Soluţionarea acţiunii ce vizează răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta proprie (NCC, NCPC, NCPP, L. nr. 10/1972, C. muncii)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 2159/2019

NCPC: art. 453 alin. (1), art. 488 alin. (1) pct. 8; NCC: art. 998, art. 999; NCPP: art. 14, art. 15, art. 25 alin. (5), art. 27 alin. (2); L. nr. 10/1972: art. 103, art. 106, art. 108; C. muncii: art. 108

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, indicat ca motiv de recurs, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Or, examinarea criticilor din cererea de recurs raportat la obiectul dedus judecății, nu relevă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material în soluționarea acțiunii ce vizează răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta proprie, prevăzută de art. 998 și art. 999 C. civ., în condițiile în care instanța de apel a examinat cauza prin prisma motivelor de apel invocate, a instituției răspunderii civile delictuale în raport de starea de fapt conturată în cauză și de litigiul penal finalizat prin Sentința penală nr. 404 din 12 mai 2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, prin care s-a dispus încetarea procesului penal, fiind lăsată nesoluționată acțiunea civilă în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen. Susținerile recurentului în sensul că instanța de apel a ignorat dispozițiile legale invocate în susținerea excepțiilor inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune întemeiate pe dispozițiile art. 106 și art. 103 și art. 108 din Legea nr. 10/1972 Codul muncii în vigoare la data producerii faptelor imputate pârâtului, sunt nefondate în condițiile în care din considerentele hotărârii rezultă că excepțiile invocate au fost analizate din perspectiva dispozițiilor legale la care recurentul a făcut referire.

Înalta Curte constată că situația de fapt din litigiul pendinte se circumscrie chiar ipotezei prevăzute expres de dispozițiile art. 103 alin. (2) din Legea nr. 10/1972 potrivit cu care „atunci când pagubele au fost cauzate unității printr-o faptă ce constituie infracțiune, răspunderea se stabilește potrivit legii penale”, că aceste dispoziții instituie o excepție de la regimul juridic al răspunderii materiale a angajatului, regim reglementat de Codul muncii, aspect de altfel bine reținut de instanța de apel. În analiza excepției inadmisibilității instanța de apel a reținut că în jurisprudență s-a apreciat în mod constant că există o situație de excepție în care fapta ilicită a salariatului săvârșită în legătură cu atribuțiile sale de serviciu atrage răspunderea civilă delictuală și, nu răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii. Ipoteza fiind aceea în care fapta ilicită săvârșită cu vinovăție de către salariat prezintă pericol social și este prevăzută de legea penală, întrunind caracteristicile unei infracțiuni, situație în care angajatorul se poate constitui parte civilă în procesul penal sau, după caz, se poate adresa instanței civile în vederea reparării prejudiciului, potrivit regulilor stabilite de C. civ.. Or, în condițiile în care prin încheierea din ședința publică din 12 martie 2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a fost desființată Ordonanța nr. 15250/P/2007 din 23 noiembrie 2010 de scoatere de sub urmărire penală a pârâtului dispunându-se reținerea cauzei spre judecare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de delapidare de către acesta, Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat excepția invocată de pârât constatând că circumstanțele de fapt se înscriu în ipoteza normei legale la care s-a făcut referire anterior și care permitea reclamantei să solicite tragerea la răspundere penală a angajatului său, iar în cadrul procesului penal să solicite și repararea prejudiciului suferit prin săvârșirea faptelor imputate, potrivit dispozițiilor art. 14 și art. 15 C. proc. pen. Totodată, Înalta Curte constată că în condițiile în care prin sentința penală nr. 404/12.05.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, s-a dispus încetarea procesului penal, fiind lăsată nesoluționată acțiunea civilă în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., în mod legal a reținut instanța de apel că acțiunea civilă ce vizează pretențiile decurgând din prejudiciul produs prin faptele pârâtului nu este inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd expres că „persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă”. Nefondate sunt și susținerile legate de excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de recurent raportat la dispozițiile art. 108 din C. muncii, în condițiile în care față de caracterul admisibil al acțiunii întemeiate pe dispozițiile C. civ., concluzia care se impunea este, așa cum bine a reținut și instanța de apel, că în ce privește termenul în care această acțiune putea fi promovată este cel prevăzut de dispozițiile dreptului comun, iar nu cel special instituit în materia răspunderii patrimoniale a angajatului reglementate de Codul muncii. Or, în condițiile în care reclamanta optase pentru realizarea pretențiilor civile în procedura judiciară penală, procedură finalizată prin sentința penală enunțată prin care a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă în condițiile prevăzute de art. 25 alin. (5) C. proc. pen., Înalta Curte reține că dreptul de a învesti instanța pentru valorificarea pretențiilor civile s-a născut la momentul în care reclamanta a luat cunoștință că latura civilă a procesului penal a fost lăsată nesoluționată, respectiv la 12 mai 2014, potrivit Sentinței penale nr. 404 din 12 mai 2014 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București.

Cum acțiunea a fost înregistrată la 26 iunie 2014, excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât raportat la dispozițiile art. 108 din C. muncii nu este incidentă în cauză, aspect bine reținut de altfel de către instanța de apel. Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care instanța de apel a analizat excepțiile invocate de pârât, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului legate de ignorarea dispozițiilor legale invocate în susținerea excepțiilor inadmisibilității și a prescripției dreptului material la acțiune.

În ceea ce privește susținerile recurentului ce vizează aspecte legate de declarațiile de martori, și de expertiza efectuată în cauză, Înalta Curte reține că acestea vizează administrarea și aprecierea probelor ce nu se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., și ca atare nu pot fi analizate de instanța de recurs.

Cum nici una din criticile recurentului nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat recursul, declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei civile nr. 190A din 28 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, iar în raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi obligat recurentul la plata sumei de 2.956 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă Administrația Națională Apele Române.

Sursa informației: www.scj.ro.