Situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune. Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală

• H.G. nr. 1391/2006: art. 119 lit. b)
• NCP: art. 15 alin. (1)
• NCP: art. 192 alin. (2)
• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b)
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 396 alin. (5)
• NCPP: art. 433
• NCPP: art. 438 alin. (1)
• NCPP: art. 442 alin. (1) și (2)
• O.U.G. nr. 195/2002: art. 35 alin. (1)
• O.U.G. nr. 195/2002: art. 36
• O.U.G. nr. 195/2002: art. 54 alin. (1)

Prin sentința penală nr. 251/15.10.2021 pronunțată de Judecătoria Babadag în dosarul penal nr. x/2019, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 192 alin. (2) C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă.

În temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 alin. (1) C. pen., termenul de supraveghere urmând a se calcula conform acestui text de lege.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Tulcea, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere inculpata să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Inspectoratului Școlar Județean Tulcea sau în cadrul Primăriei orașului Babadag, pe o perioadă de 70 de zile.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 541/RC din 1 noiembrie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând recursul în casație declarat de inculpata A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Prin urmare, starea de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură a recursului în casație.

În cauza de față, recurenta inculpată A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte reține că „infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale” (art. 15 C. pen.).

Soluția reglementată de art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. intervine atunci când „fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege”.

Așadar, față de soluția reglementată prin dispozițiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală” conținută în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., care reglementează unul din cazurile de casare, vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la vinovăția prevăzută de lege (încheierea nr. 366/RC din data de 08 octombrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală).

În egală măsură, instanța supremă a reținut, în jurisprudența sa, faptul că, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (lipsa prevederii în legea penală și lipsa vinovăției) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., doar lipsa prevederii în legea penală, se subsumează situațiilor în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii (încheierea nr. 100/RC din 12 martie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală).

Cu alte cuvinte, acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Dispozițiile precitate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

Efectuând demersul analitic în aceste coordonate de principiu și în raport cu situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită în mod definitiv de către instanța de apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de în baza art. 192 alin. (2) C. pen., situație în care recursul în casație promovat de recurenta inculpată este nefondat.

Astfel, instanța de apel a reținut ca situație de fapt, că inculpata A., la data de la data de 20.07.2017, în jurul orei 18:50, a produs un accident rutier pe DN22 E87, la km 225+47m, între comuna Baia și orașul Babadag, județul Tulcea, în timp ce se deplasa la volanul autoturismului marca x cu număr de înmatriculare x, ca urmare a pătrunderii neregulamentare pe contrasens și acroșării autoturismului x, aflat regulamentar în depășire, ceea ce i-a determinat o traiectorie curbilinie care a dus la impactul autoturismului pe care îl conducea cu un copac de pe marginea carosabilului în urma căruia a decedat mama sa, victima G..

Totodată, instanța de apel a reținut că inculpata A. se face vinovată de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen., iar vinovăția sub forma culpei a fost reținută din cauza încălcării de către inculpată a dispozițiilor art. 35 alin. (1) și art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 119 lit. b) din H.G. nr. 1391/2006.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. pen., uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activități, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

În cazul infracțiunii de ucidere din culpă, legiuitorul urmărește sancționarea celor care, prin conduite culpabile ce le sunt imputabile, cauzează decesul unei persoane. În cazul particular al uciderii din culpă în forma agravată, prev. de art. 192 alin. (2) C. pen., aceasta constă în uciderea unei persoane ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități.

În doctrină s-a arătat că pentru a se reține incidența acestei formei agravate, conduita culpabilă (comisivă sau omisivă) trebuie să fie săvârșită în timpul exercitării unei profesii, meserii ori exercitării unei anumite activități; trebuie să existe dispoziții legale sau măsuri de prevedere pentru exercițiul profesiei, meseriei ori pentru efectuarea acelei activități; fapta să fie urmarea nerespectării respectivelor dispoziții legale sau măsuri de prevedere.

De asemenea, pentru a se reține săvârșirea acestei infracțiuni trebuie ca între activitatea culpabilă ilicită și decesul victimei să existe un raport de cauzalitate, chiar dacă la producerea urmării imediate au concurat și alte fapte ori împrejurări preexistente, concomitente sau ulterioare. Totodată, delimitarea cauzelor de condițiile ori împrejurările favorizante trebuie să se realizeze prin stabilirea elementului material necesar și indispensabil pentru survenirea rezultatului.

Pornind de la cazul de casare invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se observă că prin susținerile formulate pe calea recursului în casație, inculpata A. critică, în esență, baza factuală care a condus la reținerea vinovăției sale, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Astfel, se susține că hotărârile de condamnare sunt nelegale față de dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, dar și față de împrejurarea că s-a reținut concepția anterioară conform căreia întotdeauna conducătorul auto vinovat de producerea unui accident, în situația în care intervine decesul pentru unul dintre pasagerii aflați în autoturism, este și vinovat de uciderea acestuia.

