Stop-cadru al instituției întreruperii cursului prescripției răspunderii penale la intersecția dintre principiile doctrinei clasice și jurisprudența Curții Constituționale

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Ulterior Deciziei nr. 297/2018 și până la pronunțarea Deciziei nr. 358/2022, prin Decizia Curții Constituționale nr. 650/2018^[50] privind Legea de modificare a Codului penal, în cadrul controlului anterior de constituționalitate, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea intenției legislative de modificare a caracterului in rem al efectelor prescripției și consacrarea acestora in personam, făcând trimitere expresă la cazul de întrerupere constând în efectuarea unui act de procedură ce trebuie comunicat participantului. „Prin prisma instituției prescripției răspunderii penale, comunicarea actului de procedură prevăzut de lege autorului sau unuia dintre participanții la săvârșirea infracțiunii semnifică o menținere a rezonanței sociale a faptei, ceea ce înseamnă că fapta nu a fost uitată și este în atenția societății, efectul acesteia vizează fapta, și nu persoanele. Prin urmare, întreruperea termenului de prescripție, cu consecința curgerii unui nou termen de prescripție, nu poate fi raportată la persoană, ci la faptă, acesta din urmă fiind criteriul care ține de natura prescripției” (paragr. 421).

Se observă așadar că, în jurisprudența sa anterioară, deși Curtea Constituțională a reținut că prescripția este o instituție de drept penal, a confirmat faptul că în doctrină s-au formulat puncte de vedere diferite în legătură cu acest aspect, apoi, în legătură cu întreruperea cursului prescripției, a hotărât că, în anumite situații, opțiunea legiuitorului pentru aplicare imediată a dispozițiilor din materia prescripției, mai severe, este constituțională, iar în ceea ce privește cauzele de întrerupere, a statuat asupra celor care sunt comunicate suspectului sau inculpatului.

C. Principii rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

În cauza Borcea împotriva României^[51], Curtea europeană a stabilit că, din perspectiva dreptului convențional, normele în materie de prescripție sunt legi de procedură, în măsura în care acestea nu definesc infracțiunile și pedepsele, și că pot fi interpretate ca impunând o simplă condiție prealabilă pentru examinarea cauzei.

„Curtea a reamintit că s-a pronunțat deja în sensul în care aplicarea imediată a unei legi care proroga termenele de prescripție nu aducea atingere art. 7 din Convenție, întrucât nu se poate interpreta că această dispoziție ar împiedica, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, o prelungire a termenelor de prescripție din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodată” (64). Prin urmare, a stabilit că normele în materie de prescripție sunt legi de procedură [Coëme și alții, citată anterior, pct. 149, și Previti împotriva Italiei (dec.), nr. 1845/08, pct. 80, 12 februarie 2013]. Curtea a observat că normele privind prescripția nu definesc infracțiunile și pedepsele care le sancționează, și pot fi interpretate ca impunând o simplă condiție prealabilă pentru examinarea cauzei (65). Astfel, problema unei eventuale încălcări a art. 7 printr-o dispoziție care ar avea ca efect reapariția posibilității de a sancționa fapte cu privire la care termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit nu este incidentă în speță. Curtea reamintește că reclamantul, care nu putea ignora că faptele de care era acuzat puteau angaja răspunderea sa penală, a fost condamnat pentru fapte pentru care dreptul de a declanșa acțiunea penală nu fusese niciodată stins prin prescripție. Aceste fapte constituiau infracțiuni în momentul în care au fost săvârșite, iar pedepsele aplicate nu erau mai severe decât cele aplicabile în momentul săvârșirii faptelor. Reclamantul nu a suferit, ca urmare a schimbării jurisprudenței, un prejudiciu mai mare decât cel la care era expus la momentul săvârșirii infracțiunii (Coëme și alții, citată anterior, pct. 150). În ceea ce privește modalitatea în care trebuie să fie aplicate legile succesive privind prescripția, Curtea admite că atingerea unui consens jurisprudențial este un proces care poate dura și existența unei divergențe poate fi tolerată atât timp cât ordinea juridică internă are capacitatea de a o resorbi [mutatis mutandis, Maktouf și Damjanovic împotriva Bosniei și Herțegovinei (MC), nr. 2312/08 și 34179/08, pct. 66, CEDO 2013 (extrase)]. În speță, cele mai înalte jurisdicții naționale, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională, au soluționat această divergență, aliniindu-și pozițiile asupra problematicii aplicării celor două legi penale succesive (66).

