Seniorii Dreptului: prof. univ. dr. Nicolae Volonciu, reputat specialist în drept procesual penal

11 sept. 2020
Vizualizari: 4422
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

În călătoria vieții, întâlnești semeni care își pun de-a dreptul sufletul pe tavă în fața celorlalți. Care iubesc oamenii, cu sârguința de învățăcel cuminte și nesaț de negustor venit de aiurea, din Orient. Ale căror singure arme sunt blândețea și elocința.

Care trăiesc în fiece clipă bucuria cunoașterii, care locuiesc de multă vreme la marginea lucrurilor știute și care privesc spre cele neștiute.

Care coboară mereu în „sihăstria” din interiorul lor pentru a se cunoaște mai bine, înainte de a-ți vorbi despre împliniri ori neîmpliniri din viețile lor și ale altora, despre sinastria din viețile noastre.

Care, înainte de a te întâlni, își fac sufletul ghem, lăsându-ți mai apoi libertatea să-l deșiri după bunul plac, după ce-ți așază în palme un capăt din firul Ariadnei.

Sunt oameni ale căror mâini desenează în aer aripi – visurile lor. Și în prelungirea lor, alte aripi, visurile tale, despre care nu ai vorbit nimănui.

Sunt oameni în care, fără voia ta, te oglindești și îți întâlnești pentru o clipă sufletul, doar pentru a ști că, de-ai pierdut ori nu ai găsit încă cheile iubirii față de semeni, nu ai cum ajunge la cunoaștere. Și fără cunoaștere nu poți pătrunde înțelegerea tainică a lucrurilor.

Sunt oameni ale căror vieți se măsoară în tomuri, nu pentru întrebările din viețile lor, ci pentru zborul tău.

Sunt oameni cărora le spunem Dascăli. Ori Profesori. Brândușa Ștefănescu, Nicolae Volonciu sunt profesorii din viața lui și a ei, a mea și a ta. Și a mii de oameni.

Sunt cei cărora le datorăm raiul din existențele noastre.

Legal Point: Bună ziua, domnule profesor Nicolae Volonciu. Vă mulțumim că ați acceptat invitația noastră la un interviu în paginile revistei Legal Point. Ați avut profesori celebri, colegi deosebiți. Amintirile dumneavoastră, începuturile studenției nu s-ar putea scrie fără un coleg și prieten precum profesorul Constantin Stătescu. Povestiți-ne…

Nicolae Volonciu: Da, în ’46 am intrat amândoi. Și în ’50 am terminat singurii, noi doi, din 2.000. La admitere au fost 6.000. În ’46, toamna, la Facultatea de Drept s-a dat prima admitere după război. S-au prezentat circa 6.000. N-a fost greu. Eu zic că nici nu știu cum s-a corectat, că în 3 zile s-au dat răspunsurile. N-aveau ei cum să corecteze 6.000 de teze în 3 zile. Dar, mă rog… Oricum, o corectură serioasă nu s-a făcut. Și au fost, din 6.000, admiși 2.000. Nu știu exact, dar îți spun și numărul – eu aveam numărul matricol 1.954 pe listă. Că acolo era trecută numai lista admișilor, fără medie, fără nimic. Sunt trecuți următorii… Și începea cu A și se termina cu X sau cu Y. Și dacă eu aveam 1.954 – și acesta a fost matricolul meu în toată facultatea –, după mine câți mai puteau să fie cu Vo…? 5, 10, 20… Cu Z, câți Zamfir…? Iar puțini. Cu X nici nu știu dacă a fost vreun Xenopol pe acolo… Deci câți puteau să fie după mine? 20, 30, 40… Oricum, se ajungea în jurul cifrei de 2.000. Sau 1.987, să zicem, admiși. Deci admiterea n-a fost grea, pentru că s-a făcut o selecție numai de 3 la 1. De unde la Drept veneam 22-25 pe un loc, de regulă. Așa a fost întotdeauna. Deci 2.000. Nici aceia n-aveau loc, practic, dar se știa că la Drept nu e frecvență obligatorie. Mare lucru dacă din 2.000 veneau 300. Dar asta în primele zile. Că s-a deschis anul școlar în noiembrie.

Legal Point: În noiembrie ’46 s-a deschis? 

Nicolae Volonciu: Da, și spun și de ce… Guvernul Petru Groza era deja de la 6 martie 1945. Deci pe vremea Guvernului Petru Groza a fost prima admitere. Că în ’45 n-a fost admitere, pentru că abia se terminase războiul. Prima promoție postbelică a fost cea care a dat admiterea în ’46. Această promoție postbelică trebuia să termine în ’50 într-un procent de normalitate.

Legal Point: Și în ’50 ați terminat doar dumneavoastră cu domnul Stătescu?

