Solicitarea obligării pârâtului la plata drepturilor salariale, virarea contribuţiilor către bugetul de stat şi plata cheltuielilor de judecată (NCPC, NCC, C. muncii, L. nr. 62/2011, L. nr. 69/2000)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1977/2018

NCPC: art. 94 pct. 1 lit. k), ari 107, art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1); L. nr. 62/2011: art. 208, art. 210; L. nr. 69/2000: art. 14 alin. (2); NCC: art. 1266, C. muncii: art. 10, art. 159, art. 269 alin. (1)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. x, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 5.600 RON reprezentând drepturi salariale, pentru perioadele în care a prestat servicii în calitate de angajat, salariat, anume: 22.10.2014 – 30.06.2015 – 8 luni si 8 zile și 01.09.2015 – 30.06.2016 -10 luni; 10.09.2016 – 30.06.2017 – 9 luni și 20 de zile; se solicită obligarea pârâtului la virarea contribuțiilor către bugetul de stat, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, prin sentința nr. 2001 din 17 octombrie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017, a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că între reclamantă și pârât s-au încheiat convenții de prestării servicii sportive, în baza cărora reclamanta solicită plata sumei de bani ce face obiectul prezentei cauze, și nu un contract de muncă, astfel că a constatat că nu sunt incidente dispozițiile art. 208 din Legea nr. 62/2011, care atrag competența de soluționare a tribunalului, ei sunt incidente dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., potrivit cărora judecătoriile judecă cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Ca atare, s-a arătat că este competentă material judecătoria, iar teritorial, în temeiul ari 107 C. proc. civ., este judecătoria de la domiciliul sau sediul pârâtului, în cauză fiind Judecătoria Craiova, jud. Dolj.

Prin sentința nr. 3638 din 3 aprilie 2018, Judecătoria Craiova, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că din dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 69/2000 a educației fizice și sportului rezultă că un sportiv profesionist poate încheia cu un club o convenție civilă sau un contract individual de muncă.

S-a arătat că, pentru stabilirea naturii juridice a contractului încheiat între părți, trebuie să ne raportăm atât la voința părților, cât și la condițiile de fapt în care se desfășoară activitatea și nu neapărat la denumirea data actului juridic de către acestea, concluzie care se desprinde dispozițiile art. 1266 C. civ.:

„(1) Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului”.

Conform art. 10 din Codul muncii:

„Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu”.

Analizând contractele aflate la dosarul cauzei, încheiate de un sportiv profesionist, în baza cărora reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. – Fotbal Feminin la plata sumei de 5.600 RON, reprezentând drepturi salariale, instanța a constatat că litigiul are ca obiect un conflict individual de muncă, de competența tribunalului, conform art. 208 din Legea nr. 62/2011. S-a avut în vedere faptul că prin contractele supuse examinării sunt reglementate drepturile și obligațiile specifice raporturilor de muncă, anume obligația de prestare a activității sportive (a muncii), de către angajat și obligația de plată a angajatorului.

Fiind întrunite elementele esențiale ale contractului încheiat, anume prestarea muncii de către salariat și subordonarea salariatului față de angajator, având în vedere caracterul cu titlu oneros, sinalagmatic, comutativ și cu executare succesivă, precum și obligațiile asumate de părți ce au caracterul obligațiilor specifice raporturilor de muncă, s-a arătat că aparține tribunalului competența de soluționare a cauzei, din punct de vedere material.

Față de cele arătate, instanța a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Craiova și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Cu privire la conflictul, negativ de competență, cu a cărui Judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată se solicită plata unor drepturi salariale ce se arată că nu au fost achitate în perioada în care reclamanta a prestat servicii în calitate de angajat, precum și obligarea pârâtului la virarea contribuțiilor către bugetul de stat.

S-a indicat drept temei de drept al acțiunii prevederile art. 159 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, ce cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, și 366 din același act normativ, care reglementează modalitatea de plată a salariului.

Descrierea obiectului acțiunii, expusă de reclamantă prin raportare la motivarea acesteia și scopul urmărit prin promovarea acțiunii, anume plata drepturilor salariale restante și a contribuțiilor sociale, nu atrage incidența art. 94 lit. k) C. proc. civ., cât timp este vorba de un litigiu în care se invocă nerespectarea unor drepturi salariale și obligații aferente acestora.

Din perspectiva normelor juridice incidente, precum și față de obiectul acțiunii, la stabilirea instanței competente să soluționeze pricina trebuie avute în vedere prevederile art. 269 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite potrivit C. proc. civ.

În contextul arătat, acest act normativ, prin prevederile art. 95 pct. 1 și 4, a acordat competență tribunalelor să judece, în primă instanță, toate cererile care nu sunt date în competența altor jurisdicții, precum și orice alte cereri date prin lege în competența lor.

Potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social:

„Conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal”. Art. 210 din același act normativ prevede că „cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.

Astfel, întrucât se constată că printr-o dispoziție legală expresă s-a stabilit competența materială de soluționare a conflictelor de muncă în favoarea tribunalului, pentru toate considerentele expuse anterior, competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, va fi stabilită în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Sursa informației: www.scj.ro.