Soluţionarea sesizărilor cu privire la nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională și stabilirea limitelor de competenţă atribuite pârâtei în procesul de înregistrare a unei sesizări. Casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare

• Legea nr. 554/2004: art. 15
• Legea nr. 554/2004: art. 20
• NCPC: art. 42 alin. (1) pct. 9
• NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
• NCPC: art. 47 alin. (3)
• NCPC: art. 488 pct. 6
• NCPC: art. 496 alin. (1)

Prin cererea înregistrată la 12.05.2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Educației și Cercetării – Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU) și Ministerul Educației și Cercetării – Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării (UEFISCDI), solicitând:

– anularea deciziei de admitere a sesizării nr. 3055/7.10.2020, emisă de UEFISCDI,

– anularea deciziilor emise de Consiliul General al CNATDCU de numire a membrilor comisiei de lucru pentru analiza sesizărilor nr. 3276/15.11.2019 și nr. 3055/7.10.2020,

– obligarea CNATDCU să dispună clasarea administrativă a sesizărilor nr. 3276/15.11.2019 și nr. 3055/7.10.2020.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 1187 din 2 martie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând hotărârea prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul fondat al recursurilor din această perspectivă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:

3.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Se reține că, prin cererea de chemare în judecată introductivă, reclamantul-intimat A. a solicitat anularea deciziei de admitere a sesizării nr. 3055/7.10.2020, emisă de UEFISCDI, a deciziilor emise de Consiliul General al CNATDCU de numire a membrilor comisiei de lucru pentru analiza sesizărilor nr. 3276/15.11.2019 și nr. 3055/7.10.2020 și obligarea CNATDCU să dispună clasarea administrativă a sesizărilor nr. 3276/15.11.2019 și nr. 3055/7.10.2020.

Instanța de contencios administrativ a admis acțiunea, în condițiile arătate în preambulul prezentei decizii, împotriva sentinței și a încheierilor din 13 octombrie 2021 și respectiv 15 octombrie 2021, exercitându-se recurs, așa cum s-a expus în anterioarele paragrafe.

Înalta Curte va analiza, înainte de toate, recursul promovat de către recurenta C. împotriva încheierii din data de 13.10.2021 dar și împotriva încheierii din data de 15.10.2021 pronunțate în ședința din Camera de Consiliu, fiind vorba de încheieri interlocutorii prin care s-au respins ca inadmisibile cererile de recuzare pe care sus-numita le-a formulat împotriva judecătorului de primă jurisdicție, acuzând starea de pretinsă lipsă de imparțialitate în care s-ar afla acesta din urmă.

Din analiza criticilor ce fac obiectul acestui recurs, raportate la actele și lucrările referitoare la aceste aspecte, din cadrul dosarului de fond, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului îndreptat împotriva celor două încheieri, astfel că îl va respinge ca atare.

Astfel, recurenta-intervenientă C. a susținut faptul că, în încheierea de respingere a cererii sale de recuzare din data de 13.10.2021, judecătorul investit ar fi analizat un motiv de recuzare pe care sus-numita nu l-ar fi invocat, respectiv motivul prevăzut de art. 42 alin. (1) punctul 9 C. proc. civ., acest motiv fiind invocat ulterior, după soluționarea cererii de recuzare și motivarea încheierii din 13 octombrie 2021.

Aceste susțineri sunt lipsite de suport real, așa cum rezultă, fără putință de tăgadă, din conținutul cererii de recuzare, îndeosebi din partea de final a acesteia deoarece, inclusiv în cadrul primei cereri de recuzare (respinsă de curtea de apel prin încheierea din 13.10.2021), titulara a invocat situația de incompatibilitate prevăzută de dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

De asemenea, în conținutul cererii, sus-numita a dezvoltat alegații de natură să inducă judecătorului care a soluționat cererea de recuzare concluzia că numita C. a formulat sau urmează să formuleze o sesizare la CNATDCU cu privire la un pretins plagiat în teza de doctorat, împotriva judecătorului recuzat; astfel sus-numita a afirmat, în cadrul cererii de recuzare că starea de lipsă de imparțialitate a judecătorului recuzat ar putea reieși și din faptul că „admiterea acțiunii de anulare a reclamantului A. poate crea un precedent în materia contestării procedurilor de sesizare și analizare a unei teze de doctorat de către CNATDCU, în sensul creării unei practici jurisprudențiale, de pe urma căreia E. ar putea profita”.