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Nicolae Volonciu: Stai să vezi! Nu chiar. A fost altceva. Din cei 2.000… nu era ca acum, nu exista repetenție. Puteai să fii în anul IV și să n-ai două examene din anul III, un examen din anul II și încă un examen, de exemplu, Romanul, din anul I. Deși eu am făcut 2 ani de Roman atunci; și anul I, și anul II se făcea Romanul. Și era unul dintre cele mai grele examene din facultate.

Deci, întâi de toate, nu exista diplomă. Nu știu din ce motiv, a fost războiul, se dădea numai câte un certificat. Facultatea certifica că ai dat toate examenele și că ești absolvent de la Drept, nu licențiat. Cuvântul „licențiat” nu exista. S-a introdus examenul de stat după modelul sovietic și nu i s-a mai zis licență, examen de stat, examen de diplomă. Deci ca să ieși din facultate, nu era suficient să ai toate examenele din anul IV și nicio restanță din anii anteriori, trebuia să mai dai și un examen de terminare; ca astăzi, o licență. Deci am plecat 2.000. În anul IV eram vreo 110 în tot anul. Dar nu știu dacă s-au retras sau au murit sau au fost, unii, arestați – că am avut cel puțin 30-40 de colegi arestați, dar și profesori. Păi nu l-am avut pe Mișu Antonescu profesorul nostru?! Dar Alexianu nu era profesor la noi? Împușcați amândoi, cu Mareșalul – ai văzut filmul. Au fost profesorii noștri. Istrate Micescu nu a murit…?! Eu trebuia să fac cu Istrate Micescu Dreptul civil. De ce? Pentru că exista sistemul: Orice materie care depășea un an începea cu un profesor, era ca la școala primară: te ia de la Abecedar, din clasa I, și învățătorul te duce până într-a IV-a. Așa era în facultate. Civilul se făcea din anul I până în anul IV. Și se făcea cu același profesor. Altă curiozitate: erau 5 profesori pentru 4 ani. Pentru că un profesor, după un ciclu de 4 ani, avea leafa un an fără obligații didactice. Să scrie cursuri, să se ducă în străinătate, să țină legătura cu colegii lui străini…

Legal Point: Dar asta s-a păstrat mult? Și după război?

Nicolae Volonciu: Nu. Când au venit „ai noștri”, gata, s-a terminat. Acesta era sistemul clasic, iar chestiunea aceasta era foarte evidentă la Civil, care se făcea din anul I până în anul IV cu același profesor. Și atunci, în ’41 sau ’42, chiar dacă era război, școală nu se făcea, dar examene se mai dădeau din când în când, mai venea câte o domnișoară să dea examenul, mai venea câte un băiat de pe front, de multe ori, săracul, și amputat cu un picior… Păi ce, îl pica profesorul când el venea de la Cotul Donului să dea examen…? Zicea el ceva acolo și-și lua un examen. Deci, practic, niciodată nu s-a spus: „Gata, e suspendat anul universitar.” Dar se chema că e înghețat. Anul universitar era înghețat în ’41, ’42… până în ’45. Și în ’44, Micescu încă era profesor și punea note în catalog. În ’45 era anul lui de pauză. Plecase prin străinătate, pe urmă a venit înapoi. În ’46 trebuia să intre la noi, la anul I. N-a mai apucat. Nu l-am văzut nicio zi, pentru că în momentul în care s-a deschis anul școlar, tocmai în noiembrie ’46, el era de mult arestat, încă din vară. Așa că n-am apucat, eu n-am făcut cu Micescu, deși așa ar fi trebuit să fie, după ciclu.

Legal Point: Cu ce profesor ați făcut Civilul?

Nicolae Volonciu: Cu Rarincescu, un bun civilist. Dar deja se schimba. Am făcut numai anul I și anul II cu Rarincescu, că în anul III și anul IV mi se pare că am făcut cu Vălimărescu – și acela era un profesor de seamă.

