Titularul propunerii de autorizare a metodei speciale de cercetare prevăzute de art. 152 Cod procedură penală

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În practica judiciară a apărut o controversă referitoare la titularul propunerii de autorizare a metodei speciale de cercetare prevăzute de art. 152 Cod procedură penală (organele de urmărire penală sau procurorul).

Au fost învederate două soluții alternative.

Astfel, pe de o parte, prin încheierea nr. 8073/4/2022 a Judecătoriei Sectorului 4 București, judecătorul de drepturi și libertăți, în temeiul art. 306 alin. (5) Cod procedură penală (în continuare C.pr.pen.) raportat la art. 55 alin. (3) lit. b) C.pr.pen., a respins, ca inadmisibilă, o cerere formulată de DGPMB – Poliția Sectorului 4, Secția 16 Poliție, care a avut ca obiect obținerea datelor de trafic și localizare (cerere întemeiată pe art. 138 alin. (1) lit. j) C.pr.pen., art. 152 C.pr.pen. rap. la art. 12¹ din Legea nr. 506/2004^[1]).

Pentru a dispune astfel, judecătorul a reținut că, potrivit art. 306 alin. (5) C.pr.pen., în momentul în care organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți, formulează propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele și informațiile care sunt obligatorii în cadrul acelei proceduri, referatul fiind trimis procurorului împreună cu dosarul cauzei. Cum obținerea de date de trafic și localizare este un procedeu probatoriu care trebuie autorizat de judecător, dispozițiile legale menționate anterior sunt pe deplin aplicabile, astfel încât sesizarea judecătorului de drepturi și libertăți în mod nemijlocit de organele de cercetare penală este inadmisibilă.

Pe de altă parte, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București (într-o opinie majoritară a procurorilor) a arătat că organele de cercetare penală pot sesiza nemijlocit judecătorul de drepturi și libertăți în vederea obținerii datelor de trafic și localizare.

În sprijinul acestei concepții au fost aduse următoarele argumente:

Dispozițiile art. 152 C.pr.pen. constituie norma specială în materie.

Nu ne aflăm în prezența unei scăpări a legiuitorului, de vreme ce, atunci când a urmărit să stabilească o competență exclusivă a procurorului de a solicita încuviințarea unui anumit procedeu probatoriu, a făcut o referire expresă în acest sens.

Într-o interpretare teleologică, standardul de protecție a vieții private, stabilit prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Constituționale a României, este asigurat deplin prin dispunerea măsurii de un judecător, fiind indiferent cine propune măsura.

În sens contrar au fost aduse următoarele argumente:

Potrivit art. 55 alin. (3) lit. b) C.pr.pen., procurorul „sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecață”.

Potrivit art. 56 alin. (1) C.pr.pen., „procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale”, iar potrivit alin. (2), „procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce și le supraveghează”.

Art. 57 C.pr.pen. (competența organelor de cercetare penală) nu prevede nicio atribuție referitoare la sesizarea instanței de judecată sau a judecătorului de drepturi și libertăți.

Potrivit art. 306 alin. (5) C.pr.pen., „când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți, formulează propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele și informațiile care sunt obligatorii în cadrul acelei proceduri. Referatul este trimis procurorului împreună cu dosarul cauzei”.

Apreciem că organele de cercetare penală nu pot sesiza nemijlocit judecătorul de drepturi și libertăți, având în vedere următoarele argumente:

I. Interpretarea potrivit căreia organele de cercetare penală pot sesiza direct judecătorul de drepturi și libertăți se află în opoziție cu următoarele norme (care includ sau se raportează la principii procesuale):

A) Toate metodele speciale de supraveghere (prevăzute la art. 138 și urm. C.pr.pen.), cu excepția obținerii datelor de trafic și de localizare, sunt dispuse fie de judecătorul de drepturi și libertăți, la propunerea procurorului, fie de procuror. În niciunul dintre aceste cazuri organul de cercetare penală nu face propuneri direct judecătorului pentru luarea metodelor speciale de supraveghere sau cercetare.