D. Principii rezultate din jurisprudența CJUE

În cauzele aflate în cursul urmăririi penale sau al judecății, ce vizează infracțiuni care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene (infracțiunile prevăzute în secțiunea 4¹ din Legea nr. 78/2000, infracțiunea de evaziune fiscală atunci când are ca obiect sustragerea de la plata TVA și infracțiunea de contrabandă), supremația dreptului Uniunii impune continuarea urmăririi sau a judecății în cazurile în care termenul de prescripție generală este împlinit, câtă vreme nu este împlinit încă termenul de prescripție specială din următoarele motive:

Prin hotărârea CJUE din cauza C-105/14, Ivo Taricco și alții (supranumită Taricco I)^[52], Curtea de la Luxembourg a stabilit că, în măsura în care ar fi pusă în pericol obligația statelor membre de a combate frauda împotriva intereselor financiare ale UE (prin numărul mare de cazuri în care ar interveni), întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, având ca efect prelungirea termenului de prescripție cu doar o pătrime din durata sa inițială, ar încălca dispozițiile art. 325 TFUE, astfel încât revine instanțelor să lase neaplicate dispozițiile corespunzătoare ale legii naționale în acest sens; a fortiori, aplicarea en tant que tel a deciziei Curții Constituționale a României în discuție (afectând, fără îndoială, un număr important de cauze referitoare la infracțiuni PIF și implicând clasarea sau, după caz, încetarea proceselor penale atunci când s-a depășit termenul de prescripție specială, fără nicio prelungire a acestuia) ar fi de natură, cu atât mai mult, să aducă atingere dreptului Uniunii, respectiv art. 325 alin. (1) și (2) TFUE;

O excepție de la neaplicarea dispozițiilor legii naționale referitoare la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale în cauzele vizând infracțiuni PIF a fost consacrată prin hotărârea CJUE din cauza C-42/17, M.A.S. și M.B. (supranumită în doctrină, Taricco II)^[53]; excepția se referă la cazul în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii. Din analiza considerentelor acestei hotărâri a CJUE, rezultă că un rol determinant în structurarea acestei excepții l-a avut decizia Curții Constituționale italiene, care califica prescripția răspunderii penale ca o instituție aparținând în întregime dreptului penal material, prin urmare aflată în totalitate în legătură cu principiul legalității incriminării și al pedepsei și cu principiul subsidiar acestuia, cel al previzibilității răspunderii penale [pct. (27) și (45) din hotărâre] și doctrina a apreciat că apartenența integrală, în dreptul italian, a instituției prescripției răspunderii penale dreptului penal substanțial constituie motivul principal pentru care principiul nullum crimen nulla poena sine lege ar fi încălcat prin dispozitivul din cauza Taricco I.

IV. Sesizările instanței supreme pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea acestor chestiuni de drept

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată în vederea pronunțării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept ce vizează instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale. Diferitele abordări ale chestiunilor prealabile formulate de către instanțe^[54], de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, este de natură a evidenția impactul Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 asupra sistemului juridic românesc.

Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022^[55] a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegare unor chestiuni de drept în materie penală. Prin această decizie instanța supremă a statuat că: „1. Normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept material supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituția României și art. 5 din Codul penal. 2. Instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, nu poate analiza prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența acestei cauze de încetare a procesului penal anterior acestei din urmă decizii”.

Cu privire la prima chestiune de drept, instanța supremă a reținut prioritar că, în jurisprudența Curții Constituționale a României derivată din pronunțarea deciziilor cu efect obligatoriu erga omnes, instituția prescripției răspunderii penale a fost calificată ca aparținând dreptului penal material, iar nu dreptului procesual penal.

Apoi, pornind de la structura dispozițiilor art. 155 alin. (1) în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, care conțineau indicarea cauzei, constând în îndeplinirea unui act de procedură, și care determinau efectul, constând în întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale și având în vedere delimitarea efectelor prescripției răspunderii penale, unul principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale, și un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acțiunii penale, Instanța Supremă a reținut că întreruperea cursului prescripției răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii prin prelungirea intervalului de timp în care statul își poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, și un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care își pot exercita rolul activ conferit de art. 5 din Codul de procedură penală.

În continuarea raționamentului său, Înalta Curte a indicat că cele două efecte nu se confundă, nefiind reglementate de aceleași categorii de norme, astfel că nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condițiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripției. Așadar nu pot fi extinse dispozițiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituție a întreruperii cursului prescripției, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material.

Aplicând dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal criteriile pentru delimitarea normelor de drept material de normele de procedură penală, așa cum rezultă din Decizia Curții Constituționale nr. 1470/2011, obiectul de reglementare – o ipoteză care împiedică împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii penale, respectiv întreruperea acestuia –, scopul normei – reglementarea modului de curgere a termenului de prescripție a răspunderii penale în cazul în care nu se poate constata o pasivitate a organului de urmărire penală –, rezultatul la care conduce norma – împiedicarea împlinirii termenului generator de prescripție, Înalta Curte a hotărât că dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 constituie o normă de drept material, iar nu o normă de procedură.