Legal Point: Și după facultate ați rămas…

Nicolae Volonciu: Așa, acum să termin. Îți dau un alt exemplu. A început școala la sfârșit de noiembrie, până la Crăciun mai erau 3 săptămâni. Ei, în astea 3-4 săptămâni… Anul I, pe vremuri, avea un amfiteatru stabil, unde e acum anul II, amfiteatrul Titulescu. De ce era acolo? Pentru că studenții, ca și acum, au intrarea pe acolo, unde pe vremuri era catedra de Sport etc. Niciun student nu intra pe scările principale, numai profesorii sau străinii care veneau cu treburi în facultate. Studenții n-aveau voie pe acolo, ci pe laterală. Se intra pe dedesubtul amfiteatrului. De aceea și astăzi scările duc direct la amfiteatru. Din noiembrie până la vacanța de Crăciun, și parterul, și balconul erau pline. Acolo sunt cam 350 de locuri, grosso modo, sus și jos. Deci din 2.000, 350 au venit la prima lecție. După vacanța de Crăciun, prin 15-20 ianuarie, când s-au reluat cursurile, presupui oare că balconul era deja gol?! Din cei 350, mai rămăseseră vreo 150; din 2.000… și nici măcar parterul nu era ocupat în întregime. Ajungem și la vacanța de Paște. În mai știi câți eram? 30-40. Partea din fața catedrei era ceva mai înțesată, ca să zic așa. Deci așa se făcea facultatea. Dar să știi că și în Occident era așa. Că Facultatea de Drept era singura facultate unde puteai să te înscrii și să nu te prezinți nici măcar o zi la facultate, numai la examen. Ai luat examenul, e bine. Azi, în majoritatea locurilor există un sistem așa-numit de „credite”. Profesorii, când începea anul, să zicem, de la 1 octombrie, după 7-8 cursuri, când se apropia Crăciunul, spuneau: „Domnilor studenți, examenul la disciplina mea e planificat să se susțină în sesiunea din vară. Până atunci țin cursul. Cine știe cursul meu de acum, se poate prezenta. Mă găsiți marți după-masă la catedră, la ora X.” Deci era un fel de sesiune deschisă. Când voia studentul, atunci se prezenta. Iar profesorul, de regulă, avea mușterii. Câte 4, 5, 6, 8, 10 studenți îl așteptau la ușa cabinetului… „Ce vreți, măi copii?” „Să intrăm, să dăm examen!” „Ați plătit taxa?” Asta era prima întrebare, pentru că orice examen se plătea. Plăteai taxa, te puteai prezenta la examen. Știai, treceai; nu știai… De regulă, nu știai…Așa era sistemul la Drept. Nu te întreba dacă ai venit la școală sau nu. În momentul în care aveai toate examenele, erai terminat, absolvent. Și puteai să nu fi trecut pragul facultății nici măcar o zi, decât să-ți dai examenul, atât. Dacă-ți luai examenul, toate cele 20 de examene, câte erau în plan pe vremea aceea…

Legal Point: Un avantaj important totuși, pentru că nu toată lumea își permitea să vină.

Nicolae Volonciu: Eu știu că îmi spuneau studenții români care au studiat în Franța că și Sorbona avea 11.000 de studenți la Drept, iar dacă erau 200-300 să umple un amfiteatru mai încăpător, era lucru mare. Mai ales când erau buni vorbitori din rândul celor care predau… Erau uneori mai multe persoane din afara facultății, nu studenți, care veneau să asculte vorbitorul. Pe sistemul care era și la noi, la Litere sau la Istorie. Nu erau rare cazuri când Iorga avea 20 de studenți ai lui, iar în sală erau 50 de oameni care veneau să-l asculte – jurnaliști, oameni de litere… Sau la Călinescu, bun vorbitor și acela. El venea întotdeauna cu un liliac în mână. Eu am fost la el acasă. Totdeauna era îndrăgostit de o studentă…

Și acum să mă întorc. Eram în anul IV, am ajuns… Ajunseserăm, dăduserăm examenele de anul IV… Eram 100-110, cam atât. Și vine o hârtie de la Minister, mai ales că era lipsă de cadre, de profesori, de asistenți: „Șefii de promoție să fie opriți!” Hârtia a venit în mai sau în iunie. Se duce Oancea la secretariat ca să vadă care e situația. S-a dus în iunie. „Ia să vedem câți absolvenți avem!” Oancea se aștepta să aibă 20-30-40 de oameni din aceia 100. Știi câți aveam examenele toate luate în iunie 1950? Doi: Stătescu și cu mine. Atât! Au mai devenit absolvenți în toamnă încă vreo 10-15.

Legal Point: Integraliști, practic.

Nicolae Volonciu: Da, nu mai aveau niciun examen lipsă. Din aceia 100. Dar, până la urmă, prin ’53 cam toți terminaseră. Așa că seria noastră nu are, așa cum aveți toți, o serie mai mare, vorba aceea, o promoție, cum îi zicem noi. Promoția ’50 nu există. Pentru că promoția ’50 a fost formată din doi oameni. La un moment dat, Oancea ne-a zis: „Voi sunteți cei mai buni, dar sunteți și cei mai proști. Că n-am alții, nici mai buni, nici mai proști…” Și ne-a făcut pe amândoi asistenți, potrivit ordinului Ministerului. Noi am fost doi inși, care am fost o promoție, ca să zic așa. De aceea noi niciodată n-am sărbătorit. Acum 5-6 ani în urmă, mă mai suna câte unul-doi care mă cunoșteau, bucureșteni: „Noi nu ne mai întâlnim? ” Că întâlnire la facultate niciodată n-am avut; numai în particular. Zic: „Unde să ne întâlnim?” Păi, zice: „La Caru’ cu bere.” Așa că noi la Caru’ cu bere ne-am dus și am făcut cei 60 de ani de când terminaserăm facultatea. N-am sărbătorit în facultate.

