Solicitarea constatării calităţii de autor al unei opere originale. Subiectul dreptului de autor (NCPC, L. nr. 8/1996)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1191/2018

L. nr. 8/1996: art. 4 alin. (1), art. 7, art. 8, art. 16, art. 33, art. 35; NCPC: art. 274 alin. (3), art. 294 alin. (1), art. 304 alin. (1), art. 312 alin. (1) – (3)

În ceea ce privește recursul declarat de către reclamantă, este nefondată prima critică prin care se susține că instanța de apel a lipsit de eficiență prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora „se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștința publică”, deși ar fi reținut ca reală aducerea operei „Într-o zi la poarta mea” la cunoștința publicului, pentru prima dată, de către A.

Observând considerentele deciziei atacate se constată că instanța de apel a reținut că „în mod corect prima instanță, verificând probatoriul, a constatat că prima înregistrare audio și prima publicare a piesei s-a realizat în anul 1982 sub titlul „Aseară la poarta mea”, pe vinil, la E., de către interpreta D. acompaniată de orchestra F., reclamanta imprimând o altă versiune abia în 1983”.

Ca atare, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a reținut că reclamanta ar fi adus pentru prima dată la cunoștința publicului piesa în cauză ca operă originală, ci doar a unei alte versiuni a unei piese muzicale aparținând genului „folclor lăutăresc urban”.

Reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 7 din Legea nr. 8/1996, solicitând constatarea calității sale de autor al unei opere originale, astfel că prevederile art. 4 trebuia să fie interpretate în aceste limite, ceea ce instanța de apel a și făcut.

Atâta timp cât din interpretarea probelor administrate în cauză instanța de apel a reținut că reclamanta a imprimat în 1983 o altă versiune a unei piese muzicale aparținând genului „folclor lăutăresc urban”, în mod evident nu putea reține că ar fi prezumată reclamanta, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, că ar fi autorul operei originale constând în chiar piesa muzicală aparținând acestui gen.

Este nefondat al doilea motiv de recurs prin care se susține că instanța de apel ar fi omis a avea în vedere dispozițiile legale cu privire la subiectul dreptului de autor în integralitatea lor, referindu-se doar la prevederile art. 7, și neanalizând și prevederile art. 8 și 16 din Lege.

Așa cum corect s-a arătat în întâmpinare, reclamanta nu a invocat în cererea de chemare în judecată existența vreunui drept al său de autor dedus din crearea unei opere derivate, pentru a se verifica de către instanța de apel îndeplinirea condițiilor art. 8 și 16 din Lege, aspect ce ține de cauza cererii de chemare în judecată.

Or, instanța de apel în analiza sa era ținută de limitele efectului devolutiv al apelului reglementate de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel neputându-se schimba cauza cererii de chemare în judecată, și cu atât mai puțin analiza din oficiu îndeplinirea condițiilor corespunzătoare unei alte cauze a cererii.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susține că instanța de apel ar fi omis în mod nelegal să analizeze prevederile art. 33 și 35 din Legea nr. 8/1996.

Art. 33, care reglementează utilizările unei opere aduse anterior la cunoștință publică permise fără consimțământul autorului și fără plata vreunei remunerații, și art. 35, care stabilește cazurile în care este permisă transformarea unei opere, fără consimțământul autorului și fără plata unei remunerații, au ca premisă existența dreptului de autor asupra operei.

Or, atâta timp cât instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit existența dreptului de autor asupra operei originale, nu exista nicio rațiune pentru a se trece la analiza îndeplinirii celorlalte condiții ale art. 33 și 35 din Legea nr. 8/1996.

În ceea ce privește motivele de recurs prin care se critică respingerea ca prescris a capătului de cerere privind pretențiile, este de reținut că analiza acestui capăt de cerere pe fond are ca premisă reținerea existenței dreptului de autor asupra operei originale, a cărui încălcare să fi dus la producerea unui prejudiciu.

În condițiile în care instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit existența dreptului de autor asupra operei originale, reclamanta nu are interesul de a critica soluționarea acestui capăt de cerere în temeiul unei excepții, soluție care este mai favorabilă decât respingerea cererii pe fond.

Prin motivele de recurs referitoare la cheltuielile de judecată acordate pârâtei de către prima instanță se critică hotărârea instanței de apel sub două aspecte, și anume că nu poate fi justificat în drept cuantumul cheltuielilor (onorariu de avocat), considerat foarte mare, doar prin raportare la formularea întâmpinării și prin aceea că nu a ținut cont de faptul că niciuna din cheltuieli nu a fost efectuată de pârâtă, ci de către un terț.

Curtea de apel a apreciat onorariul avocațial pretins de pârâtă în fața primei instanțe cu titlul de cheltuieli de judecată ca fiind justificat în raport de complexitatea și durata de soluționare a cauzei, implicarea unor probleme ce presupun o specializare mai ridicată decât litigiile civile obișnuite, munca depusă de avocați.

