Take Ionescu, ilustru avocat, om politic și diplomat (1858-1922)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Take Ionescu, de la a cărui dispariție se împlinesc în curând o sută de ani, a fost unul dintre cei mai remarcabili oameni politici ai României de la finele secolului XIX și începutul celui următor, fiind, totodată, un redutabil membru al Baroului de Ilfov și, ulterior, un iscusit diplomat și o prezență activă la marile evenimente cu care România s-a confruntat în această perioadă.

După studii strălucite în țară, își perfecționează pregătirea juridică la Paris, unde obține un doctorat, apreciat cu „Magna cum laude”, susținând o teză consacrată unui subiect sensibil, sub raport social-juridic, care a suscitat un viu interes, fiind remarcată, între alții, de Al. Dumas fiul.

Întors în țară, cum era și firesc se integrează în lumea juridică a Capitalei, dobândind, curând, notorietate, ca avocat în Baroul de Ilfov, unde repurtează succese, nu numai ca urmare a pregătirii sale teoretice și a seriozității cu care își pregătea pledoariile, ci și pentru un talent oratoric cu totul particular, care i-a atras cognomenul de „Tăkiță – Gură de Aur”. Această redutabilă calitate i-a deschis drumul intrării în politică, mai întâi în Partidul Liberal, iar mai apoi, consecvent, în Partidul Conservator. Ajunge, astfel, deputat la 26 de ani, iar mai apoi, peste puțin timp, la 33 de ani, ca membru al unui apreciat guvern conservator, condus de liderul acestuia, cunoscutul om politic Lascăr Catargiu. Va fi prima funcție publică executivă, urmată de altele, tot așa de prestigioase, în guvernele ce-i aveau ca lideri pe alți politicieni de seamă ai vremii: George Cantacuzino, Titu Maiorescu, Ionel Brătianu și mareșalul Averescu. În final, către apusul carierei sale și pentru puțin timp a fost prim-ministru al României.

În activitatea parlamentară, Take Ionescu nu se limita, prin calitățile sale, exclusiv la tărâmul portofoliului pe care îl ocupa (învățământ, finanțe, afaceri interne sau externe), ci prin cunoștințele și multilateralitatea abordărilor sale era chemat să apere și să explice opiniile guvernelor la care participa, fiind un adevărat purtător de cuvânt al acestora, fapt care i-a sporit popularitatea nu numai în Parlament, ci și în interiorul clasei politice și al electoratului, deosebit de sensibil la calitățile sale oratorice. Un mare filozof francez, Blaise Pascal, spunea că elocvența este o pictură a gândirii; dacă este așa, Take Ionescu putea fi considerat, exagerând figurativ desigur, un adevărat Rafael.

Acestea sunt motivele pentru care talentatul politician a intrat curând în conflict cu liderii partidului în care activa, cu nimic mai puțin redutabili decât el, dar având și avantajul apartenenței lor la vârfurile clasei conducătoare a țării prin titluri și tradiții de noblețe, cărora li se adăugau, statornic, preferințele Coroanei, calități care lipseau lui Take Ionescu, datorită originii sale modeste. Între aceștia, Petre Carp, Niculae Filipescu, Alexandru Marghiloman, Titu Maiorescu, pentru a nu-i menționa decât pe cei mai remarcabili, cu care avea a se confrunta pentru bătălia vizând șefia Partidului Conservator. Cum era de așteptat, întrezărind previzibilul său insucces, Take Ionescu a apelat la soluția supremă pentru prima oară în viața noastră politică de pe atunci, înființând un alt partid conservator, botezat mai întâi democrat, mai apoi progresist, în 1908, care în curând avea să cuprindă personalități valoroase ale vieții publice din țara noastră, precum istoricul Xenopol, constituționalistul Constantin Dissescu – unul din viitorii coautori ai Constituției din 1923, dr. C.Istrati și alții, printre tinerii ce vor face carieră, înscriși în acest partid aflându-se și viitorul mare diplomat Nicolae Titulescu. Mult i-a surâs să adere la noua formație politică și lui Caragiale, care îi prevedea un viitor strălucit liderului ei: „… mânându-și luntrea, vâslașul acesta departe are să ajungă și când, într-un târziu, se va opri, va fi fost o adevărată glorie pentru vremea și țara lui”.