Astfel de afirmații, coroborate cu invocarea în cauză a punctului 9 al art. 42, puteau crea cu ușurință judecătorului care a pronunțat încheierea din 13.10.2021, reprezentarea că C. formulase deja/urma să formuleze ori avea cunoștință despre formularea unei asemenea sesizări la CNATDCU împotriva judecătorului de primă jurisdicție, ceea ce a determinat pe magistratul ce a respins cererea de recuzare să se refere, în motivarea sa, la un asemenea aspect, cu atât mai mult cu cât, recurenta s-a referit expres la situația de incompatibilitate prevăzută de art. 42 pct. 9, fără a aduce acestei situații o motivare expresă și aparte.

Împrejurarea că, după numai 2 zile, recurenta C. a formulat o nouă cerere de recuzare, căreia a încercat să îi creeze aparența de noutate, referindu-se, de această dată în mod expres, la sesizarea de la CNATDCVU (sesizare, de altfel, anterioară ambelor cereri de recuzare), nu a fost de natură să poată fi calificată ca un motiv nou de recuzare a magistratului învestit cu soluționarea cauzei, astfel încât acesta să nu facă aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 47 alin. (3), a doua ipoteză, potrivit căreia este inadmisibilă cererea de recuzare „îndreptată împotriva aceluiași judecător pentru același motiv de incompatibilitate” și să nu respingă cererea de recuzare ca atare, prin încheierea interlocutorie din data de 15.10.2021.

Pentru toate aceste motive Înalta Curte constată că recursul îndreptat de către recurenta-intervenientă împotriva încheierilor de ședință din 13.10.2021 și 15.10.2021, este nefondat.

De asemenea, înainte de analiza efectivă a motivelor de recurs, se impune a se preciza faptul că, în recursul său, recurenta-intervenientă Asociația Liga Studenților a criticat pretinsa respingere ca tardivă a cererii sale de intervenție principală, considerând că, printr-o asemenea soluție, i-ar fi fost încălcate drepturile procesuale.

Aceste susțineri sunt, în mod vădit, nefondate și nu vor fi analizate ca fiind un veritabil motiv de recurs deoarece, așa cum reiese, fără putință de tăgadă, din considerentele încheierii de ședință din 08.02.2021 a curții de apel, dar și din cele ale Deciziei nr. 4107/21.09.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cererea de intervenție principală formulată de recurenta Asociația Liga Studenților a fost respinsă ca tardiv formulată în dosarul nr. x/2021, în ceea ce privește cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 3093/9.10.2020, cerere formulată în baza art. 15 din Legea nr. 554/2008, iar soluția a rămas definitivă și a dobândit autoritatea de lucru judecat, chiar prin decizia instanței supreme mai sus amintită.

În ceea ce privește cererea de intervenție principală, formulată de aceeași recurentă, în legătură cu cererea de anulare a actelor administrative, s-a stabilit, prin hotărârile judecătorești menționate, că aceasta va fi luată în considerare în procedura de regularizare, procedură în care, contrar susținerilor recurentei, s-a apreciat că cererea de intervenție este formulată în termen și a fost soluționată pe fond, așa cum rezultă din dispozitivul sentinței recurate.

Deci, recurenta Asociația Liga Studenților nu mai poate critica, pe calea prezentului recurs, soluția rămasă definitivă în legătură cu cererea de intervenție principală, formulată în dosarul având ca obiect suspendarea actelor administrative și apreciată, cu caracter definitiv, ca fiind tardiv formulată față de cererea de suspendare a actelor administrative contestate.

În ceea ce privește recursurile îndreptate împotriva sentinței, din perspectiva celorlalte critici, examinând hotărârea prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul fondat al celor trei recursuri, din această perspectivă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:

Așadar, într-o ordine firească, Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. („când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”), această situație de reformare fiind invocată de către toți recurenții, alături de alte motive de casare.

Se impune a se aminti, înainte de toate că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: „motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Astfel, în lumina acestor dispoziții legale, din perspectiva exigenței de a motiva, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, așa cum s-a evidențiat în doctrină, „considerentele hotărârii judecătorești trebuind să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul” (I. Leș, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

În legătură cu acest aspect, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, „motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele; în ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii”.

Pe de altă parte, în doctrină și în practica instanței supreme, s-a subliniat, deseori că această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile, nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, dar, chiar dacă exigența motivării nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent, este imperios necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei.

În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României – 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei – 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și a hotărârilor, în diferite state; mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României – 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei – 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei.

Așadar, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat, cu adevărat, chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate. Astfel, dacă se invocă un argument suficient de clar și de precis, susținut de probe, și de natură să aibă relevanță asupra soluției, este necesar ca instanța să analizeze acest argument și să formuleze un răspuns explicit. În condițiile în care hotărârea nu conține niciun răspuns, trebuie să se aprecieze dacă tăcerea poate fi, în mod rezonabil, interpretată ca o respingere implicită. CEDO a decis că, dacă respectivul argument face parte dintr-o categorie juridică distinctă de cea din care fac parte celelalte argumente invocate, un răspuns specific și explicit se impune. În lipsa unei asemenea motivații, este imposibil să se determine dacă respectivul argument a fost doar neglijat sau dacă, dimpotrivă, el a făcut obiectul unei respingeri implicite și, în această din urmă ipoteză, pentru ce motive.