Așa cum s-a expus în cele ce preced, instanța de apel a reținut încălcarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) și art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 119 lit. b) din H.G. nr. 1391/2006.

Conform art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, „Participanții la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației, să nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor și să nu aducă prejudicii proprietății publice ori private”.

Potrivit art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, „Conducătorul de vehicul care execută o manevră de schimbare a direcției de mers, de ieșire dintr-un rând de vehicule staționate sau de intrare într-un asemenea rând, de trecere pe o altă bandă de circulație sau de virare spre dreapta ori spre stânga sau care urmează să efectueze o întoarcere ori să meargă cu spatele este obligat să semnalizeze din timp și să se asigure că o poate face fără să perturbe circulația sau să pună în pericol siguranța celorlalți participanți la trafic”.

Conform art. 119 lit. b) din H.G. nr. 1391/2006, Conducătorul de vehicul care urmează să fie depășit este obligat să circule cât mai aproape de marginea din dreapta a părții carosabile sau a benzii pe care se deplasează.

Or, instanța de apel nu a reținut încălcarea dispozițiilor legale vizând folosirea centurii sau a dispozitivelor de siguranță (art. 36 din O.U.G. nr. 195/2002) și nici nu a reținut ca unică încălcare a dispozițiilor legale ce reglementează circulația pe drumurile publice norma ce instituie obligații generale în sarcina participanților la trafic (art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002).

În atare situație, așa cum s-a reținut în cele ce preced, instanța de recurs în casație nu poate schimba ori analiza situația de fapt, ci doar poate constata că fapta, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, nu este prevăzută de legea penală ca urmare a neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracțiunii. Din acest motiv se reține că în cadrul căii de atac a recursului în casație nu se poate înfăptui o nouă judecată bazată pe o readministrare a probelor sau pe o reapreciere a acestora.

În motivarea recursului în casație, recurenta inculpată A. a mai susținut că a fost condamnată pentru o faptă care, în materialitatea acesteia și cu respectarea de către victima G. a obligației legale personale de a purta centura de siguranță (consideră că obligația de a avea fixată centura de siguranță în momentul producerii accidentului era o obligație legală și personală aflată în sarcina exclusivă a victimei G.), nu era susceptibilă de a determina pronunțarea unei hotărâri de condamnare. Sub acest aspect a susținut că, în situația în care victima G. avea fixată centura de siguranță în momentul impactului, aceasta nu ar mai fi fost proiectată pe direcția înainte și nu s-ar mai fi produs vătămările ca urmare a lovirii bordului autoturismului, vătămări care au condus la decesul acesteia.

Aceste motive ale recurentei se referă fie la culpa victimei, fie la lipsa legăturii de cauzalitate dintre nerespectarea dispozițiilor legale privind circulația pe drumurile publice (obligațiile conducătorilor auto vizând depășirea) și urmarea socialmente periculoasă produsă, constând în decesul victimei G. și întrucât recurenta nu a precizat în mod concret pe care dintre cele două a înțeles să o invoce, instanța de recurs în casație le va avea în vedere pe amândouă.

Cât privește culpa victimei la producerea rezultatului, acesta nu poate fi decât culpă exclusivă, care înlătură răspunderea penală a făptuitorului, căci culpa concurentă a victimei (care contribuie la producerea rezultatului) nu înlătură răspunderea penală a acestuia, iar aceasta nu poate fi analizată și reținută decât prin analiza mijloacelor de probă și stabilirea unei alte situații de fapt.

Or, prevederile art. 438 pct. 7 C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

În schimb, lipsa legăturii de cauzalitate dintre nerespectarea dispozițiilor legale privind circulația pe drumurile publice (obligațiile conducătorilor auto vizând depășirea) și urmarea socialmente periculoasă produsă, constând în decesul victimei G., se circumscrie cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., întrucât face parte din latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii reținute în sarcina recurente. Însă, verificarea instanței de recurs în casație, în acest caz, se face în limitele situației de fapt reținute de instanțele de fond și de apel pe baza analizei materialului probator administrat în cauză.

Astfel, așa cum s-a reținut de instanța de fond și de instanța de apel, inculpata A., nerespectând dispozițiile art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și ale art. 119 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 1391/2006, a pătruns neregulamentar pe sensul opus în timp ce autoturismul x se afla în depășire și rula paralel cu autoturismul condus de aceasta și l-a acroșat din lateral, manevră care a determinat ieșirea în afara carosabilului atât a autovehiculului x, cât și a mașinii conduse de inculpată, aceasta din urmă, după o traiectorie curbilinie de 21 de metri, izbindu-se frontal de un copac de pe marginea șoselei de pe partea dreaptă a direcției sale de mers. Urmare a impactului cu copacul, victima G., care nu purta centura de siguranță, a fost proiectată în față și a suferit leziuni traumatice ce au condus la deces, la scurt timp după eveniment. Curtea de apel a mai reținut că, potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind obligația folosirii centurilor de siguranță, această împrejurare nu se constituie într-o cauză ce a stat la originea accidentului, fiind doar o cauză care a amplificat urmările acestuia, datorită proiectării victimei în față la impactul cu copacul.