În această perioadă a carierei lui, Take Ionescu va înregistra unul din cele mai răsunătoare succese ale activității sale avocațiale: este faimosul proces zis al tramvaielor din 1912, în cadrul căruia, alături de Constantin Dissescu, va ridica excepția de neconstituționalitate a unei legi care viza dreptul de proprietate al unei societăți publice, concepție revoluționară pentru acel timp în Europa, unde apăruseră, cu ani în urmă, câteva cazuri izolate, lipsite de importanță, prin alte câteva țări. În sprijinul susținerilor prezentate s-a recurs la consultarea unor reputați autori francezi de drept public, care au atestat corectitudinea excepției, care, deși lipsită de un suport constituțional, și la noi, și în alte țări europene, inclusiv în Franța, a fost admisă de instanțele noastre, inclusiv la Casație.

Dar perioada de departe cea mai rodnică a activității politice a lui Take Ionescu au fost primele două decenii ale secolului de curând încheiat, urmare a prezenței notabile și a contribuției Partidului Conservator Democrat la mari evenimente din viața țării. Cu aceste prilejuri s-au manifestat și valorile de diplomat ale politicianului ploieștean, mai întâi pe timpul crizei balcanice din 1912-1913, iar mai apoi, și mai ales, în întreaga perioadă a primei conflagrații mondiale, care a zguduit din temelii viața politică europeană.

Cât o privește pe cea dintâi, este cunoscut că România a intervenit doar în cea de-a doua parte a ei, când la cârma țării se afla un Guvern Maiorescu – Take Ionescu, iar pacea finală s-a încheiat la București. De precizat că, deși Take Ionescu deținea portofoliul internelor, la imboldul și sub influența regelui Carol, problemele de politică externă se discutau și cu el, de unde și însemnătatea prezenței lui la Conferința finală a păcii. Este demn de remarcat, în acest sens, observația unuia din participanții la lucrările ei, care nota: „Bulgarii discută cu sârbii, sârbii cu grecii, apoi grecii și sârbii merg să-i întâlnească pe bulgari și toți merg la români. În același timp, ambasadorul austriac îl caută pe cel rus, cel rus – pe cel german, germanul – pe austriac și toți merg să confere cu Take Ionescu”. Oricum, Pacea de la București a fost un triumf pentru România, devenită un real arbitru al zonei noastre geografice, în măsură să concilieze opiniile divergente sensibile ale participanților.

Fără îndoială, cea mai însemnată contribuție a lui Take Ionescu a privit perioada 1914-1920. Este necesar de menționat o altă latură a calităților politice ale acestuia pe un tărâm ades evocat în relațiile internaționale și anume predictibilitatea, surprinzător de exactă și de promptă a mersului evenimentelor, încă din primele zile ale declanșării primei conflagrații mondiale.

În diverse ocazii, mai intime – de pildă, la un dejun desfășurat la Sinaia cu membrii Casei Regale, în frunte cu regele – sau mai publice, Take Ionescu a întrevăzut, într-adevăr, uimitor, desfășurarea și rezultatul acestui eveniment epocal. De unde, la începuturile lui, cei mai mulți îi prevedeau un sfârșit apropiat, Take Ionescu a opinat că va dura 4 ani, că va cuprinde întreaga lume, urmând a implica și Japonia, și S.U.A., acestea din urmă ajungând la hegemonia mondială, însă conflictul va genera o imensă ură între națiuni, va antrena o mișcare spre stânga a ideilor politice, zise socialiste și o cascadă a căderii tronurilor din mari imperii, iar în final România își va vedea împlinit marele ei vis de unitate națională. Că el se va realiza cu sprijinul țărilor componente ale Antantei, împotriva Puterilor Centrale, care au generat acest măcel, cum lumea nu mai cunoscuse în trecut.

De altfel, această viziune nu făcea, între altele, decât să reflecte, în ceea ce privește România, concepția de bază a gândirii patriotice fundamentale a politicianului român, care l-a călăuzit în tot ce a întreprins, obiectivul esențial al activității sale, ca om politic, fiind unirea tuturor românilor sub același acoperământ național.