În ceea ce privește aplicarea legii în timp, Înalta Curte s-a referit la efectele deciziilor Curții Constituționale a României, care pot avea aptitudinea de a reconfigura conținutul unei norme de incriminare ori chiar de a produce efecte echivalente cu o lege de dezincriminare, în ambele cazuri dispozițiile declarate neconstituționale fiind eliminate din fondul activ al legislației, caz în care lipsa reglementării sau norma parțială rămasă în vigoare poate intra în domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile. Totodată, instanța supremă a făcut referire la Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014, în care s-a motivat că „nu se poate reține că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituție de drept penal (recidivă, concurs de infracțiuni, prescripție) este independentă de legea căreia îi aparține” (paragr. 46-47).

În egală măsură, instanța supremă a arătat că în contextul analizării prescripției răspunderii penale nu pot fi combinate două legi, una aparținând dreptului procesual penal, aplicabilă cauzei (actului interuptiv) și una aparținând dreptului material, aplicabilă efectului (întreruperea cursului prescripției), întrucât ar echivala cu crearea unei lex tertia. De aceea, existența caracterului interuptiv de prescripție în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinat prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziții penale succesive. În final, instanța supremă a concluzionat că „Revine fiecărei instanțe investite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia”.

VI. În loc de concluzii

„Mai toate revoluțiile se reduc la schimbări de cuvinte. Totul e un conflict între termeni”^[56].

Urmare a stabilirii naturii simple a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, instanța de control constituțional a statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 asupra lipsei din fondul activ al legislației a cazurilor de întrerupere a cursului prescripției în perioada 25.06.2018 – 30.05.2022, având în vedere pasivitatea legiuitorului de a modifica art. 155 alin. (1) din Codul penal, în acord cu valențele constituționale arătate prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018.

Totuși, în perioada 25.06.2018 – 30.05.2022, organele judiciare au aplicat art. 155 alin. 1 din Codul penal în forma statuată de instanța de control constituțional prin considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, ca respectând valorile constituționale ale soluției legislative, prin aplicarea unei reguli constante a dreptului românesc, conform căreia întrerup cursul prescripției actele procedurale care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului. Astfel că, așa cum s-a arătat și în practica judiciară, organele judiciare au acționat, în consecință, în cadrul termenelor de prescripție în vigoare^[57] fără să aibă reprezentarea soluției ulterioare a instanței constituționale în aceeași materie, care a stabilit natura acestei decizii ca nefiind interpretativă, ci simplă.

Sesizărilor instanțelor de trimitere cu privire la natura instituției întreruperii cursului prescripției au fost soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție care a statuat prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept material supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituția României și art. 5 din Codul penal.

Rămâne fără răspuns un aspect antamat în practica judiciară^[58]: în ce măsură înlăturarea efectului interuptiv al prescripției răspunderii penale al actelor care au fost îndeplinite cu respectarea standardului constituțional, la data efectuării lor, afectează demnitatea persoanelor vătămate și dreptul la un proces echitabil al părților civile, în fiecare cauză în care, în mod întemeiat, organele judiciare au considerat că sunt îndrituite să efectueze urmărire penală sau judecată, fiind în termenul legal de prescripție?

Respectarea demnității umane și drepturile și libertățile fundamentale sunt valori ale statului de drept reglementate în art. 1 din Constituție. Respectarea demnității umane este intrinsecă dreptului prevăzut de art. 3 din Convenție, care stabilește în sarcina statului obligația pozitivă de a se asigura că persoanele aflate sub jurisdicția sa sunt protejate împotriva oricăror forme de rele tratamente, inclusiv când un asemenea tratament este aplicat de o persoană fizică. Intră sub incidența art. 3 din Convenția EDO victimele violenței sexuale^[59], ale violenței în familie^[60], ale infracțiunilor comise din ură^[61] și, în general, acelea care se află într-o situație de discriminare. Una dintre obligațiile pozitive ale statului ce decurge din respectarea art. 3 din Convenția EDO este tocmai efectuarea unei anchete efective, văzută din perspectiva mijloacelor folosite, iar nu a rezultatului, care să fie de natură să conducă la stabilirea faptelor cauzei și la identificarea și pedepsirea persoanelor răspunzătoare. Este lesne de înțeles gradul de încălcare a acestei obligații.

Dată fiind amploarea și consecințele deosebite ale situației de față, s-a eșuat, în opinia noastră, în obținerea unui just echilibru între „viciul de neconstituționalitate (…) generat de aplicarea neunitară a textului de lege, care în mod clar nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale”^[62], valorile fundamentale concurente, demnitatea umană și drepturile fundamentale, în condițiile în care standardul european în materie permite afectarea cursului prescripției anterior împlinirii acestuia și impune obligația pozitivă a statului de a proteja drepturile fundamentale ale omului, și, totodată, principiul securității raporturilor juridice, esențial în materia protecției drepturilor fundamentale”^[63].

---