Scurte considerații privind cauza de nepedepsire a infracțiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Conform dispozițiilor art. 268 alin. (3) C. pen. „Nu se pedepsește persoana care a săvârșit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reținerea, arestarea sau de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s-a făcut denunțul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt nereale”.

Preluând conținutul cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de art. 259 alin. (3) C. pen. 1969 referitor la infracțiunea de denunțare calomnioasă, legiuitorul a reglementat o cauză de nepedepsire a infracțiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare, „în scopul de a încuraja persoanele care comit această infracțiune să comunice organelor judiciare dacă denunțul, plângerea sau probele produse sunt neadevărate pentru a nu mai continua investigațiile și pentru a nu se produce vreo vătămare drepturilor ori intereselor unor persoane inocente”, astfel cum s-a arătat în Expunerea de motive a Codului penal în vigoare.

Totuși, având în vedere că incriminarea prevăzută de art. 268 din actualul Cod penal este mai extinsă decât cea din Codul penal anterior, în sensul că, în prezent, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare atât sesizarea nereală in rem, cât și cea in personam, se nasc două întrebări legate de cauza de nepedepsire a acestei infracțiuni, întrebări la care, pe parcursul stagiului de practică, am constatat că practica judiciară a răspuns diferit.

În abordarea unui prim aspect, voi porni de la un exemplu practic. Să presupunem, astfel, că o persoană care a săvârșit o infracțiune de furt, transportând bunurile sustrase cu autoturismul personal, decide să abandoneze respectivul autovehicul și să sesizeze în mod mincinos organele de urmărire penală cu privire la faptul că autori necunoscuți i-ar fi sustras autoturismul.

Este evident în acest caz că respectiva persoană a săvârșit și infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare. Însă, în situația în care, ulterior formulării sesizării, aceasta decide să spună adevărul și să declare că plângerea formulată nu corespunde realității, va beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 268 alin. (3) C. pen.?

Altfel spus, având în vedere faptul că dispozițiile art. 268 alin. (3) C. pen. se referă la nepedepsirea persoanei care învederează caracterul nereal al sesizării înainte de reținerea, arestarea sau punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s-a făcut sesizarea, în ipoteza în care plângerea a vizat săvârșirea infracțiunii de către autori necunoscuți, cauza de nepedepsire mai poate opera?

Față de menționarea expresă a „celui față de care s-a făcut plângerea sau denunțul” în norma ce reglementează cauza de nepedepsire, s-ar putea aprecia că aceasta are ca situație premisă doar o sesizare nereală in personam, interpretare ce ar fundamenta un răspuns negativ la întrebarea de mai sus și care a fost abordată de o parte a practicii judiciare.

O altă orientare jurisprudențială pe care am constatat-o și la care achiesez este că intenția legiuitorului nu a fost reglementarea unei astfel de limitări, sintagma „înainte de reținerea, arestarea sau de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s-a făcut denunțul sau plângerea” având doar semnificația unui moment temporal până la care declarația autorului privitoare la caracterul nereal al sesizării va echivala cu nepedepsirea acestuia.

Astfel, trebuie avut în vedere că, indiferent în ce modalitate este săvârșită infracțiunea de inducerea în eroare a organelor judiciare, respectiv prin sesizare nereală in rem sau in personam, relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției sunt lezate, întrucât în ambele ipoteze vor fi irosite resurse financiare, de timp și de personal pentru cercetarea unei fapte inexistente.

Rezultă că, pentru a încuraja „persoanele care comit această infracțiune să comunice organelor judiciare dacă denunțul, plângerea sau probele produse sunt neadevărate pentru a nu mai continua investigațiile”, legiuitorul a prevăzut o cauză de nepedepsire a infracțiunii ce ar trebui să opereze indiferent dacă sesizarea nereală a vizat o faptă prevăzută de legea penală de autori necunoscuți sau de către o anumită persoană, fiind la fel de important în ambele situații ca investigațiile să înceteze cât mai rapid.

Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că infracțiunea de inducerea în eroare a organelor judiciare are un conținut constitutiv mai extins decât infracțiunea de denunțare calomnioasă din legislația penală anterioară.

Sub acest aspect, se constată că în timp ce denunțarea calomnioasă exista doar atunci când o persoană sesiza săvârșirea unei infracțiuni de către o anume persoană, astfel încât, în mod natural, circumstanța atenuantă prevăzută de art. 259 alin. (3) C. pen. 1969 viza doar această ipoteză, în prezent infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciară există și atunci când este sesizată săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către autori necunoscuți, însă

conținutul cauzei de nepedepsire de la art. 268 alin. (3) C. pen. este similar cu cel al art. 259 alin. (3) C. pen. 1969.

