Stop-cadru al instituției întreruperii cursului prescripției răspunderii penale la intersecția dintre principiile doctrinei clasice și jurisprudența Curții Constituționale

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Specialiștii consultați din cadrul Facultății de Drept – Catedra de drept penal – a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași au motivat^[30] că efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 sunt cele specifice unei decizii interpretative, ce conține o rezervă de interpretare, iar nu uneia simple. Deși legiuitorul nu a intervenit în 45 de zile de la publicare pentru modificarea legii, instituția întreruperii cursului prescripției este activă în sfera dreptului pozitiv, dar numai în interpretarea constituțională limitată, potrivit căreia incidența sa este restrânsă numai la desfășurarea unor acte de procedură care, potrivit legii, sunt comunicate suspectului sau inculpatului.

În opinie minoritară, specialiștii consultați din cadrul Facultății de Drept a Universității Nicolae Titulescu din București au opinat că Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 este o decizie simplă, având ca efect, după expirarea celor 45 de zile, ieșirea din vigoare a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal^[31].

În aceeași ordine de idei, din perspectiva naturii Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, în literatura de specialitate s-a arătat că aceasta prezintă caracterul unei decizii prin care instanța de control constituțional a sancționat lipsa conformității cu legea fundamentală a unei soluții legislative, motiv pentru care, pentru stabilirea efectelor acesteia, este necesar un examen al considerentelor^[32], Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 fiind o decizie cu rezervă de interpretare sau manipulativă, prin care Curtea nu a declarat neconstituțională instituția întreruperii prescripției, ci soluția legislativă privind cauzele care o configurează^[33]. Din perspectiva efectelor acesteia, într-o opinie majoritară, s-a arătat că, urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale nu a dispărut din dreptul pozitiv, ci cauzele de întrerupere trebuie analizate prin raportare la cele statuate de instanța de contencios constituțional^[34], fiind eronat a se susține abrogarea sau ieșirea din vigoare a dispozițiilor art. 155 alin. (1), ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, în urma publicării în Monitorul Oficial^[35]. De aceea, efectele actelor de procedură efectuate anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 vor fi analizate în privința întreruperii din perspectiva legii penale mai favorabile prevăzute de art. 5 din Codul penal^[36]. Modificarea normei, ca urmare a deciziei Curții, va fi supusă acestui principiu și, prin urmare, vor produce efecte intreruptive doar actele de procedură efectuate anterior deciziei, care produc acest efect în interpretarea dată de aceasta.

În literatura de specialitate a fost exprimată și opinia^[37] care a afirmat caracterul simplu al Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, motiv pentru care de lege lata nu mai există reglementate cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, instanța de control constituțional declarând neconstituționalitatea dispoziției din art. 155 alin. (1) din Codul penal în care se regăsea sediul materiei cauzelor de întrerupere.

A fost exprimată și opinia^[38] potrivit căreia particularitatea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 este aceea că, deși vizează o instituție de drept substanțial, considerentele ei se referă la norme de drept procesual, respectiv la caracterul actelor efectuate în cursul procesului penal, din perspectiva suspectului sau inculpatului de a-i fi adusă la cunoștință împrejurarea că fapta de natură penală pe care a săvârșit-o nu și-a pierdut rezonanța (…). Curtea nu analizează în demersul său prescripția răspunderii penale ca instituție de drept substanțial, ci actele de procedură care o pot întrerupe din perspectiva normelor procesuale, motiv pentru care actele interuptive de prescripție trebuie luate în considerare numai în raport cu legea sub imperiul cărora s-au produs (…).

III. Decizia Curții Constituționale nr. 358 din 26 mai 2022. Teorii și rezultate imprevizibile

„Observatorul, pătrunzând în lumea socială, să-și dea seama că pătrunde în necunoscut: trebuie să se simtă în prezența unor fapte a căror legi sunt pe atât de nebănuite pe cât puteau fi cele ale vieții când biologia nu era constituită; trebuie să se aștepte la a face descoperiri care îl vor surprinde și îl vor buimăci”^[39].