Legat de critica din recurs privind modul de justificare de către instanța de apel a cuantumului cheltuielilor de judecată acordate de către prima instanță, ce a făcut obiectul unuia dintre motivele de apel, sunt de reținut următoarele.

Pentru acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanță, cuantumul cheltuielilor trebuie apreciat în raport de lucrările specifice acestei faze procesuale, ținând cont de complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat, conform art. 274 alin. (3) teza finală C. proc. civ., interpretat per a contrario.

Sub aspectul verificării îndeplinirii acestor condiții nu se constată existența vreunor motive de nelegalitate, conform art. 304 alin. (1) C. proc. civ., care să conducă la modificarea deciziei apelate.

Recurenta reclamantă a susținut că i se pare foarte mare suma acordată (onorariul avocatului) doar pentru formularea unei întâmpinări.

Or, această susținere, ce implică reevaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată raportat la situația de fapt în cauză, ține de aprecierea temeiniciei dispoziției instanței de apel, iar nu a legalității acesteia. Recurenta reclamantă nu a susținut că instanța de apel nu ar fi aplicat criteriile legale pentru determinarea acestui cuantum sau că nu ar fi îndeplinit în cauză vreunul dintre criteriile reținute pentru evaluarea cuantumului onorariului de avocat.

În ceea ce privește susținerea în sensul că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că niciuna din cheltuieli nu a fost efectuată de pârâtă, ci de către un terț, la aceasta se va răspunde în cadrul analizei recursului declarat de către pârâtă, care vizează neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, tocmai cu această motivare.

În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtă, prin acesta se critică neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Instanța de apel a respins această cerere pe considerentul că nu au fost suportate personal de către parte ci au fost plătite de SC G. SRL.

Cu privire la acest aspect este de reținut că însuși contractul de asistență juridică în baza căruia s-a realizat apărarea pârâtei în cauză a fost încheiat de către SC G. SRL, în calitate de mandatar, pentru pârâtă. Cum societatea a angajat un avocat pentru a asigura apărarea pârâtei în cauză, această societate a acționat în calitate de mandatar al pârâtei, mandat verbal, atâta timp cât nu s-a pretins că ar exista un înscris care să îl confirme.

De altfel, acordul nu este greu de presupus atâta timp cât pârâta susține că este asociatul unic și administratorul acestei societăți, susținere necontrazisă de către reclamantă.

Valabilitatea contractului de asistență juridică încheiat în acest mod, în temeiul căruia s-a realizat reprezentarea/asistarea pârâtei cauză, nu a fost contestată de către reclamantă.

Atâta timp cât contractul de asistență juridică a fost încheiat de SC G. SRL în calitate de mandatar, pentru a asigura reprezentarea pârâtei în prezenta cauză, iar onorariul a fost plătit în temeiul acestui contract, este logic a se presupune că onorariul a fost plătit pentru pârâtă, deci de către SC G. SRL, în calitate de mandatar, pentru pârâtă, iar nu în nume propriu.

Raportul juridic dintre societate și pârâtă, în baza căruia SC G. SRL a făcut această plată, compensare, cum susține pârâta, sau un raport juridic de altă natură, nu interesează în analiza temeiniciei și legalității cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, așa cum nu interesează în această cauză verificarea îndeplinirii obligațiilor fiscale de către SC G. SRL în legătură cu această plată, verificare ce ține de atribuțiile altor organe ale statului.

Mai mult, este evident că plata nu a fost făcută cu intenția de a o gratifica pe reclamantă, partea căzută în pretenții ca urmare a respingerii cererii de chemare în judecată și a căilor de atac, fapt de altfel nesusținut de către aceasta.

Ca atare, este fondat recursul care vizează acordarea cheltuielilor de judecată din apel, reprezentând onorariu de avocat în sumă de 26.876,40 RON, corespunzător complexității cauzei, dată de implicarea unor probleme ce presupun o specializare mai ridicată decât litigiile civile obișnuite (litigiu în domeniul drept de autor), duratei de soluționare a căii de atac (cca 12 termene) și a muncii depuse de avocat (întâmpinare, expertize complexe, etc.).

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă, va admite recursul formulat de recurenta-pârâtă, va modifica, în parte, decizia în sensul că va obliga pe apelanta-reclamantă A. la plata sumei de 26.876,40 RON către intimata-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul de apel, va menține celelalte dispoziții ale deciziei.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată aferente recursurilor, unde reclamanta a căzut în pretenții ca urmare a respingerii recursului său și a admiterii recursului părții adverse, este de reținut că pârâta a făcut dovada achitării onorariului de avocat de 33.228 RON.

Ținând cont că apărările din cadrul recursului propriu au fost deja formulate în esență în cadrul dosarului de apel, raportat astfel la complexitatea recursurilor și munca depusă de avocat în această fază procesuală, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., urmează a fi reduse cheltuielile de judecată solicitate la suma de 20.000 RON.

Sursa informației: www.scj.ro.