În privința însă a aspectelor de viitor ale relațiilor internaționale, constatările lui Take Ionescu nu erau rodul unei fantezii sau al unei imaginații hazardate, ci se întemeiau pe informațiile culese de el, pe baza unor întinse relații personale cu demnitari de prestigiu ai Europei (fapt facilitat, în ce privește Anglia, și de faptul că prima lui soție era englezoaică, iar în Franța, Take Ionescu întreținea apropiate relații, dezvoltate și în perioada în care se perfectau unele din prevederile viitoarei păci de la București, după al doilea război balcanic; în plus, cei doi soți făceau voiaje profitabile sub raportul informării lor, prin vizite frecvente anuale în cele două țări). Ne-au rămas, expuse cu talent, memoriile sale, apărute ulterior, privind schimburile de idei avute cu astfel de personalități de primă mână, între care Raymond Poincaré, mai întâi prim-ministru, mai apoi președinte al Franței, kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei, cu care a avut o îndelungată convorbire, prestigioși miniștri de externe ai Germaniei și Austro-Ungariei, unii reprezentanți de frunte ai maghiarimii din monarhia bicefală, cum erau contele Tisza sau baronul Banffy, dar și alte personalități, ca premierul grec Venizelos sau Talaat-Pașa, socotit unul din „oamenii tari” ai Turciei din acele timpuri, precum și alți ambasadori și politicieni cunoscuți.

În ceea ce privește însă România, era firesc ca, îndată după declanșarea ostilităților, să se pună problema aplicabilității Convenției noastre cu Puterile Centrale din 1883, conform căreia, în caz de atac asupra acestora, țara noastră să le vină în ajutor, pe un principiu de reciprocitate, într-o situație inversă.

Tratatul nu a fost făcut public, nici cu ocazia reînnoirii lui, în 1913, fiind lipsit chiar de o încuviințare firească prin Parlament. Aveau cunoștință de prevederile lui numai unii demnitari de frunte, în primul rând prim-miniștrii, care aveau privilegiul de a cunoaște consemnarea acelui casus foederis. Regele a convocat un Consiliu de Coroană la 21 iulie 1914, al cărui principal aspect discutat a fost tocmai existența acelei situații generatoare, spuneau unii, de obligații pentru țara noastră. Dar mai toți participanții la acest Consiliu au contestat-o, iar Take Ionescu a fost printre primii care nu a recunoscut existența ei. Pentru că, așa cum sublinia el, Centralii nu fuseseră atacați, ba chiar atacaseră ei un stat străin (Serbia), poziție însușită de aproape toți cei de față, mai puțin de Petre Carp. Că României i se potrivea mai mult o neutralitate, pe care Take Ionescu a calificat-o drept „armată”, țara nefiind pregătită să intre în război, dar având grija apărării granițelor sale.

În perioada ce a urmat s-au manifestat puternic opinii pro și contra intrării în război, unii – alături de Antantă, alții – împotriva ei. Take Ionescu s-a situat printre liderii cei mai hotărâți ai primei variante, singura care ne-ar fi îngăduit realizarea Marii Uniri, cealaltă însemnând practic abandonarea acesteia și a românilor, îndeosebi, aflați pe teritoriul Austro-Ungariei, în Transilvania și Bucovina. În sprijinul opiniei sale, politicianul român s-a întemeiat, între altele, pe un incontestabil curent popular, căruia i s-a atribuit definirea, devenit celebră, a instinctului național. Este esența marelui său discurs, intrat în istorie, în ședințele Camerei Deputaților din 15-16 decembrie 1915, o apoteoză a gândirii sale profund patriotice, salutată ca o pagină nemuritoare din istoria noastră, chiar și de unii adversari politici (în acest sens, memoriile lui I.G. Duca, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Ionel Brătianu). Sublinia oratorul, cu acest prilej, că idealul de unire era drag tuturor, „de la dascălul din sat, ca harta Daciei Traiane și numărătoarea Țărilor Române stăpânite de alții, până la omul politic, la toți, în sufletul lor stă scris, cu litere de foc, Ardealul și unitatea națională”.

La puțină vreme, mai apoi, respectiv în 14 august 1916, sub președinția regelui Ferdinand, Consiliul de Coroană, în majoritate, mai puțin Carp, Marghiloman și Maiorescu, hotărăște intrarea în război, alături de Antantă, poziția fruntașului ploieștean fiind cea cunoscută și motivată pe larg.