Art. 152 alin. (1) C.pr.pen., care cuprinde sintagma „organele de urmărire penală”, este singurul articol în materia metodelor speciale care pare că permite desfășurarea unei proceduri directe între organul de cercetare penală și instanță.

B) Potrivit art. 306 alin. (5) C.pr.pen., „când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți, formulează propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele și informațiile care sunt obligatorii în cadrul acelei proceduri. Referatul este trimis procurorului împreună cu dosarul cauzei”.

Sesizarea nemijlocită a judecătorului de drepturi și libertăți de organul de cercetare penală este incompatibilă cu procedura formulării propunerii prin intermediul unui referat care este trimis procurorului împreună cu dosarul cauzei (ar lăsa fără obiect de reglementare această dispoziție procedurală).

C) Potrivit art. 524 alin. (1) C.pr.pen. (procedura dării în urmărire), „supravegherea tehnică, reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței și a obiectelor, percheziția și obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului pot fi dispuse, la cererea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliție care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, dacă acesta apreciază că identificarea, căutarea, localizarea și prinderea persoanelor date în urmărire nu pot fi făcute prin alte mijloace ori ar fi mult întârziate”.

Textul art. 524 C.pr.pen. cuprinde dispoziții aparent diferite față de textul art. 152 C.pr.pen., deși normează o ipoteză similară (obținerea datelor de trafic și localizare).

D) Potrivit art. 55 alin. (3) lit. a) C.pr.pen., „în cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuții:

a) supraveghează sau efectuează urmărirea penală”.

Sesizarea nemijlocită a judecătorului de drepturi și libertăți de organul de cercetare penală este incompatibilă cu supravegherea urmăririi penale (lasă fără obiect una din atribuțiile procurorului).

Potrivit art. 55 alin. (3) lit. b) C.pr.pen., în cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuții: (…)

b) sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată”.

Această dispoziție expresă se referă doar la procuror. Organul de cercetare penală este exclus, cu titlu de principiu, din procedura sesizării judecătorului de drepturi și libertăți sau a instanței de judecată. Art. 57 C.pr.pen. (competența organului de cercetare penală) nu cuprinde această atribuție.

Potrivit art. 56 alin. (1) C.pr.pen., „procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.”

Sesizarea nemijlocită a judecătorului de drepturi și libertăți de organul de cercetare penală este incompatibilă cu supravegherea și controlul nemijlocit al acestora de procuror (o acțiune a organului de cercetare penală care nu este cunoscută de procuror în mod nemijlocit).

Potrivit art. 56 alin. (2) C.pr.pen., „procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce și le supraveghează”.

Sesizarea nemijlocită a judecătorului de drepturi și libertăți de organul de cercetare penală lasă fără obiect această atribuție a procurorului (acesta nu mai poate efectua actul de urmărire penală, deja săvârșit fără cunoștința sa, într-o cauză pe care, teoretic, o conduce și controlează).

Potrivit art. 300 alin. (2) C.pr.pen., „organele de cercetare penală sunt obligate după sesizare să îl informeze pe procuror despre activitățile pe care le efectuează sau urmează să le efectueze”.

Această obligație generală a organului de cercetare penală nu se particularizează în cazul sesizării nemijlocite a judecătorului de drepturi și libertăți.

Art. 5 alin. (1) din Legea  nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, republicată^[2], arată că „procurorul conduce, supraveghează și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală desfășurată de organele de cercetare penală ale poliției judiciare”.

Sesizarea nemijlocită a judecătorului de drepturi și libertăți de organul de cercetare penală este incompatibilă cu supravegherea și controlul nemijlocit al acestora de procuror (o acțiune a organului de cercetare penală care nu este cunoscută de procuror în mod nemijlocit).

E) Potrivit art. 287 C.pr.pen. (păstrarea unor acte de urmărire penală):

„(1) Când legea prevede că un act sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviințată, autorizată sau confirmată, un exemplar al actului rămâne la procuror.

