Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
16.371 views
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este nefondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac mixtă, de anulare, prin efectul pe care îl produce – de a repune cauza în etapa judecăţii – pentru cazurile prevăzute de art. 426 lit. a), c), d), e), f), g) şi h), constând în nerespectarea procedurii de judecată în apel şi în nerespectarea unor dispoziţii legale sancţionate cu nulitate absolută, în timp ce pentru motivele prevăzute de art. 426 lit. b) şi i), care privesc fondul cauzei, este o cale de atac de retractare, deoarece în aceste din urmă cazuri, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată este chemată să revină asupra ei şi să dea o altă soluţie corespunzătoare pe fond.
De asemenea, reglementarea cazurilor de contestaţie în anulare s-a realizat prin încadrarea acestei căi de atac extraordinare într-un cadru legal strict care să fie în măsură să garanteze respectarea autorităţii de lucru judecat.
Potrivit art. 426 lit. b) din C. proc. pen., se poate face contestaţie în anulare atunci când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.
Potrivit art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j), unul dintre acestea fiind cel când „a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică”.
Conform art. 154 (1) lit. d) din C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
(2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.
Conform art. 155 alin. (1), (2) şi 4 din C. pen.:
(1) Cursul termenului de prescripţie răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.
(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. (…)
(3) Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite împlinite oricâte întreruperi ar interveni.
Analizând motivele contestatorului A., se constată că acesta a susţinut, în esenţă, că termenul de prescripţie specială a răspunderii penale de 10 ani s-a împlinit, în cazul său, pentru infracţiunile prevăzute de art. 244 din C. pen.
Înalta Curte urmează să examineze motivele invocate de contestator în raport de considerentele Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale şi ale Deciziei 10/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Incidenţa Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale (Monitorul Oficial, Partea I nr. 518 din 25 iunie 2018).
Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională, impunându-se necesitatea stabilirii unui termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de tragere la răspundere penală a inculpatului, termen care să aibă o durată previzibilă pentru acesta, reglementarea actuală fiind de natură să încalce principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, principiu ce are în vedere nu doar norma de incriminare, ci şi mecanismele prin intermediul cărora presupusul autor al faptei este informat cu privire la persistenţa în timp a efectelor sociale ale faptelor sale.
Din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (paragraful 31), se desprinde concluzia că, în prezent, în interpretarea art. 155 alin. (1) din C. pen., cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură îşi produce efectele numai în cazul actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului.
Cu alte cuvinte, soluţia legislativă ce este în concordanţă cu dispoziţiile Constituţiei este aceea că întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale se poate realiza doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat persoanei care are în cauză calitatea de învinuit sau inculpat.
Or, în cauză, cu privire la infracţiunile reţinute în sarcina sa (săvârşite în perioada 2005-2009), contestatorul A. a fost notificat, în mod oficial, prin ordonanţele de punere în mişcare a acţiunii penale nr. 2060D/P/2009 din 02.09.2010 şi nr. 2262D/P/2009 din 14.03.2011, momente la care, cursul termenului general de prescripţiei s-a întrerupt.
Incidenţa Deciziei 10/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Monitorul Oficial, Partea I nr. 392 din 25 mai 2017).
Înalta Curte notează că prin decizia nr. 10/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat că, „în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal”.
În considerentele deciziei menţionate, instanţa supremă a arătat, cu referire la cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. că acesta „se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanţei de apel de a judeca şi nu pe modul în care aceasta a examinat şi motivat neincidenţa cazului de încetare a procesului penal. Numai în situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal – pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la soluţia de încetare a procesului penal – se poate constata o eroare de procedură, adică o nepronunţare imputabilă instanţei care, prejudiciind interesele legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie în anulare”.
De asemenea, s-a mai menţionat că, „rezultă cu claritate că poate fi introdusă contestaţie în anulare doar pentru încălcări ale legii de procedură, iar când aceasta este întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., doar atunci când instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal (…).