După cum se știe, guvernanții noștri trataseră cu viitorii aliați încuviințarea tuturor doleanțelor noastre de împlinire a viitoarei Mari Uniri. După intrarea în război au avut loc modificări în componența guvernului liberal Brătianu, alăturându-i-se sprijinul Partidului Conservator-Democrat. Take Ionescu intră în Cabinet ca ministru fără portofoliu, ceea ce îi conferea o vedere mai cuprinzătoare a întregii lui activități, dar și alte posturi ministeriale, fiind de semnalat remanierea ministerială din 10 iulie 1917, când e cooptat în Guvern, ca ministru de finanțe, Nicolae Titulescu, iar Take Ionescu primește o funcție necunoscută în sistemul nostru executiv, cea de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. În această componență, Guvernul a lucrat până la schimbarea lui printr-o altă formulă dictată de împrejurări dramatice, în primăvara anului 1918.

De precizat că această colaborare politică s-a făcut sub semnul angajării, din partea șefului guvernului, a obligației ca la Conferința de Pace să participe și șeful Partidului Conservator-Democrat, fapt pe care Brătianu l-a acceptat, după încuviințarea suveranului, ca un fapt firesc, dar nu însă și la preliminarii ale acesteia, el precizând: „…ar fi să împărtășesc cu dumneata politica României și eu nu împărtășesc această politică cu nimeni, aceasta e treaba mea”. Aceasta a fost, se pare, sămânța neînțelegerilor ce vor urma între cei doi politicieni, Brătianu refuzând ulterior, împotriva avizului Regelui, chiar includerea lui Take Ionescu în delegația României la Conferința de Pace de la Paris.

În împrejurări vitrege, în care au intrat ocuparea sudului țării și a Capitalei, se constituie un Guvern Marghiloman care, între altele, impune României, pe atunci învinse, obligații dure, între care expulzarea celor doi mari politicieni români, socotiți vinovați de intrarea în război contra Puterilor Centrale, pe motiv că prezența lor ar fi de natură „…a împiedica restabilirea liniștii interne și a bunelor relații dintre România și foștii ei inamici”, obligație neîntâlnită în relații dintre state în asemenea situații. Ionel Brătianu a refuzat să părăsească țara, dar nu și Take Ionescu, care a declarat că acceptă să plece, pentru că nu mai poate ajuta cu nimic, pe câtă vreme „în Franța și Anglia pot aduce încă mari servicii cauzei noastre”. Brătianu a încuviințat plecarea hotărâtă, între cei ce au primit aprobare aflându-se numeroși oameni politici și de cultură din țară („expediția” fiind cunoscută ca „trenul lui Take Ionescu” – Nicolae Titulescu, prințul Șerban Cantacuzino, liberalul Emil Costinescu, Constantin Dissescu, actrița Marioara Ventura, N.D. Cocea, prințul Barbu Știrbey, Delavrancea, A.C. Cuza etc., în total circa 200 persoane, conform actului întocmit de generalul maior german von Hranilovici). În iulie 1918, trenul ajunge la Paris, unde Take Ionescu se dovedește sufletul și conducătorul delegației țării sale, în mai multe formule organizatorice cuprinzătoare, între care cea finală și reputată prin activitatea ei a fost Consiliul Național al Unității Române, care va cuprinde și mulți ardeleni, între care Octavian Goga și Vasile Lucaci, ca vicepreședinți ai Consiliului, precum și V. Stroescu, președintele Comitetului Național basarabean, Take Ionescu păstrându-și președinția.

Asemenea Consilii aveau mai toate națiunile ce urmau să participe la viitoarea conferință de Pace, fiind recunoscute ca atare de către guvernele aliate. Pe lângă fireștile activități de propagandă pentru cauza României, Consiliul a întreținut bune relații cu omoloagele sale, fiind de subliniat, în acest sens, relația Take Ionescu – Nicola Pasici, din Serbia, apropiați încă de pe vremea Păcii balcanice de la București din 1913. Date fiind controversele privind Banatul, revendicat deopotrivă și de sârbi, cei doi oameni politici au convenit la împărțirea lui, cu o graniță convenabilă, după părerea lor, e drept însă, politicianul român nefiind împuternicit la astfel de tranzacții. Inițiativa lui Take Ionescu era explicabilă, totuși, atât în considerarea tradiționalelor relații dintre cele două țări, dar și a perspectivelor colaborării lor postbelice, față de viitorii posibili contestatari ai viitoarei păci ce se prefigura. E o a doua divergență dintre Take Ionescu și Brătianu, acesta din urmă respingând acordul, pe temeiul lipsei de abilitare a celui în cauză, cu toate că astfel de tranzacții se mai făcuseră între unele reprezentanțe aflate la Paris (e drept însă, poate ele se încheiaseră între personalități împuternicite oficial).

