Scadenţa anticipată a creanţelor neajunse la termen. Compatibilitatea art. 1.417 din Codul Civil cu prevederile legilor insolvenţei

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Pe de altă parte, este greu de crezut că orice comportament contractual al debitorului aflat în insolvență ar fi acoperit de norma de excludere. Se poate observa, de altfel, că, prin art. 123 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, legiuitorul permite cocontractantului debitorului să notifice intenția sa de denunțare a contractului în primele 3 luni de la data deschiderii procedurii, iar urmarea acestei manifestări de voință este aceea că decăderea debitorului din beneficiul termenului operează. Chiar dacă nu este menționat în textul art. 1.417 C. civ., este evident că aceste dispoziții vor guverna operațiunile pe care eventuala denunțare le presupune, denunțare care poate opera pentru ipotezele și în condițiile menționate de art. 1.276 și 1.277 C. civ., aceasta cu atât mai mult cu cât o acțiune în rezoluțiune/reziliere a unui astfel de contract, derulată în condițiile dreptului comun, nu este admisibilă^[12].

Pentru a răspunde însă întrebărilor formulate, este necesar să observăm următoarele:
– art. 1.417 C. civ. este o normă cuprinsă într-o lege organică, similar art. 123 din Legea nr. 85/2014, și vizează și o materie specială, insolvența;
– ambele texte își propun să stabilească reguli într-un domeniu specializat: insolvența;
– ambele privesc contractele în derulare aparținând debitorului.

Acum, în mod firesc, se pune problema raportului dintre aceste prevederi deopotrivă speciale, reglementate prin legi organice, și art. 342 din Legea nr. 85/2014, respectiv art. 89 din Legea nr. 151/2015.

Dispozițiile legale menționate mai sus stabilesc limitele în raport cu care legile insolvenței se completează cu prevederile Codului civil, respectiv cu cele ale Codului de procedură civilă: măsura compatibilității acestora.

Din perspectiva compatibilității normelor, observăm însă că prevederile art. 1.417 C. civ. nu pot fi aplicabile în procedurile de insolvență câtă vreme efectul imediat al decăderii debitorului din termen este exigibilitatea creanței, care permite executarea imediată a acesteia de către titular. Or, această operațiune nu este compatibilă cu procedurile de insolvență, întrucât derularea lor presupune parcurgerea unor proceduri care se derulează în timp, astfel că este necesar ca acea creanță să nu poată fi declarată exigibilă anticipat sau imediat, astfel încât executarea sa să fie posibilă. Restructurarea unei afaceri presupune timp, presupune posibilitatea de a negocia plata creanțelor deja scadente și, mai ales, instrumente viabile la îndemâna debitorului, pentru a putea realiza atât reorganizarea afacerii, cât și plata datoriilor într-o măsură cât mai mare, acesta fiind și scopul declarat al Legii nr. 85/2014.

Mai mult, existența mai multor executări silite sau neplata mai multor datorii, menționate la art. 1.417 alin. (2) teza a II-a C. civ., descrie ipoteza premisă a declarării insolvenței debitorului, starea de insolvabilitate pe care instanța de judecată ar putea să o constate nefiind decât un element care permite stabilirea unei anumite proceduri de insolvență aplicabile.

Din perspectiva insolvenței persoanei fizice, observăm faptul că o eventuală constatare a stării sale de insolvabilitate, în condițiile art. 1.417 alin. (2) teza a II-a C. civ., îi poate aduce acestuia eliberarea de datoriile reziduale, soluția fiind identică cu cea pe care ar obține-o dacă ar parcurge procedura de insolvență. Astfel, spre exemplu, dacă, fundamentat pe prevederile art. 35 C. pr. civ., debitorul se va adresa instanței cu o cerere în constatarea stării sale de insolvabilitate, în condițiile Codului civil, va putea demonstra faptul că este exonerat de răspundere pentru eventualele prejudicii create creditorilor săi, ca urmare a neachitării obligațiilor exigibile, demonstrând că, întrucât pasivul său este mai mare decât activul, din motive care nu îi pot fi imputate (supraîndatorarea sa fiind una scuzabilă), se află într-o imposibilitate fortuită de executare, similară celei reglementate de art. 1.634 C. civ. Apreciem că instanța de judecată, constatând insolvabilitatea sa scuzabilă, va putea interzice eventualele executări silite derulate împotriva debitorului. Dacă însă se va constata că imposibilitatea de plată cu veniturile prezente, dar și estimate pentru un interval de 12 luni nu acoperă datoriile scadente sau care vor deveni scadente într-un viitor previzibil, apropiat, cererea debitorului referitoare la constatarea stării sale de insolvabilitate poate fi formulată alături de o cerere pentru deschiderea unei proceduri prevăzute de Legea nr. 151/2015.

Conchidem, așadar, că, pe de-o parte, textele analizate, art. 1.417 alin. (2) C. civ., respectiv art. 123 și art. 36 din legile insolvenței, sunt contradictorii, câtă vreme Codul civil afirmă că se aplică în procedurile de insolvență, iar dispozițiile legilor speciale ale insolvenței stabilesc faptul că art. 1.417 C. civ. nu este aplicabil în insolvența debitorilor, confuzia creată de autorii Codului civil fiind evidentă. Pe de altă parte, prevederile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, respectiv cele ale art. 36 alin. (1) din Legea nr. 151/2015 reprezintă o dispoziție derogatorie de la prevederile Codului civil, care se va aplica doar în măsura compatibilității acestora. Or, am arătat că această compatibilitate a normelor citate nu este posibilă, astfel că în procedurile de insolvență, fie că este vorba despre profesioniști, fie că sunt simpli particulari, persoane fizice, prevederile art. 1.417 alin. (1) și (2) C. civ. nu-și vor găsi aplicabilitatea.

În fine, dacă argumentele referitoare la compatibilitatea normelor amintite nu pot fi primite, atunci o posibilă modificare a prevederilor art. 1.417 C. civ., care să înlăture aplicarea acestuia în procedurile de insolvență declarate în condițiile legii, poate rezolva problema.