Revenind la prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. și transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de către toți recurenții, Înalta Curte amintește că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată nu le îndeplinește.

Aceasta deoarece, așa cum au invocat toți cei trei recurenți, în motivarea situației de casare prevăzută de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este vădit viciul nemotivării sentinței a cărei reformare se solicită, din perspectiva faptului că judecătorul de primă jurisdicție nu a răspuns în niciun fel argumentelor esențiale invocate de către pârâtă, respectiv de către intervenienții principali, limitându-se la a prelua necenzurat susținerile titularului cererii introductive de instanță.

Astfel, așa cum rezultă din acea parte a sentinței recurate care reprezintă argumentele, considerentele proprii ale judecătorului de primă instanță, după expunerea situației de fapt, acesta s-a limitat, în cea mai mare parte, la a copia din cererea introductivă de instanță pasaje întregi, relevante, în acest sens, fiind paginile 44, 45 și 46 din acțiune, în care sunt preluate pasaje din cererea de chemare în judecată, fără ca judecătorul curții de apel să expună propriile argumente și fără a expune o analiză proprie a aspectelor inserate, care să justifice concluzia identității dintre cele două sesizări.

Pe de altă parte, nu au fost analizate și înlăturate susținerile pârâtei și cele ale intervenienților, susțineri care exced analizei comparative a celor două sesizări, respectiv argumente precum: afirmațiile pârâtei referitoare la competența sa legală, respectiv pretinsa lipsă a obligației sale de a analiza fondul argumentației depuse de către semnatarii sesizărilor, interpretarea pe care aceasta din urmă și recurenta C. o atribuie articolului 4 din Anexa 3 la Ordinul nr. 5.229/2020 al MEC referitoare la Metodologia privind soluționarea sesizărilor cu privire la nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, limitele de competență atribuite UEFISCDI în procesul de înregistrare a unei sesizări etc.

De asemenea, sentința ce face obiectul căilor de atac cu care a fost învestită instanța de reformare este nemotivată și din perspectiva soluției ce s-a dispus cu privire la cererile de intervenție principală, curtea de apel limitându-se la a preciza, în considerente, doar că cele două cereri formulate de către intervenienta C. și, respectiv, intervenienta B., vor fi respinse ca neîntemeiate, cu toate că fiecare dintre cele două cereri conținea propriile argumente, diferite, în parte, de cele invocate de către pârâta inițială, astfel că motivarea soluției nu se putea limita doar la argumentul soluției și motivării atribuite cererii principale, ca în cazul intervenției accesorie.

Înalta Curte amintește că, odată ce s-a admis în principiu cererea de intervenție, terțul intervenient devine parte în proces și ia procedura din starea in care se află; în același timp, instanța de judecată este învestită și cu soluționarea cererii de intervenție, ceea ce înseamnă o extindere a cadrului procesual în privința părților, precum și a obiectului, în cazul intervenției principale. Din punctul de vedere al conținutului, intervenția terței părți cu pretenții proprii constituie o veritabilă acțiune civilă, întrucât, prin intermediul ei, se urmărește valorificarea unui drept subiectiv, caracterul de acțiune al intervenției terței părți cu pretenții proprii, fiind incontestabil și rezultând din conținutul material și procesual al acestei forme de participare a intervenienților în procesul civil.

De aceea, intervenientul principal, odată ce a dobândit calitatea de parte în procesul civil, se bucură de toate drepturile procesuale acordate de lege părților principale, inclusiv de dreptul ca pretențiile sale deduse judecății, pe calea intervenției principale, să fie analizate cu adevărat de către judecător, exigență pe care sentința recurată nu o satisface cu privire la niciuna dintre cele două cereri de intervenție admise în principiu, hotărârea fiind reformabilă și din această perspectivă.

3.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile îndreptate împotriva sentinței curții de apel și va respinge recursul declarat de recurenta C. împotriva încheierii din 13 octombrie 2021și a încheierii din 15 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București.

În consecință, instanța de recurs va dispune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în acord cu dispozițiile prezentei decizii; în rejudecare, instanța urmează a analiza și aspectele de fond invocate în susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și pe care Înalta Curte nu le-a mai analizat, față de soluția casării cu trimitere, respectiv a acelor aspecte invocate în primul grad de jurisdicție, dar pe care, în sentința casată, magistratul de primă jurisdicție, nu le-a analizat.

Sursa informației: www.scj.ro.