Neînțelegerile apărute au culminat însă, ulterior, când se hotăra viitorul organizării politice a României, Brătianu opinând pentru o continuare a colaborării liberal/conservator democrate, pe baza unui acord deplin în problemele teritoriale, iar Take Ionescu susținând, precum făcuseră sârbii, în alegerea unui executiv cu reprezentanți ai noilor teritorii ce urmau a fi atribuite României, pe baza convențiilor prealabile încheiate anterior, iar cât privește Banatul, el menținându-și poziția adoptată fără mandat, ca fiind în interesul țării.

În aceste condiții, la sosirea delegației oficiale a României la Conferința de Pace s-a aflat, cu explicabilă surprindere a tuturor că Take Ionescu nu figura în componența ei, cei doi politicieni neavând contacte corespunzătoare pentru a aplana conflictul. Inutil a se insista asupra gravelor consecințe ale acestei situații destul de delicate a șefului guvernului în toate contactele sale, datorită personalității celui îndepărtat, antipatia bunăoară a lui Clemenceau față de Brătianu fiind notorie, dar deopotrivă și a politicienilor și diplomaților anglo-saxoni (inclusiv a lui Wilson și a echipei lui), mai ales că americanii nu luau în seamă convențiile anterioare încheiate, iar România avea o grea poziție, după Pacea de la Buftea din 1918, socotită pe nedrept ca o capitulare, care schimba esența înțelegerilor anterioare, pe care nicio altă țară nu o făcuse.

Memorialistul I.G. Duca nu-și cruță atotputernicul șef, acuzându-l de „încăpățânare oltenească” și ambiție, deopotrivă, de altfel, într-o măsură, și cu rivalul său ploieștean.

Prezența lui Take Ionescu în viața politică a țării și-a găsit, ulterior, materializarea în cadrul guvernării conduse de mareșalul Averescu (iunie 1920 – decembrie 1921), în cadrul căreia el a ocupat funcția de ministru de externe, post potrivit pentru realizarea viziunii sale de organizare a Europei postbelice, în spațiul nostru geografic. Este vorba de perfectarea Micii Înțelegeri între țara noastră, Iugoslavia și Cehoslovacia, la care a asociat, prin strădalnice eforturi și o anumită înțelegere cu Polonia. Proiectele sale au fost duse mai departe, în măsura posibilităților, de emulul său Nicolae Titulescu, în anii ’30.

Take Ionescu și-a încheiat cariera politică formând un guvern efemer în 1922, ca prim-ministru, dar neobținând tradiționala posibilitate de dizolvare a Parlamentului, ce conducea la obținerea unei majorități în alegeri, este nevoit să își dea demisia, situație creată, evident, de adversarii săi politici, la care s-au raliat, surprinzător și lideri de peste munți^[1]. Singurul care a criticat modul dezolant în care astfel el și-a încheiat cariera politică a fost Nicolae Iorga.

Își găsește sfârșitul în străinătate, acum 100 de ani, în urma contractării unei boli oarecare ce n-a putut fi tratată eficient. A fost plâns de o țară întreagă. Cele mai alese sentimente de regret le-a exprimat regele Ferdinand: „Voi păstra totdeauna lui Take Ionescu o amintire recunoscătoare pentru devotamentul său pe care mi l-a dovedit în momente grele și pentru marile servicii pe care le-a adus țării sale și regelui său”. Brătianu a recunoscut și el: „În înfăptuirea României Mari se poate spune cu drept cuvânt: mare a fost partea sa”.

