așa cum este cazul actualului C. pen.. Soluția se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deși fiecare cu o concepție unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală” (paragraf 37); în cazul succesiunii în timp a două coduri penale (…), într-o atare ipoteză se schimbă opțiunea puterii legislative cu privire la însăși filosofia politicii penale. Această nouă concepție nu putea nicidecum să aibă în vedere posibilitatea îmbinării dispozițiilor celor două legi pentru a obține o a treia lege (lex tertia)” -paragraf 38.

De asemenea, la paragraful 41 din aceeași decizie, s-a precizat: În continuarea argumentației, se arată că, „pentru a stabili care este lex mitior în temeiul art. 7 paragraful 1 din Convenție, trebuie să se procedeze, de asemenea, la o comparație globală a regimului represiv al fiecăreia din legile penale aplicabile în cazul acuzatului (metoda comparației globale). Judecătorul nu poate efectua o comparație regulă cu regulă (metoda comparației diferențiate), alegând regula cea mai favorabilă din fiecare din legile comparate. Două motive sunt oferite în mod tradițional în sprijinul acestei metode a comparației globale: în primul rând, fiecare regim represiv are propria sa logică, iar judecătorul nu poate distruge această logică, amestecând diverse reguli din diferite legi penale succesive; în al doilea rând, judecătorul nu se poate substitui legiuitorului și să creeze un nou regim represiv ad-hoc, alcătuit din diverse reguli ce decurg din diferite legi penale succesive. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenție impune stabilirea lex mitior în mod concret și global”.

Totodată, analizând noțiunea de lege penală, Curtea Constituțională a statuat prin decizia menționată: „(…) C. pen. constituie o lege unitară, asemenea norme fiind prevăzute și în legile speciale care reglementează alte relații sociale, dar stabilesc, totodată, și fapte care constituie infracțiuni (cum ar fi infracțiunile reglementate de legislația vamală, fiscală etc.). Art. 1 alin. (1) din C. pen. stabilește că „Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni”, motiv pentru care în absența unei incriminări nu se poate vorbi de o lege penală. De aceea, înțelesul noțiunii de lege penală consacrat de art. 173 are în vedere alte acte normative care prevăd fapte ce constituie infracțiuni, legiuitorul urmărind a face legătura materială dintre C. pen. și alte legi speciale care, deși nu sunt penale, reglementând cu privire la alt tip de relații sociale, cuprind și dispoziții cu caracter penal. Calificarea caracterului penal al acestor dispoziții le scoate din sfera domeniului principal de reglementare (fiscal, vamal etc.) cu scopul de a înlătura orice fel de obiecții potrivit cărora faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod fiind exclusă o eventuală sustragere de la răspunderea penală. De altfel, dincolo de interpretarea acestui text, este de observat că acesta nu dispune cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, exigențele acestui principiu fiind stabilite prin art. 5 din C. pen.” – paragraf 47.

Pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile, în ansamblu, se au în vedere o serie de criterii care tind, spre exemplu, fie la înlăturarea răspunderii penale ori a consecințelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici.

Un prim argument că, în cauză, legea penală mai favorabilă este legea penală nouă (forma în vigoare începând cu 01.02.2014), rezultă din înlăturarea răspunderii penale pentru infracțiunea prev. de art. 280^1 din Legea nr. 31/1990 republicată, în ipoteza în care termenul de prescripție specială a răspunderii penale este calculat conform dispozițiilor noului C. pen.

Astfel, la data când a fost săvârșită de inculpat (26.02.2009), infracțiunea prev. de art. 280^1 din Legea nr. 31/1990 republicată era sancționată cu închisoarea de la 2 la 8 ani, iar, ulterior, limitele speciale de pedeapsă pentru această infracțiune au devenit de la 1 la 5 ani închisoare (legea specială în vigoare de la 01.02.2014).