Pe cale de consecință, omisiunea legiuitorului de a prevedea expres aplicabilitatea cauzei de nepedepsire și în situația în care autorul declară că sesizarea sa in rem este nereală are aptitudinea de a genera interpretări diferite în jurisprudență, motiv pentru care apreciez că se impune modificarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 268 alin. (3) C. pen.

O a doua problemă pe care am identificat-o cu referire la cauza de nepedepsire a infracțiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare vizează momentul procesual până la care declarația autorului vizând caracterul nereal al sesizării sale are semnificația nepedepsirii acestuia.

Un moment reglementat expres de către legiuitorul este cel plasat înainte de reținerea, arestarea sau punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s-a făcut plângerea.

Însă, în situația în care astfel de măsuri nu sunt luate în cadrul dosarului penal format în urma sesizării nereale iar autorul declară că a formulat o sesizare mincinoasă cu ocazia audierii sale în cursul procesului penal ce îl vizează pentru săvârșirea infracțiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare, mai poate beneficia acesta de prevederile art. 268 alin. (3) C.pen.?

O parte a practicii judiciare a apreciat că da, existând soluții de încetare a procesului penal, cu argumentul că indiferent când intervine declarația autorului referitoare la caracterul nereal al sesizării, cât timp aceasta se situează înainte de reținerea, arestarea sau de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s-a făcut denunțul sau plângerea ori s-au produs probele, autorul nu va mai fi tras la răspundere penală, o altă interpretare având semnificația unei adăugiri la voința legiuitorului.

În opinia mea, pentru a beneficia de cauza de impunitate, autorul trebuie să declare că a formulat o sesizare nereală atât înainte de unul dintre momentele reglementate expres în cuprinsul art. 268 alin. (3) C. pen., cât și înainte să îi fie adusă la cunoștință acuzația privitoare la săvârșirea de către acesta a infracțiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare.

A accepta că atitudinea de recunoaștere a autorului în cadrul propriului proces penal echivalează cu nepedepsirea acestuia ar însemna că, în absența reținerii, arestării ori punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane ca urmare a sesizării fictive, autorul poate declara oricând că a sesizat o faptă nereală, inclusiv în faza apelului din propriul proces, urmând să beneficieze de o soluție de încetare a procesului penal.

Consider că o asemenea soluție nu este în acord cu voința legiuitorului, care a reglementat cauza de nepedepsire cu scopul de a încuraja persoanele să declare adevărul pentru a nu se ajunge la anchete îndelungate întemeiate pe sesizări nereale, scop ce nu ar fi atins în situația anterior expusă.

De altfel, problema analizată își poate găsi rezolvarea și din analizarea considerentelor unei decizii de speță pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție^[1] referitoare la cauza de nepedepsire a infracțiunii de mărturie mincinoasă, considerente care apreciez că au deplină aplicabilitate și în privința cauzei de nepedepsire a infracțiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare.

Astfel, instanța supremă a arătat că „potrivit doctrinei și practicii judecătorești, cauza de nepedepsire nu este aplicabilă în cazul în care împotriva martorului mincinos a fost pornit procesul penal pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă retragerea mărturiei mincinoase a avut loc anterior soluționării definitive a cauzei în care această mărturie a fost făcută. Art. 260 alin. (2) C. pen. anterior condiționează aplicabilitatea cauzei de impunitate de calitatea de martor a celui care și-a retras mărturia mincinoasă, prin urmare retragerea mărturiei trebuie să se situeze între momentul consumării infracțiunii de mărturie mincinoasă și cel al declanșării urmăririi penale împotriva martorului mincinos. Dacă martorul este pus sub acuzație, devenind învinuit sau inculpat, retragerea mărturiei mincinoase nu mai atrage beneficiul cauzei de impunitate prevăzută de art. 260 alin. (2) C. pen. anterior (…).

Practic, declarația de retragere a mărturiei mincinoase a martorului făcută în procesul penal pornit împotriva sa pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă nu are caracterul de retragere a mărturiei în cauza în care a fost depusă, ci de recunoaștere a comiterii acestei infracțiuni, în aceeași cauză în care are calitatea de inculpat, recunoașterea făcută în aceste condiții neputând duce la apărarea de pedeapsă, ea putând eventual constitui o circumstanță atenuantă facultativă”.

Astfel, având în vedere că raționamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție este pe deplin aplicabil și în cazul infracțiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare, concluzia este că declarația autorului infracțiunii privitoare la caracterul nereal al sesizării sale, dacă aceasta a fost dată în propriul proces penal, are doar semnificația recunoașterii săvârșirii acestei infracțiuni și nu poate conduce la nepedepsirea acestuia.