Solicitarea diminuării duratei pedepsei principale. Respingerea ca nefondată a contestației la executare (NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 1375/2016

NCPP: art. 275 alin. (2) și (6), art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b), art. 598 alin. (1) lit. d), L. nr. 682/2002: art. 19

În reglementarea C. proc. pen. contestația la executare se înfățișează ca un procedeu jurisdicțional de rezolvare a cererilor sau plângerilor ocazionate de punerea în executare a hotărârilor penale definitive.

Fiind un mijloc procesual prin care se rezolvă incidentele privind executarea pedepselor, legiuitorul a prevăzut expres și limitativ cazurile în care poate fi folosită contestația la executare. Prin limitarea acestor cazuri, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual de rezolvare a unor incidente la executare într-o cale prin care să se împiedice procedura normală de punere în executare a hotărârilor penale definitive.

Potrivit art. 598 alin. (1) C. proc. pen., contestația la executare se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

Prin urmare, pe calea contestației la executare nu se poate modifica o hotărâre rămasă definitivă, nu se poate proceda la o reindividualizare a pedepsei, prin pronunțarea altei soluții, întrucât s-a aduce atingere autorității de lucru judecat și stabilității raporturilor juridice.

În prezenta cauză, contestatorul condamnat condamnatul A. a solicitat, în esență, diminuarea duratei pedepsei principale rezultante de 5 ani și 6 luni închisoare la care a fost condamnat prin sentința penală nr. 174 din 12 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 1470 din 04 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al aplicării prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, ceea ce în opinia Înaltei Curți echivalează cu o cerere de individualizare a pedepsei care, așa cum s-a arătat anterior, este inadmisibilă pe calea contestației la executare.

Constatarea incidenței art. 19 din Legea nr. 682/2002 are consecințe asupra limitelor de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea dedusă judecății, în sensul reducerii la jumătate a acestora și stabilirii unei pedepse între aceste limite în procesul complex al individualizării pedepsei realizat cu ocazia judecării pe fond a cauzei.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, potrivit legislației în vigoare, prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 pot fi invocate numai cu ocazia soluționării pe fond a cauzei, iar nu pe calea contestației la executare, după ce denunțătorul a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă și se află în executarea pedepsei.

În ceea ce privește „excepția de neconvenționalitate” invocată de către contestator, în sensul că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 sunt discriminatorii, având în vedere că reducerea pedepsei este condiționată de momentul în care se constată aplicabilitatea acestui text, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că instanța de contencios constituțional, în mod constant, printr-o decizie de dată recentă, respectiv Decizia nr. 383/2016 din 07 iunie 2016, publicată în M. Of., Partea I nr. 558 din 25 iulie 2016, dar și anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, prin Decizia nr. 809/2006 din 09 noiembrie 2006, publicată în M. Of., Partea I nr. 29 din 17 ianuarie 2007, a statuat în sensul că prin dispozițiile legale criticate nu sunt încălcate prevederile constituționale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi și pe cale de consecință, nu poate fi reținută nici încălcarea art. 14 din Convenție, între inculpații și condamnații care solicită aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002, dat fiind faptul că aceste persoane nu sunt în situații identice sau similare pentru a li se aplica măsuri de politică penală identice.

Astfel, prin deciziile mai sus menționate, Curtea Constituțională a constatat că „inculpatul condamnat a avut posibilitatea să se încadreze în această categorie, dar, prin tăcerea sa, a ales să nu beneficieze de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat. Principiul egalității în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracțiunilor, iar reglementarea unui regim sancționator diferențiat în funcție de conduita persoanelor cercetate care pot contribui la aflarea adevărului în anumite cauze este expresia firească a principiului constituțional menționat, care impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat.

Aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de recrudescența unor fenomene antisociale grave, precum criminalitatea organizată, terorismul, traficul de droguri și traficul de persoane, respectiv de necesitatea instituirii de către stat a unui sistem de măsuri în vederea asigurării protecției martorilor și nu este de natură să aducă atingere principului egalității în drepturi.

Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate și criticile vizând motivarea încheierii atacate. Respectarea dreptului la un proces echitabil pe care o impune art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99; Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994; Hotărârea Ruiz Torija și Hiro Bălani împotriva Spaniei, din 9 decembrie 1994; Decizia Jahnke și Lenoble împotriva Franței, Cererea nr. 40.490/98). Noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse. Or, din examinarea sentinței contestate, Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat împrejurările esențiale ale cauzei în materia suspusă dezbaterilor, astfel încât critica apărării este apreciată ca nefondată.

Drept urmare, constatând că aspectele invocate de condamnatul A., pe calea contestației la executare dedusă judecății în cauza de față, nu se circumscriu cazului de contestație prevăzut în art. 598 alin. (1) lit. d) teza ultimă C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, în mod corect, instanța de fond a dispus respingerea cererii acestuia.

Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) și (6) C. proc. pen.

Sursa informației: www.scj.ro.