Legal Point: Dar cel mai interesant profesor din facultate, domnule profesor, care era pe vremea aceea, care vi s-a părut, așa, extraordinar?

Nicolae Volonciu: Pe vremea mea era un romanist, unde Tomulescu era aghiotantul lui. Era încă asistent Tomulescu. Noi îl poreclisem pe profesor „Stihus”. Avea o teorie pe care o spunea studenților – am impresia că a ținut-o toată viața… deși chiar toată viața nu se putea, că și eu am luat Romanul din primul foc. Zicea: „La mine nu se poate lua un examen din prima încercare. Nu pot eu să mă lămuresc dacă știi sau nu știi. Romanul e mare și mult. Așa că eu pot să te evaluez după ce am stat cu tine de vorbă de 2-3 ori.” Asta însemna să vii de 2-3 ori la examen, iar dacă erai bun, poate îl luai. Zicea: „Eu din prima n-am dat niciodată bilă roșie, de trecere.” Pentru că zicea: „Eu nu pot să-mi dau seama dacă știi sau nu știi, după 3 minute de vorbire sau de discuție cu mine.”

Deci eu și cu Stătescu am fost singurii care n-am căzut niciodată, la niciun examen. Încolo, toți aveau cel puțin 2-3-4 picări. Dar nu era nicio problemă picatul la examen; că peste o lună plăteai taxa și, dacă mai citeai un capitol, poate treceai. Veneai cu indexul, cu chitanță că ai plătit, profesorul te primea. Și nu era cu bilețele care redau întrebările și timp de gândire pentru răspunsuri. Examen în formă scrisă nu a fost niciodată. Întotdeauna au fost examene orale. Intra profesorul: „Câți sunteți? 7-8… Ia așezați-vă așa, frumos, la rând!”

Legal Point: Și era o discuție, practic…

Nicolae Volonciu: Discuție. Se arunca problema: „Facem azi examen cu ce problemă? Recidiva!” „Domnule student, ce ne poți spune despre recidivă?” Începea primul. Spunea ce spunea el… Profesorul zicea: „Bun, mulțumesc!” Că mai spunea și lucruri bune, și lucruri proaste. Trecea la al doilea, al treilea, al patrulea… Când ultimul nu mai știa ce să spună: „Nu mai am ce spune, pentru că s-a cam spus tot ce trebuia…” „Ce vorbești?” – zicea profesorul. „Nu te întreb ce nu știi, dar ai fost atent la ce au vorbit colegii tăi de până acum?” Era al șaptelea; șase vorbiseră. Zicea: „Domnișoară, ai fost atentă la ce a zis primul, al doilea… al șaselea?” „Da!” „Câte greșeli ai găsit? Arde-mi o critică, spune-mi ceva cu ce nu ești de acord din ce au spus antevorbitorii dumitale.” În 30 de minute, 10-12 studenți terminau un examen. Era discuție cu profesorul. Zicea: „Mulțumesc, m-am lămurit!” Intrau 10, unul lua examenul, 9 mai veneau o dată. Cam așa era.

Legal Point: Da, și mi se pare și elegant, și interesant.

Nicolae Volonciu: Profesorul zicea: „Mă, voi sunteți juriști, vă duceți la bară, trebuie să știți să susțineți interesele clientului, nu? Discutați cu mine. Eu sunt instanța.”

Legal Point: Exigența aceasta la catedra de Roman s-a păstrat până în zilele noastre?

Nicolae Volonciu: S-a păstrat e un fel de a spune. Când nu venea profesorul și îl delega pe Tomulescu să țină câte un examen, era înghesuială. Căci el era îngeraș pe lângă Stihus. La Tomulescu se întâmpla mai rar să ia o bilă roșie 3 din 10… Eu am dat cu Tomulescu, probabil de aceea am luat din prima. Că n-am căzut la niciun examen. Deci Stătescu și cu mine ne-am prezentat în facultate la toate cele 20 de examene și le-am luat din primul foc. Noi doi am fost din cei 2.000 care au intrat în 1946, cei care promovaserăm toate examenele în iunie 1950..

Legal Point: După absolvire, domnule profesor, ați rămas în facultate potrivit solicitării Ministerului?