(2) În cazurile în care procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori alte autorități prevăzute de lege, în vederea soluționării propunerilor ori cererilor formulate în cursul urmăririi penale, va înainta copii numerotate și certificate de grefa parchetului de pe actele dosarului ori numai de pe cele care au legătură cu cererea sau propunerea formulată. Organul de urmărire penală păstrează originalul actelor, în vederea continuării urmăririi penale”.

Sesizarea nemijlocită a judecătorului de drepturi și libertăți de organul de cercetare penală eludează aplicarea dispozițiilor imperative ale acestui articol. Este imposibilă înaintarea unor copii certificate de grefa parchetului dacă procedura de obținere a datelor de trafic și localizare nu implică infrastructura parchetului. De asemenea, nu ar avea logică înaintarea unor copii certificate de grefa parchetului într-o procedură care nu-i aparține.

Se observă că art. 287 C.pr.pen. reprezintă o aplicare particularizată a regulii generale cuprinse în art. 55 și 57 C.pr.pen., potrivit căreia procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată.

II. Unul dintre principiile care guvernează faza de urmărire penală, menționat în numeroase texte legale (unele arătate mai sus), atât la nivel general, cât și particularizat la nivel de detaliu, îl constituie conducerea, controlul și supravegherea de procuror a activității de urmărire penală desfășurată de organul de cercetare penală.

Acest principiu este modelat, printre altele, de acțiunea principiilor mai largi care guvernează activitatea Ministerului Public: legalitatea, imparțialitatea și controlul ierarhic.

În acest context, se impun a fi menționate și dispozițiile art. 1 alin. (2) C.pr.pen., potrivit cărora „normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte”.

Or, scopul reglementării procesual penale, astfel definit, nu poate fi pe deplin atins în condițiile excluderii procurorului din anumite etape sau modalități punctuale pe care procesul penal le poate manifesta.

Subliniem că principiile care guvernează activitatea Ministerului Public se răsfrâng în mod necesar și asupra felului în care organele de cercetare penală desfășoară urmărirea penală. Cu alte cuvinte, conducerea, controlul și supravegherea realizată de procuror se referă la toată activitatea de urmărire penală desfășurată de organele de cercetare penală, fără nicio excepție.

Interpretarea sistematică a normelor procedurale incidente conduce la concluzia necesității participării procurorului la orice procedură privind aplicarea metodelor speciale de supraveghere sau cercetare.

În nicio interpretare, analiză sau observare a normelor procedurale incidente nu se poate susține în mod întemeiat care ar fi fundamentul pentru care art. 152 alin. (1) C.pr.pen. ar permite organelor de cercetare penală să sesizeze direct judecătorul de drepturi și libertăți. Apare ca nefirească scăparea organelor de cercetare penală de sub controlul procurorului mai ales cu privire la metode intruzive de supraveghere sau cercetare.

Sintagma „organele de urmărire penală” cuprinsă în art. 152 alin. (1) C.pr.pen. trebuie interpretată ca un ansamblu de reguli printre care cele referitoare la supravegherea, controlul și conducerea organelor de urmărire penală de procuror, în activitatea de urmărire penală. Se exclude o separare a activității acestor organe judiciare, firească fiind (evident, din perspectiva normativă evaluată sistematic) colaborarea în scopul obținerii datelor de trafic și localizare.

Indiscutabil, această colaborare nu poate ieși din limitele principilor care guvernează raporturile dintre procuror și organele de cercetare penală. Este exclusă premisa unei „rupturi” între organele de cercetare penală și procuror, mai ales în  materia măsurilor cu caracter intruziv în viața privată.

Întreaga logică procedurală impune existența unui singur organ care, după aptitudinea procesuală de sesizare, are în mod consecutiv și aptitudinea procesuală de a susține sesizarea (care are ca obiect solicitarea de încuviințare a procedeului probatoriu în fața judecătorului de drepturi și libertăți).

Nici capacitatea de a susține sesizarea nu se regăsește în aria de competență a organelor de cercetare penală, nici la nivel de principiu, nici individualizat.

În concluzie, actele de sesizare a judecătorului de drepturi și libertăți sau a instanței de judecată sunt în competența exclusivă a Ministerului Public.