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 358 din 26 mai 2022, Curtea Constituțională a statuat că Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare. În acest context, instanța de control constituțional a arătat că trebuie stabilit în ce măsură ansamblul legislativ în vigoare este apt să determine o aplicare clară și previzibilă a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, astfel cum acestea au fost sancționate prin DCC nr. 297 din 26 aprilie 2018 (paragr. 60).

În primul rând, Curtea a constatat că, prin efectele pe care le produce, Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituționalitatea soluției legislative că întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, Curtea a sancționat unica soluție legislativă pe care dispozițiile art.155 alin.(1) din Codul penal o reglementau (paragr. 61). În plus, Curtea a observat că modalitatea de reglementare a structurii procesului penal este diferită în cele două coduri de procedură penală, noua reglementare renunțând la anumite instituții de drept procesual penal și introducând noi etape procesual penale cu caracteristici proprii (paragr. 63-67), motiv pentru care a constatat că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr.297 din 26 aprilie 2018 (paragr. 72).

În al doilea rând, în continuarea demersului argumentativ, Curtea a subliniat că „în paragraful 34 al Deciziei nr.297/2018 a evidențiat reperele comportamentului constituțional pe care legiuitorul, iar nu organele judiciare aveau obligația să și-l însușească, acesta în temeiul art. 147 alin. 1 din Constituție, fiind obligat să intervină legislativ și să stabilească clar și previzibil cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale” (paragr. 70). În plus, referitor la efectele deciziei în raport cu organele judiciare, instanța de control constituțional a arătat că „deși Curtea a făcut referire la vechea reglementare, evidențiind un comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (subl. n.) (paragr. 72).

În concluzie, Curtea a declarat lipsa din fondul activ al legislației a cauzelor de întrerupere a cursului prescripției „în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art.147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale” (paragr. 73).

În final, a statuat că „legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege (…), care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale” (paragr. 76).

Publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 a declanșat, în practica judiciară, reluarea dezbaterilor cu privire la întreruperea cursului prescripției: instituție de drept penal sau de drept procesual penal? Este incident principiului legii penale mai favorabile prevăzut de art. 5 din Codul penal sau aplicarea principiului tempus regit actum?

A. Reflectarea în doctrină și jurisprudență

„Îi blamăm pe cei care simplifică chestiunile complicate. Vom vorbi mai puțin despre cei care complică lucrurile simple” (Julien Benda^[40]).

Într-o opinie, s-a apreciat că instituția prescripției răspunderii penale trebuie privită în mod global și că aceasta aparține în integralitate dreptului penal material, fiind supusă prevederilor art. 5 din Codul penal privind aplicarea legii penale mai favorabile.

În condițiile în care instituția prescripției răspunderii penale, incluzând termenele de prescripție, are o natură juridică de drept material, argumente formale, precum necesitatea privirii ei în mod unitar și evitarea unor perspective fragmentare, dar și rațiuni de fond cum sunt cele potrivit cărora întreruperea termenului privește cursul acestuia și ține astfel de însăși esența sa, pot conduce la concluzia că întreruperea cursului termenului de prescripție nu este deosebită de însăși prescripția răspunderii penale, fiind doar o componentă a acesteia și urmând astfel natura sa juridică^[41].

În egală măsură, Prin Decizia nr. 2/2014^[42], Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prescripția aparține dreptului penal material, fără a fi fost făcută însă o analiză a actelor interuptive de prescripție.

În altă opinie, pornind de la împrejurarea că prescripția răspunderii penale este reglementată atât de norme de drept substanțial, care se referă la termenul prescripției speciale, cât și norme care reglementează cauzele de întrerupere a cursului prescripției, în literatura de specialitate s-a arătat că „regula legii penale mai favorabile se aplică prescripției, nu și actelor întreruptive de prescripție. Într-adevăr, în timp ce prescripția este o instituție de drept substanțial, întreruperea prescripției este o instituție de drept procesual. De aceea, actele întreruptive de prescripție trebuie luate în considerare numai în raport cu legea sub imperiul căreia s-au produs efectele, conform principiului tempus regit actum”^[43].