Nicolae Volonciu: Sigur, păi m-au numit imediat. Am început în toamnă. Din toamna lui ’50 am făcut seminare. Cu toți studenții din anul IV, pentru că Procedura se făcea în anul IV, și Civilul, și Penalul, amândouă Procedurile, și mă uitam, așa, la studenții mei cu care făceam eu seminar, eu eram cel mai tânăr. Păi eu am făcut seminar cu Georgică Antoniu, cu Filipescu – toți au terminat după mine. I-am avut studenți. Le ziceam: „Mă, să-mi ziceți sărut-mâna, că v-am fost dascăl!” Toți au terminat după mine, ’51-’52.

Legal Point: Deci, practic, ați intrat pe Procedură penală natural…

Nicolae Volonciu: Imediat. Nu natural, că și aici am avut un noroc chior. Eu am vrut să merg la Penal. Oancea zice: „Ei, acum ești asistent, la ce disciplină ai dori să funcționezi?” Zic: „La dumneavoastră!” Zice: „Eu nu te mai pot lua, că deja am doi asistenți. Dar, uite, profesorul Dongoroz e singur, n-are asistent. Ai vrea să te duci la el?” Când am auzit de Dongoroz, am zis că L-am luat pe Dumnezeu de picior. Imediat am acceptat.

Legal Point: Dongoroz preda Procedura penală?

Nicolae Volonciu: Procedura! Oancea preda Penalul. Penalul general, că special nu se făcea pe vremea mea, numai generalul. În toată Europa așa era. Se spunea: „Cine știe Penalul general e un bun jurist în materie.” Se argumenta: „Partea specială ce e? Incriminarea. Păi dacă ești jurist, citești textul și înțelegi ce este infracțiunea X, Y sau Z.” Acum e nevoie… Pe vremea aceea erau infracțiunile clasice: furturi, tâlhării, omoruri, vătămări corporale, violuri, trădarea de patrie, spionajul… toate celelalte. După 23 august, au început să fie foarte importante faptele penale politice, iar viața socială s-a complicat mult. Nimeni nu auzise de infracțiunea de hărțuire, spălarea banilor sau cele cu suport electronic. Așa că abia prin ’51 sau ’52 a început să se facă și Partea specială, când au început incriminările să devină din ce în ce mai stufoase.

Legal Point: Dar și profesorul Stătescu s-a dovedit o capacitate…

Nicolae Volonciu: Cum să nu?! Și era un bun jurist, un bun civilist, mai ales. Eu am fost cu Penalul, Stătescu cu Civilul.

Legal Point: Dongoroz a fost mult timp profesor în facultate?

 Nicolae Volonciu: Nu, în ’53 l-au dat afară. Vorba vine. A ieșit elegant. A fost singurul care, din facultate, nu a fost legat. Sau dat afară, pur și simplu, ca pe o măsea. Însă tot dat afară a fost. Pentru că a plecat la pensie la 60 de ani. Contrecoeur, ca să zic așa, cum zice franțuzul. L-au chemat undeva sus și i s-a spus: „Cereți pensionarea!” Și Dongoroz a spus: „Nu. Vreau să rămân în facultate până la 65 de ani.” Avea 60 numai. Iar interlocutorul a zis: „Da? Atunci alegeți: ori vă dăm noi afară, ori plecați dumneavoastră elegant, cu pensie.” S-a pensionat la 60 de ani.

Legal Point: Și a plecat la Institut?

Nicolae Volonciu: Nu. Vreo 2-3 ani a stat pe tușă. Păi Institutul încă nu era. Eu l-am găsit deja în facultate în ’50. A stat până în ’53. Deci eu 3 ani am fost asistentul lui Dongoroz. În ’53 el s-a pensionat. A venit Kahane până în ’68. Și din ’53 a stat pe tușă. Nu știu dacă și pensia, până la urmă, i-au dat-o. Probabil că i-au dat-o. Și când se înființează Institutul, prin ’57-’58-’59, primul director a fost Maurer; director plin, iar adjunct i-a fost Traian Ionașcu. Maurer, când a devenit prim-ministru, nu mai putea să fie și directorul Institutului; avea foarte multe alte treburi, când a fost numărul 2 în stat. Și atunci a rămas Ionașcu director la Institut. Și Ionașcu a avut o politică pe care, de fapt, o începuse Maurer. Pe toți foștii dați afară, juriști mari – Vântu, Eliescu, Dongoroz etc. –, i-a adunat la facultate înapoi.

Legal Point: Vintilă Dongoroz a fost un om împlinit?

Nicolae Volonciu: A făcut întotdeauna avocatură curată, și nici aia prea multă, pentru că de cele mai multe ori n-a fost la bară; la bară foarte rar se ducea. La el veneau nu clienții obișnuiți, veneau avocații, procurorii, judecătorii cu o problemă teoretică, chiar dacă ținea de o speță. Că acela care venea avea o speță, probabil, avocatul. Dar se ducea la Dongoroz. Zicea: „Domnule, aici e o problemă controversată. În doctrină sunt vreo 3-4 păreri. Dumneavoastră ce părere aveți?” Dongoroz îi dădea consultație scrisă. Zicea: „Vii săptămâna viitoare și ai 2 sau 3 pagini de la mine în problema asta.” Așa făcea avocatură. Consultație scrisă. La bară prea puțin a fost.