Așadar, din analiza materialului probatoriu administrat în cauză, Curtea de apel a reținut existența unei evidente legături de cauzalitate între acțiunea inculpatei și decesul victimei.

Într-adevăr, din situația de fapt reținută de instanțele de fond și de apel, Înalta Curte constată că la rezultatul final al accidentului – decesul victimei G., au contribuit două acțiuni umane:

– prima, care a fost și cea generatoare, este reprezentată de nerespectarea dispozițiilor legale vizând depășirea de către inculpata A., prin pătrunderea pe sensul opus în timp ce un alt autoturism se afla regulamentar în depășire, acroșarea acestuia din lateral, fapt ce a determinat ieșirea autoturismului condus de inculpată în afara carosabilului și izbirea frontală de un copac de pe marginea drumului;

– a doua, care a amplificat urmările rezultatului, este reprezentată de nerespectarea de către victima G. a dispozițiilor legale vizând purtarea centurii de siguranță, situație în care, la impactul cu copacul, aceasta a fost proiectată pe direcția înainte și s-a lovit de bordul autoturismului, suferind vătămări care au condus la deces.

Pentru a stabili legătura de cauzalitate dintre acțiunea/acțiunile specifice laturii obiective a infracțiunii de ucidere din culpă și urmarea imediată, respectiv decesul victimei G., Înalta Curte va face aplicarea tezelor pluraliste, aplicabile în domeniul legăturii de cauzalitate dintre acțiunile/inacțiunile inculpatului și urmarea imediată, teze conform cărora, sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate condițiile care l-au precedat și fără de care rezultatul nu s-ar fi produs în aceleași proporții. Deci, orice condiție care a precedat și a avut o legătură cât de mică cu rezultatul este cauză a acestuia, este echivalentă cu cauza.

Pentru a stabili caracterul „sine qua non” al condițiilor din speța de față, Înalta Curte va utiliza procedeul eliminării ipotetice a acestora din antecedența rezultatului spre a vedea dacă fără acestea rezultatul s-ar fi produs în același fel și în aceleași proporții, respectiv dacă decesul victimei nu s-ar fi produs fără realizarea activităților inculpatului dar și ale victimei.

Astfel, Înalta Curte a procedat la cercetarea în parte a cauzelor, respectiv încălcările prevederilor legale de către inculpat și victimă, pentru a stabili măsura în care, fiecare, a contribuit la producerea rezultatului – decesul victimei G..

Punctual, în analiza distinctă a acestor condiții, Înalta Curte reține că activitatea inculpatei (de nerespectare a dispozițiilor legale vizând depășirea, prin pătrunderea pe sensul opus în timp ce un alt autoturism se afla regulamentar în depășire, acroșarea acestuia din lateral, fapt ce a determinat ieșirea autoturismului condus de inculpată în afara carosabilului și izbirea frontală de un copac de pe marginea drumului) ar fi condus la impact chiar dacă victima ar fi purtat centura de siguranță, urmările acestuia putând consta fie în decesul victimei, fie doar în vătămarea acesteia.

Însă, dacă inculpata A. ar fi respectat întocmai regulile de circulație, impactul cu copacul nu s-ar fi produs chiar dacă victima nu purta centura de siguranță, astfel că rezultatul – decesul victimei G. nu s-ar fi produs.

În concluzie, nerespectarea dispozițiilor legale vizând depășirea de către inculpata A. reprezintă contribuția esențială la producerea rezultatului periculos, iar nerespectarea de către victima G. a dispozițiilor legale vizând purtarea centurii de siguranță, constituie o contribuție cauzală de amplificare a rezultatului final, din cauza proiectării pe direcția înainte și lovirii de bordul autoturismului, suferind leziuni traumatice care au condus la deces.

Or, în atare situație, nu se poate susține cu temei că fapta reținută în sarcina inculpatei A. nu este prevăzută de legea penală. La nivel teoretic, lipsa de tipicitatea a infracțiunii de ucidere din culpă și, prin urmare, fapta nu e prevăzută de legea penală, ar fi putut fi constatată numai dacă, deși recurenta inculpată ar fi respectat dispozițiile legale amintite, decesul victimei s-ar fi produs ca urmare a acțiunilor proprii (culpa exclusivă a victimei) sau ale unui terț, ceea ce în cauză nu de verifică.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 435/P din data de 11 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta-inculpată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.