Calculând termenul de prescripție specială a răspunderii penale în funcție de limitele de pedeapsă de la 2 la 8 ani închisoare, prevăzute pentru infracțiunea în discuție de forma anterioară a Legii 31/1990, se constată că termenul de prescripție de 12 ani, stabilit în baza art. 122 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 124 C. pen. anterior, s-ar împlini la data de 25.02.2021, ceea ce ar împiedica pronunțarea unei soluții de încetare a procesului penal deoarece nu ar fi posibilă constatarea intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale.

Legea penală nouă este mai favorabilă întrucât permite constatarea împlinirii, la data de 25.02.2019, a termenului de prescripție specială a răspunderii penale (de 10 ani), calculat în temeiul art. 153 alin. (1), art. 154 alin. (1) lit. d) și art. 155 alin. (4) din noul C. pen., pentru infracțiunea de transmitere fictivă a părților sociale ale unei societăți comerciale în scopul sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia, prevăzută de art. 280^1 din Legea nr. 31/1990 republicată; soluția încetării procesului penal fiind dispusă prin sentința apelată.

Analizând în continuare, în mod gobal, criteriile de stabilire a legii penale mai favorabile, Înalta Curte reține că pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a), b), c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen., limitele speciale de pedeapsă erau de la 3 ani și 4 luni la 7 ani și 4 luni închisoare (la data comiterii infracțiunii), iar potrivit legii penale noi (de la 01.02.2014), limitele speciale de pedeapsă sunt de la 6 ani la 10 ani închisoare.

Cu referire la această infracțiune de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a), b), c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen., Înalta Curte consideră că, în procesul de individualizare a pedepsei, prima instanță a aplicat în mod just pedeapsa de 6 ani închisoare, indiferent de limitele de pedeapsă prevăzute de legea specială în forma în vigoare la data săvârșirii infracțiunii, ulterior acestei date și, respectiv, începând cu data de 01.02.2014.

Sub aspectul individualizării pedepsei, cuantumul legal de 6 ani închisoare aplicat pentru infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. a), b), c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., reflectă în mod temeinic că inculpatul a desfășurat o activitate infracțională pe o perioadă îndelungată în timp, de ani de zile, în care a săvârșit zeci de acte materiale care fiecare în parte întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală comisă în multiple variante normative, prin care inculpatul a cauzat o pagubă bugetului de stat în cuantum deosebit de ridicat, de ordinul milioanelor de euro.

Pedeapsa de 6 ani închisoare, corect individualizată, se înscrie în limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a), b), c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (reduse cu o treime potrivit art. 396 alin. (10) C. proc. pen..), atât în varianta normativă a legii de la momentul comiterii infracțiunii, înainte de 01.02.2014, cât și după data de 01.02.2014.

Însă, limitele speciale de pedeapsă care se iau în calcul (reduse conform art. 396 alin. (10) C. proc. pen..) sunt de la 6 ani la 10 ani închisoare și sunt cele calculate conform legii penale noi, care permite constatarea împlinirii termenului de prescripție specială a răspunderii penale, în baza art. 153 alin. (1), art. 154 alin. (1) lit. d) și art. 155 alin. (4) din noul C. pen., pentru infracțiunea prev. de art. 280^1 din Legea nr. 31/1990.

În situația contrară, în care s-ar stabili că legea penală veche este lege penală mai favorabilă, nu ar fi posibilă soluția de încetare a procesului penal pentru infracțiunea prev. de art. 280^1 din Legea nr. 31/1990.

Mai este de remarcat că, limitele speciale de pedeapsă pentru cea de a doua infracțiune de evaziune fiscală pentru care a fost cercetat inculpatul, respectiv infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. sunt de la 2 la 8 ani închisoare, indiferent de succesiunea legii în timp.

În analiza întreprinsă în vederea stabilirii legii penale mai favorabile, se mai impune precizarea că nu se justifică reținerea în beneficiul inculpatului a dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a), c) C. pen. anterior privind circumstanțele atenuante judiciare, așa cum s-a solicitat prin motivele de apel, care ar avea drept consecință coborârea pedepselor sub minimul special prevăzut de lege potrivit art. 76 C. pen..anterior și luarea în calcul, eventual, a legii penale mai favorabile ca fiind legea penală veche.

Dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) și lit. c) C. pen. nu reglementează circumstanțe atenuante legale, ci judiciare, ceea ce semnifică faptul că reprezintă o facultate în aplicare, fiind lăsate la aprecierea instanței.

Circumstanța atenuantă prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., care presupune reducerea cuantumului pedepsei sub limita minimă specială a pedepsei când inculpatul a avut o conduita bună înainte de săvârșirea infracțiunii, nu devine automat aplicabilă, nefiind suficient că inculpatul nu avea antecedente penale la data săvârșirii infracțiunilor ce fac obiectul judecății în prezenta cauză.

Prin prisma datelor ce caracterizează persoana inculpatului, instanța supremă reține că infracțiunile pentru care inculpatul a fost condamnat definitiv prin hotărâri judecătorești pronunțate anterior au fost comise în aceeași perioadă de timp cu cele din cauza pendinte.

Apoi, inculpatul denotă o specializare infracțională, dovadă fiind că a mai fost condamnat definitiv, pentru același tip de fapte, de evaziune fiscală, la comiterea cărora a contribuit în diverse forme de participație penală, respectiv pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin sentința penală nr. 390/11.11.2009 a Judecătoriei Călărași, definitivă prin decizia penală nr. 1257/20.06.2012 a Curții de Apel București, secția I Penală; pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 222/23.11.2017 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia nr. 221/24.06.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pedeapsa de 3 ani și 10 luni închisoare aplicată prin sentința nr. 30/2018 din 14.12.2018 (definitivă la 01.01.2019), pronunțată de Tribunalul Județean – Silistra din Republica Bulgaria și recunoscută prin sentința penală nr. 136/18.07.2019 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia penală nr. 396/05.09.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În combaterea solicitării referitoare la reținerea circumstanței atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, instanța de control judiciar are în vedere că recunoașterea acuzațiilor aduse, circumscrisă, așadar, unui comportament sincer, a fost valorificată prin reducerea limitelor de pedeapsă ca efect al judecării cauzei în procedura recunoașterii învinuirii pentru care inculpatul a optat, nefiind posibil ce aceeași circumstanță să fie valorificată de două ori, pentru simplul motiv că s-ar da eficiență juridică unor temeiuri de drept diferite.

Stabilirea, în această cauză, a legii penale noi ca fiind legea penală mai favorabilă, contrar motivelor de apel ale inculpatului, nu intră în contradicție cu decizia nr. 7/2016 a ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat că pentru infracțiunile din pluralitatea de infracțiuni care au fost săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014 „se va aplica legea penală mai favorabilă – identificată ca fiind legea veche sau legea nouă”.

Referitor la critica apelantului inculpat privind greșita determinare a legii penale mai favorabile, Înalta Curte mai subliniază că inculpatul dorește aplicarea unei lex terția întrucât a susținut că legea penală mai favorabilă este legea penală veche (inclusiv ca reguli de contopire a pedepselor) dar, în același timp, nu a criticat, ci a apreciat ca fiind corectă soluția de încetare a procesului penal pentru infracțiunea prev. de art. 280^1 din Legea nr. 31/1990 (comisă la 26.02.2009), pentru care termenul de prescripție specială a răspunderii penale s-a împlinit numai după regulile de calcul prevăzute de noul C. pen.

După cum s-a arătat în cele ce preced, în mod legal, prima instanță a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului pentru infracțiuni concurente, în temeiul art. 38 C. pen., având în vedere că pluralitatea de infracțiuni cuprinde infracțiuni săvârșite atât înainte, dar și după data de 01.02.2014, când a intrat în vigoare noul C. pen., constatându-se incidența normelor tranzitorii prev. de art. 10 din Legea nr. Legea nr. 187/2012.

Motivul de apel privind greșita individualizare a pedepsei sub aspectul cuantumului și al modalității de executare este neîntemeiat.

La individualizarea juridică a pedepselor, se vor avea în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv gravitatea infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului evaluată după împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

Individualizarea pedepsei nu este un proces arbitrar, subiectiv, ci reprezintă rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probator, studiat după anumite reguli și criterii precis determinate. Ca să-și poată îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real, persoana inculpatului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei.

Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.

Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei inculpatului, contribuind la reeducarea sa, cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni.

Ținând cont de aceste criterii, pedepsele de 1 an închisoare și, respectiv 6 ani închisoare aplicate pentru infracțiunile de evaziune fiscală care au format obiectul cercetării judecătorești în prezenta cauză, reflectă modul de comitere a acestora, respectiv în formă continuată, prin acte materiale care fiecare în parte întrunește elementele constitutive ale infracțiunii, săvârșite într-o perioadă care s-a întins pe parcursul mai multor ani.

Din perspectiva urmărilor periculoase socialmente ale actelor materiale este de reliefat prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului prin infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. a), b), c) și alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., care este deosebit de important, paguba fiind de peste 2 milioane de euro.

Apelantul inculpat a manifestat o specializare pentru acest tip de infracțiune dovadă fiind faptul că, de-a lungul timpului, a comis infracțiunea de evaziune fiscală în diferitele modalități de incriminare reglementate prin art. 9 din Legea 241/2005, ceea ce denotă complexitatea acțiunilor desfășurate, același tip de fapte fiind săvârșite și în străinătate, unde a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu executare, hotărâre recunoscută de autoritățile judiciare din România. Astfel, prin sentința penală nr. 136/F din 18.07.2019 a Curții de Apel București, secția I Penală, s-a recunoscut pe cale incidentală sentința nr. 30/14.12.2018 pronunțată de Tribunalul Județean – Silistra din Republica Bulgaria, prin care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani și 10 luni închisoare.

Relevant în privința comportamentului inculpatului este și faptul că, deși a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiționată a executării pedepsei prin sentința penală nr. 390/11.11.2009 a Judecătoriei Călărași, definitivă prin decizia nr. 1257/20.06.2012 a Curții de Apel București, secția I Penală, s-a dovedit că a intrat în conflict cu legea penală în mod repetat, ceea ce a condus la anularea suspendării condiționate a executării pedepsei.

Instanța de fond a dat eficiență poziției procesuale a inculpatului care a optat pentru judecata în procedura simplificată a recunoașterii învinuirii și faptului că a achitat paguba cauzată prin infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea 421/2005, reducând limitele speciale de pedeapsă în conformitate cu dispozițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen.. și, respectiv, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

Datele ce caracterizează persoana inculpatului și care țin de studiile sale, situația familială (dovedite cu înscrisuri), deși relevă aspecte favorabile nu sunt în măsură să contrabalanseze procesul de individualizare a pedepsei în beneficiul inculpatului, ținând seama de perseverența infracțională de care a dat dovadă inculpatul și consecințele păbubitoare ale faptelor sale asupra bugetului de stat.

Cuantumul ridicat al pedepsei stabilite, în final, prin sentința apelată, de 9 ani, 3 luni și 10 zile închisoare și modalitatea executării pedepsei în stare de detenție se datorează antecedentelor penale ale inculpatului, care a săvârșit infracțiuni pentru care a fost condamnat definitiv anterior, ceea ce a impus contopirea pedepselor și aplicarea unui spor obligatoriu în temeiul art. 38 C. pen.

În privința cererii de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere, se notează că, în conformitate cu dispozițiile art. 91 alin. (1) C. pen., această modalitate de executare a pedepsei nu se poate dispune în cazul concursului de infracțiuni dacă pedeapsa aplicată este închisoarea mai mare de 3 ani și inculpatul a fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare, iar în aceste din urmă situații inculpatul nu se află.

În consecință, se constată că, în procesul de individualizare a pedepsei, curtea de apel a avut în vedere atât circumstanțele reale ale faptelor, cât și persoana inculpatului, realizând o justă individualizare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 241/F din data de 14 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2018.

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca tardiv, apelul formulat de partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva aceleiași sentințe.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelanții la plata a câte 400 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul inculpat A., în sumă de 300 RON, va rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.