Legal Point: Astea sunt opiniile juridice de astăzi, probabil.

Nicolae Volonciu: Da, sigur. Și pe urmă avea Dongoroz și o vorbă. Zicea: „Întâi de toate, eu nu pot să mă duc…” Erau încă jurații din anii ’38. Dar mi-a povestit Dongoroz mai târziu o chestie. Unul dintre cei mai bogați și mai mari avocați, cu renume, cine crezi că era? Un literat, arhicunoscut. Dacă-ți spun cine e, ce roman…

Legal Point: Teodoreanu?

Nicolae Volonciu: Exact! Ionel Teodoreanu. Ionel a făcut avocatură mai ales la jurați. Pe milioane grele. Și mai ales în chestii de-astea discutabile. Vine soțul acasă, găsește nevasta cu amantul în pat, scoate pistolul – pac, pac, pac…

Legal Point: I-a rezolvat pe amândoi.

Nicolae Volonciu: Sau pe unul, sau… în sfârșit. Când pleda Teodoreanu la jurați, toate cucoanele din București se înghesuiau.

Legal Point: Era o prezență…

Nicolae Volonciu: Da, se intra numai cu invitații. Pentru că stătea poliția la ușă, era îngrămădeală. Dacă se făcea pe stadion dezbaterea, era plin și stadionul. Era bun vorbitor. Foarte bun vorbitor. El făcea literatură.

Legal Point: A fost doar avocat, nu?

Nicolae Volonciu: Atât. Păi mai e o vorbă. Acum hai să-ți spun tot o glumă despre el – am auzit-o și eu de la alții mai bătrâni. Eu în ’38 eram prea mititel, abia eram la liceu, dar mi-a confirmat Dongoroz că așa era, într-adevăr. Vine clientul la Teodoreanu, la birou. Tot într-o chestie de-asta mare, omor, ceva…

Legal Point: Probabil nu lua decât cazuri importante.

 Nicolae Volonciu: Și numai de scandal. Unde știa că vine lumea. Știa să-și facă reclamă. Era bun negustor. Își vindea marfa. N-avea decât 3-4 procese pe an. Dar alea, toate, babane, ca să zic așa. Dongoroz mi-a spus… Nu se știe cât e adevăr și cât e anecdotă, că tot confrații lui, avocații care câștigau bine, dar nu chiar ca Teodoreanu, i-au scos această poveste, care se pare că e reală. Dongoroz zicea: „Chiar dacă nu e chiar literă cu literă, dar ceva este, un sâmbure de adevăr este în chestia asta.” Venea clientul. Zicea: „Maestre, am un caz…” „Da, foarte greu. O să facem tot ce putem. Eu nu pot să-ți dau o garanție 100%, dar să știi că pe jumătate deja ești câștigător, dacă ai venit la mine.” Așa-i spunea. „Dar te costă. Dumneata știi că la mine onorariile sunt foarte piperate?” N-avea rușine să-i spună. „Ai venit la mine, mă vrei pe mine, dar la mine vii dacă ai bani. N-ai bani, n-avem ce discuta. Te costă atât.” Dacă el zicea: „Da, domnule, dau oricât, numai să scap.” Zicea: „Bine! Care-i speța?” Se termina discuția, clientul pleca spre ușă. Când ajungea la ușă, cu mâna pe clanță, Ionel zicea: „Stai puțin, am uitat să-ți mai spun ceva. Ia vino înapoi.” Se întorcea clientul, zicea: „Am un sfat: cu mine ai terminat, dar acum ia-ți și un avocat.” De ce? Pentru că el niciodată n-a pus concluzii în drept. Avea în jurul lui 5-6 secretari cu servietele, care erau pe lângă maestru, și totdeauna când termina, el făcând literatură, spunea: „Acum, domnule președinte, pe mine m-ați ascultat două ore, cât am vorbit” – că făcea o conferință lungă pe banii primiți. După care adăuga: „Dați-mi voie, acum îl am pe secretarul, colegul meu mai tânăr, foarte bun jurist, el în 5 minute vă pune concluziile în drept.” Și atunci acela începea să susțină aspectul juridic al problemei. Că restul era literatură… Păi Dongoroz îmi spunea, era celebru unul dintre argumentele literare ale lui. De pildă, omul nu era bolnav, dar îl scotea grav bolnav. Îl aduceau doi oameni pe o targă, la jurați. Pe urmă începea să spună: „E vorba de infracțiunea cutare și cutare, care se pedepsește așa și așa, cu muncă silnică pe viață… Dar, domnilor jurați, ați fost dumneavoastră vreodată în ocnă?” Adică la pușcărie. Pe vremea aia era chiar ocnă. De pildă, fosta zarcă a comuniștilor era la Doftana, unde fusese o salină. Înainte de a se face clădirea Doftanei, pușcăriașii mergeau jos, la sare, la ocnă, cu fiarele legate de picioare. Zicea: „Dumneavoastră, domnilor jurați, ați fost vreodată în ocnă?” Sigur, nu răspundeau, tot el răspundea: „Înțeleg că nu… Ei, să vă spun eu ce e ocna.” Și începea, știu eu: „Omul nu vede cu lunile sau cu anii soarele de pe cer. Nu vede o dată un senin albastru. Pe pereți e numai sare; curge apa pe ei; dorm noaptea într-o băltoacă…” Și o ținea așa, două ore de literatură, să descrie ocna. Concluzia finală, când venea tunul mare, adăuga: „Acolo vreți să-l trimiteți pe acest nenorocit?” Nenorocitul era un criminal. „Și acolo vreți dumneavoastră, juraților? Puneți mâna pe inimă, că dumneavoastră judecați nu numai după lege, judecați și după inima voastră. Că așa vă trimite acolo textul de lege, să judecați și cu inima, nu numai cu mintea. Acolo îl trimiteți pe nenorocitul acesta?” Cam așa arătau pledoariile lui Teodoreanu…