În același sens, în doctrină s-a arătat că „dispozițiile legale care se referă la efectuarea actelor procesuale de întrerupere a prescripției, având caracter procedural, sunt supuse legii în vigoare în momentul efectuării acestor acte”^[44].

Instituția întreruperii prescripției răspunderii apare calificată ca instituție distinctă de cea a prescripției răspunderii penale, așa cum însăși instanța constituțională s-a referit la aceasta, putând avea un caracter preponderent de procedură, ținând în mod direct de actul de procedură întrerupător de prescripție, reglementat de norma în vigoare la data realizării lui, cu privire la care așteptările acuzatului nu pot fi considerate legitime în favoarea aplicării unei legi penale mai favorabile sub acest aspect^[45]. În plus, inculpatul nu are un drept câștigat cu privire la timpul cât ar trebui să se sustragă de la judecată pentru a fi exonerat de răspundere penală. Totodată, existența cauzelor de întrerupere a cursului prescripției, care nu depind, de regulă, de voința celui în cauză, confirmă faptul că autorul nu poate avea o așteptare certă cu privire la durata de timp în care se prescrie răspunderea pentru fapta sa.

B. Reflectarea în jurisprudența instanței de control constituțional

Prin Decizia nr. 1092/2012^[46], constatând că prevederile art. 124 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi, Curtea Constituțională a reținut că „prin efectele sale prescripția (…) înlătură răspunderea penală, (…) aparține dreptului penal material, și nu dreptului procesual penal. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură și acțiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material” (…).

Prin Decizia nr. 511/2013^[47] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 125 alin. (3) din Codul penal, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată și a constatat că în raport de art. 15 alin. 2 din Constituție și de art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, care au declarat imprescriptibile infracțiunile contra păcii și omenirii și cele contra vieții comise cu intenție sau praeterintenție sunt constituționale, opțiunea legiuitorului pentru aplicare imediată a dispozițiilor din materia prescripției, mai severe, în condițiile unor principii deopotrivă incidente, respectiv securitatea raporturilor juridice și echitatea juridică, fiind justificată. Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut că „dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridică a instituției prescripției^[48], ceea ce este cert și constituie un reper juridic important în analiza controlului de constituționalitate este faptul că legislațiile statelor semnatare ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale trebuie să respecte prevederile art. 7 paragraful 1 din această convenție, care reprezintă fundamentul protecției juridice sub aspectul neretroactivității legii. Astfel, indiferent de modul în care legislația sau doctrina califică instituția prescripției, aceasta, prin finalitatea ei, este aceeași în toate sistemele de drept europene, în sensul că, după trecerea unui anumit interval de timp, statul renunță la dreptul de a mai aplica o pedeapsă infractorului (…)”.

Într-o atare situație, legiuitorul a avut de ales între principiul securității raporturilor juridice și echitatea juridică, ambele componente fundamentale ale statului de drept. Fiind sarcina legiuitorului să decidă cărui principiu îi acordă prevalență, acesta, fără a interveni arbitrar și ținând seama de valoarea primordială a dreptului la viață consacrat de art. 22 alin. (1) din Constituția României, a optat pentru aplicarea imediată a dispozițiilor din materia prescripției, mai severe, inclusiv pentru infracțiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripție a executării pedepsei nu s-a împlinit încă”^[49] (subl. n.).

Prin Decizia nr. 443/2017 s-a respins excepția de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art. 155 alin. (3) din Codul penal referitoare la caracterul in rem, iar nu in personam al efectelor întreruperii termenului de prescripție. „Prin urmare, prescripția răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârșite, și nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. De altfel, soluția contrară ar fi de natură a afecta însăși substanța instituției prescripției, aceea de consecință a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, și ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificația instituției prescripției răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia” (subl. n.), paragr. 23.

---