În străinătate, regretele exprimate de înalte personalități au fost unanime, subliniindu-se valoarea aportului său care justifica o recunoaștere ca fiind unul din primii mari europeni ai continentului. Lordul Curzon releva faptul că „nu a existat alt om de stat în Europa care, mulțumită cunoștințelor și experienței sale, să merite un mai mare respect și o stimă mai înalte”. Georges Clemenceau afirma, încă la începutul războiului: „Iată că în România, spre gloria sângelui latin, am întâlnit un bărbat de stat care, cu drept cuvânt, se poate numi european, dar care ne-a dovedit cum dintr-un popor mic se poate naște un popor mare”. Sentimente sincere de compasiune au exprimat, de asemenea, lordul Balfour, premierul Venizelos și Nicola Pasici, primul-ministru al Italiei Sforza, mareșalul Joffre, Poincaré și Millerand, înalți demnitari francezi. În presa internațională, jurnalul englez Morning Post sublinia că foarte puțini oameni de stat în Europa și poate că niciunul n-a studiat cu atâta profunzime problemele altor state și metodele lor de guvernare; Le Temps din Paris arăta că numele lui rămâne legat de toată istoria războiului mondial și acțiunea politică internațională, iar Neue Freie Presse din Viena, care îl atacase de atâtea ori, concluziona: „Prin moartea lui neașteptată dispare unul din bărbații cei mai marcanți ai politicii sud-est europene, un bărbat de o importanță internațională și de o suprafață europeană„.

Recunoașterea valorii sale nu poate însă omite și relevarea unor aspecte care, fără a o pune în umbră, scot în evidență unele laturi ale acțiunii și personalității sale care, în judecata istoriei, cum îi plăcea lui să aprecieze evenimentele, dovedesc că nu a ales, uneori, cele mai corecte soluții la problemele cu care, în vâltoarea tumultuoasei sale vieți, a trebuit să se confrunte.

În primul rând, era previzibil eșecul său în lupta politică pe care a dus-o pentru șefia Partidului Conservator, date fiind calitățile și sprijinul adversarilor săi. De aceea, victoriile repurtate de noul partid format au diminuat, cu timpul, simțitor, dispărând practic odată cu sfârșitul marelui război și al liderului partidului. A fost un proiect îndrăzneț, greu de acceptat de întreg cursul vieții noastre politice de atunci, întemeiat pe acel bipartism oțelit și fundamentat, în condițiile țării noastre. El constituia, pe atunci, o limită inexpugnabilă.

În al doilea rând, raporturile sale cu Ionel Brătianu, alt împătimit al puterii, despre care, în memoriile sale, Marghiloman spunea că nu concepe ca Unirea să fie decât opera exclusivă a Partidului Liberal și, desigur, a liderului acestuia. Dar există o măsură în toate. Take Ionescu, un mare spirit politic, trebuia să treacă peste adversitățile personale care îl măcinau și să găsească un modus vivendi convenabil, când soarta țării pe care o iubea atât de mult era în joc, cu atât mai mult la Paris, unde influența lui era recunoscută unanim.

Astăzi, personalitatea lui este, practic, de domeniul strict al istoriei și nici acolo în locul care i s-ar fi cuvenit, poate cu banala excepție a denumirii unor străzi. Un grup statuar minunat dedicat lui Take Ionescu, datorat sculptorului francez Ernest Dubois, domina odinioară, lângă Piața Romană, un mare bulevard al Capitalei, purtând numele său. Nu întâmplător a fost primul pe care comuniștii s-au grăbit să îl distrugă, el aflându-se chiar în vecinătatea locuinței de odinioară a marelui nostru politician.

Să sperăm, totuși, că generațiile tinere ale țării, în viitorime, să încerce a rescrie sau rectifice unele nedreptăți care, prin uitare, fac să se piardă respectul unor valori românești de care ar trebui să fim mândri.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Biografiile dedicate lui Take Ionescu de C. Xeni (Ed. Universul, 1932) și R. Seișanu (Ed. Universul, 1930);

Memoriile lui Marghiloman (Institutul de Arte Grafice, 1927), Titu Maiorescu (Ed. Albatros, 2003), N. Iorga – Memorii, 1920 – 1930, Tipografia Caragiale, București, 1932 și I.G. Duca (München, Ed. Ion Dumitru, 1981);

I. Mamina – Consilii de Coroană (Ed. Enciclopedică), București, 2015;

C. Bacalbașa – Bucureștii de altădată (Ed. Albatros), București, 2007, vol. 5;

N.S.Tanasoca – Take Ionescu, amintiri, discursuri pentru România Mare, (Ed. Fundația Pro București), 2005.