Legal Point: Se știe că la Facultatea de Drept se făcea o selecție severă printre profesori

Nicolae Volonciu: Doi mari profesori ai Facultății de Drept au ajuns să concureze pe un post de intrare în facultate. Două mari personalități. Amândoi au ajuns profesori la Drept. Istrate Micescu și cu Titulescu. Ca să fii conferențiar, începător, mă rog, să-ți începi cariera, oameni de 30, 32, 35 de ani, chiar sub 30, amândoi de la Paris, cu Magna cum laudae etc. Și dau concursul amândoi. Atât de buni au fost amândoi, încât nimeni din comisie și din universitate n-a reușit să îi departajeze. Și i-au admis pe amândoi. Problemă mare însă: postul era unic și era bugetat. În bugetul statului era leafa pentru unul singur. Ce să facă universitatea? Să-i respingă pe amândoi? Că nu putea să-i plătească, trebuia să îl prefere pe unul dintre ei. Nu s-a făcut; s-a trimis hârtia la Minister. Nu mai țin minte cine era ministrul Învățământului înainte de Primul Război Mondial. Și Ministerul a găsit o soluție. Zice: „Se aprobă concursul. Amândoi sunt admiși. Dar neplătiți. Deocamdată să nu se prezinte la catedră, avem grijă ca în bugetul anului viitor să mai bugetăm și al doilea post și vor intra amândoi pe buget.” Așa au intrat amândoi deodată în facultate, în 1910, după concursul din 1909. O poveste foarte interesantă. Pe urmă, fiecare s-a dus pe drumul lui. Istrate Micescu s-a ținut de Drept și a fost un mare jurist; Titulescu, și el mare jurist… El se ținea că e mare profesor de Drept. A și scris un curs de Drept civil. Mai avea și o vorbă – o fi fost adevărat sau nu. Dar el zicea așa: „Pe noptieră am Codul civil. Și seara, când mă culc, citesc totdeauna, în orice seară, cât de obosit aș fi, două articole din Codul civil.” Era cam reclamă, în sfârșit. Dar la Titulescu se prindea. Că lumea îl asculta cu gura căscată. Sigur, eu zic că Istrate Micescu știa mai mult civil decât Titulescu. Dar Titulescu era o magnitudine europeană, președinte de două ori la Geneva, la Liga Națiunilor, de nu știu câte ori ambasador, nu știu câte conferințe prezidate de el în Europa, deci era unul dintre marii politicieni, mai exact diplomați, ai lumii.

Legal Point: Spuneți-ne câteva cuvinte despre unele dintre lucrările dumneavoastră.

Nicolae Volonciu: Prima mea lucrare de căpătâi a fost Drept procesual penal, publicată la Editura Didactică și Pedagogică, sau cartea verde. Și astăzi toată lumea zice că-i cea mai bună. De ce? Am scos-o în ’72, după Codul din ’69. Pentru mine, Codul din ’69 nu aducea o noutate, întrucât, la momentul respectiv, am participat la activitatea de elaborare a Codului. Am fost prezent la comisie. Nu eram în comisie.