A interpreta altfel acest caz de contestaţie în anulare ar însemna transformarea contestaţiei în anulare, ca şi cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permiţându-se, contrar legii, pronunţarea unei soluţii diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date aceloraşi elemente avute în vedere de instanţa de apel, de către judecători din cadrul aceleiaşi instanţe.
O nouă analiză a fondului cauzei poate fi dispusă, exclusiv, în ipoteza în care în cadrul contestaţiei în anulare apar elemente noi circumscrise unei erori de procedură a instanţei de apel, pornindu-se, în mod obligatoriu, de la principiul prezumţiei legalităţii hotărârilor judecătoreşti.
Ca atare, orice aspect care a fost pus în discuţia părţilor de către instanţa de apel şi cu privire la care s-a pronunţat definitiv constituie o chestiune care intră în puterea lucrului judecat, neputând fi invocată ca şi caz de contestaţie în anulare”.
Aplicând în speţă consideraţiile expuse anterior, obligatorii în raport de dispoziţiile imperative ale art. 477 alin. (3) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în decizia penală atacată, la filele x, aspectele referitoare la împlinirea termenelor de prescripţie a răspunderii penale în cazul inculpatului A..
Prin urmare, verificarea susţinerilor contestatorului A. referitoare la împlinirea termenului de prescripţiei a răspunderii penale ar echivala cu o nouă analiză a fondului cauzei pe acest aspect, contrar deciziei nr. 10/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Deşi instanţa de apel nu a calculat explicit, în considerentele deciziei penale, termenul de prescripţiei a răspunderii penale decât în cazul infracţiunilor pentru care acest termen s-a împlinit (fapta descrisă la pct. 3 din rechizitoriu), această împrejurare nu echivalează cu lipsa analizei incidenţei cauzei de încetare a procesului penal reprezentată de prescripţia răspunderii penale, cum în mod eronat a susţinut contestatorul A.. Or, este evident că instanţa de apel a analizat incidenţa prescripţiei în raport de infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, dispunând încetarea procesului penal în situaţiile în care termenul de prescripţiei al răspunderii penale a fost împlinit, respectiv pentru:
– fapta prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) cu aplicarea art. 5 C. pen. (Agenţia Z. Chitila – împrumutul de 180.000 euro – pct. 2.2 din sentinţă);
– fapta prevăzută de art. 320 alin. (1) cu aplic. art. 35 alin. (1) şi a art. 5 C. pen., (pct. 2.5 din sentinţă);
– fapta prevăzută de art. 48 rap. la art. 323 alin. (1) cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (pct. 2.9 din sentinţă);
– fapta prevăzută de art. 322 cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi a art. 5 C. pen. (pct. 2.11 din sentinţă).
Mai mult, în considerentele deciziei din apel, instanţa a reţinut că ultimul act material în cadrul grupului organizat a fost comis la data de 12.05.2009 cu ocazia încheierii procurii autentificate în baza încheierii cu nr. 788 a BNP HH., procură prin care partea vătămată II. a fost substituită în faţa notarului public de inculpatul JJ. care a prezentat o carte de identitate falsificată, procurată de membrii grupului infracţional, împrejurare în raport de care, instanţa de apel a constatat că termenul de prescripţie a răspunderii penale, astfel cum este reglementat de art. 154 coroborat cu art. 155 alin. (4) C. pen., nu este împlinit.
Prin urmare, criticile contestatorului cu privire la împlinirea termenului de prescripţie pentru unele dintre faptele pentru care a fost condamnat, nu mai pot fi analizate în prezentul cadru procesual, fiind deja analizate de instanţa de apel, aşa încât o reexaminare a deciziei penale pe acest aspect nu mai este posibilă, solicitările contestatorului neputând fi circumscrise unor erori de procedură a instanţei de apel, astfel cum se arată în considerentele deciziei nr. 10/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare declarată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 294/A din data de 9 noiembrie 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2016.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.
Sursa informației: www.scj.ro.