După aceea, au mai fost două volume scoase la Tipografia Universității: Drept procesual penal. Parte generală, volumul I, în anul 1987, și Drept procesual penal. Parte specială, volumul II, în anul 1989. După apariția Constituției, au mai fost trei ediții la Editura Paideia: volumul I din Tratatul de procedură penală. Parte generală și volumul II, edițiile a II-a și a III-a, din Tratatul de procedură penală. Parte specială, ținându-se astfel legislația la zi.

Legal Point: Când v-ați înscris la doctorat?

Nicolae Volonciu: În ’64 eram încă asistent. Dar eram deja înscris la doctorat. Doctoratul l-am început în ’61. Pe vremea aia nu era cu 3 ani, cu nu știu ce… Întâi de toate, primul examen de doctorat l-am dat după 5 ani – pentru că atunci mi-a venit rândul. Care era prima probă dincolo de care trecusem cum trecusem. Că eu am zis că niciodată nu voi ajunge doctor. Dar știi de ce? Pentru că prima probă, fără notă, numai cu calificativ – admis/respins –, era limba rusă. Bâtă eram. Nu știam nimic pa ruski. Zic: „Mă, eu în viața mea n-o să mă fac doctor, că nu știu rusă.” Noroc că am avut o cunoștință, profesoară de limba rusă… Era obligatoriu să ții o scurtă expunere despre ce citiseși în limba rusă, o carte. Am găsit o cărticică de vreo sută de pagini, în legătură cu organizarea judecătorească din Uniunea Sovietică. Ce crezi că am făcut? Am pus-o pe profesoara mea de mi-a făcut un rezumat de 3-4 pagini. Pe de rost îl știam! Ca papagalul. Stăteam seara în fața oglinzii și spuneam pe de rost, să văd unde mă împiedic. Eu vorbeam rusește, dar nu știam ce spun, că învățasem pe dinafară. Și mă duc la examen, la comisie, rusoaica mea acolo… M-a lăsat vreo 2-3 minute, mi-a zis: „Văd că sunteți foarte bine documentat în rezumatul pe care l-ați făcut, ni l-ați expus și foarte frumos.” Dar zice: „Ajunge. Vă mulțumim. Admis.” Așa am luat eu admis la limba rusă, învățând pe dinafară un text. Nu știam rusește.

Dar, de fapt, problema aceasta era legată de ce urma. Asta era după 3-4 ani de doctorat. Pentru că următoarea probă după aceasta nu era, iarăși, din materia Dreptului. Eu dădeam doctorat în drept, nu în medicină și nici în inginerie sau, știu eu, în biologie. Până la urmă am ajuns și acolo. Dar proba a doua era Filosofia marxist-leninistă. Socialismul științific. Dar acolo știi cum era? Acolo nu se dădea examen cu studentul, doctorandul respectiv; se dădea pe centru universitar. Deci toți doctoranzii din București – de la Medicină, de la ASE, de la Politehnică, de la Universitate – trebuiau să dea. Și unde? Numai la Universitatea din București, pentru că acolo era singura catedră de filosofie. La Medicină nu era filosofie; nici la ASE; nici la Politehnică. Deci Universitatea din București gira toți doctoranzii, din tot Bucureștiul. Că erau ingineri, că erau medici, că erau de la ASE, contabili, nu conta, ei veneau la Facultatea de Drept.

Legal Point: Care sunt cele mai necesare calități ale unui dascăl pentru studenții săi?

Nicolae Volonciu: Să fii un bun povestitor, să știi să cucerești tineretul pentru ca ei să te asculte cu interes. Orice aș spune e bine. Numai lucruri rele să nu spun: să nu fie mincinos, să nu fie hoț, să nu fie, știu eu, afemeiat etc. Încolo, sigur, să știe carte, să iubească tineretul, să se simtă bine în mijlocul lor, să știe să le transmită ce trebuie… Nu-i nevoie să mă întrebi pe mine; același lucru ți-ar spune oricine.

Legal Point: Care sunt cele mai mari satisfacții pe care le-ați avut în toată cariera dumneavoastră?

Nicolae Volonciu: Depinde. Acum, dacă vreau să fiu politicos, aș avea răspunsul pe loc. De pildă, astăzi, cea mai mare satisfacție este să fiu cu voi. Și să știi că nu-i minciună. Chiar mi-a făcut plăcere. Așa că n-am mințit. Știi, sunt hoți ziariștii, dar dacă e unul vorbăreț ca mine, îi încuie. La mine mulți au venit cu interviuri și au zis: „Domnule, dar sunteți formidabil, cum știți la orice întrebare să aveți răspuns!” Sunt jurist, asta-i meseria mea, să știu să vorbesc.


Seniorii Dreptului: prof. univ. dr. Nicolae Volonciu, reputat specialist în drept procesual penal was last modified: septembrie 11th, 2020 by Nicolae Volonciu

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice