RIL. Respingere. Sintagma „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului”. Trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad [art. 480 alin. (3) din NCPC]

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (RIL) nr. 23/2017

NCPC: art. 480 alin. (3), art. 514

În M. Of. nr. 69 din 23 ianuarie 2018, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 23/2017 din 6 noiembrie 2017 referitoare la examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța referitor la interpretarea și aplicarea art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

II. Obiectul recursului în interesul legii

3. Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța, rezultă că în practica instanțelor nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, referitor la înțelesul sintagmei „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului”, ca situație în care este permisă prin excepție rejudecarea pricinii de către prima instanță și nici referitor la modalitatea în care părțile solicită în mod expres trimiterea pricinii spre rejudecare, în ceea ce privește termenul și actul de procedură prin care partea interesată ar putea face această solicitare.

Codul de procedură civilă

„Art. 480 („Soluțiile pe care le pronunță instanța de apel”)

(…)

(3) În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:

Asupra admisibilității recursului în interesul legii

22. Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că prezentul recurs în interesul legii nu este admisibil.

23. Astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, obiectul sesizării cu un recurs în interesul legii nu poate privi decât o dispoziție legală care a fost interpretată și aplicată în mod neunitar, așadar o problemă de drept soluționată în mod diferit de către instanțele judecătorești. Nu orice chestiune disputată în fața instanței de judecată este și o problemă de drept veritabilă. În general, se consideră că numai textele lacunare, imperfecte, deci interpretabile, pot constitui obiectul unui recurs în interesul legii inițiat în scopul dezlegării la nivel de principiu a unei probleme de drept controversate.

24. Recursul în interesul legii nu are ca obiect elementele de fapt ale cauzei, chiar dacă acestea au fost determinate în mod eronat de către instanțele ale căror hotărâri sunt invocate în cadrul sesizării, instanța supremă nefiind îndrituită să realizeze un veritabil control judiciar, spre a remedia eventualele greșeli de judecată săvârșite de instanțele inferioare.

Asupra primei probleme de drept

25. Referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură civilă, în ceea ce privește înțelesul sintagmei „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului”, autorul sesizării ridică problema dacă, în afara soluționării procesului în temeiul unei excepții și de pronunțarea asupra altei cereri decât cea cu care a fost învestită instanța, care în mod clar reprezintă o neintrare în judecata fondului, mai pot fi subsumate acestui concept și alte situații, cum ar fi: motivarea lacunară a sentinței, neadministrarea unor mijloace de probă, nesoluționarea unor cereri incidentale etc., situații care atrag, în condițiile în care partea solicită acest lucru în mod expres, admiterea apelului, anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

26. Situațiile exemplificate vizează ipoteze ale unor neregularități procedurale, iar aprecierea că acestea viciază modul în care aparent s-a judecat fondul cauzei reprezintă o chestiune de fapt, care trebuie stabilită concret, de la caz la caz, numai pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanțe, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe.

27. Or, pe calea recursului în interesul legii nu se poate statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanțelor de judecată, de vreme ce stabilirea anumitor chestiuni este rezultatul aprecierii materialului probator sau al anumitor circumstanțe proprii fiecărei cauze, aceasta fiind o problemă doar de aplicare a legii [în acest sens, Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii (M. Of. nr. 210 din 29 martie 2012)].

28. Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „premisele recursului în interesul legii sunt acelea că o dispoziție legală conține reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurite sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia. Per a contrario, nu sunt asigurate aceste premise dacă textul de lege atacat presupune doar modalitatea în care, stabilind circumstanțele unei cauze – atribut exclusiv al instanței sesizate cu litigiul – instanțele realizează aplicarea unei dispoziții legale, dispoziție care are întotdeauna un caracter general și impersonal, din care judecătorii trebuie să extragă esența aplicării la un caz concret” [Decizia nr. 11 din 23 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii (M. Of . nr. 525 din 13 iulie 2016)].

29. De altfel, din chiar conținutul hotărârilor judecătorești indicate de autorul sesizării, reiese că nu este vorba despre o jurisprudență neunitară în sensul art. 514 din Codul de procedură civilă (adică, de soluții diferite date unor situații de fapt și de drept identice sau similare), ci doar de ilustrarea unei varietăți de situații în care fondul cauzei nu a fost de fapt judecat, deși prima instanță nu s-a pronunțat pe cale de excepție.

30. În consecință, în recursul în interesul legii cu care instanța supremă a fost învestită, scopul procedurii, adică asigurarea interpretării și aplicării unitare a textului de lege supus examinării, printr-o dezlegare de principiu, dar care să rezolve întreaga problematică posibilă, nu poate fi realizat.

Asupra celei de-a doua probleme de drept

31. În ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură civilă referitor la termenul și actul de procedură prin care partea interesată poate cere instanței de apel trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, textul de lege dispune în mod clar că această solicitare trebuie să fie expres formulată prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

32. Așadar, solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare poate fi formulată de apelant doar prin cererea de apel sau de intimat doar prin întâmpinare.

33. În consecință, termenul în care se poate cere trimiterea cauzei spre rejudecare este termenul de apel sau, după caz, termenul de formulare a întâmpinării.

34. Dispoziția legală ce se solicită a fi interpretată nu are o redactare îndoielnică ori neclară, iar solicitarea autorului sesizării ca Înalta Curte de Casație și Justiție să stabilească dacă se poate cere trimiterea cauzei spre rejudecare și prin alte acte procedurale (cum ar fi notele de ședință, concluziile scrise sau orale) nu poate fi primită, deoarece se solicită practic instanței supreme să pronunțe o decizie aditivă (prin care să adauge la lege).

35. Or, așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat deja prin Decizia nr. 11 din 23 mai 2016, anterior amintită, „îndeplinirea rolului său constituțional se poate realiza numai prin pronunțarea unei decizii interpretative, iar nu a uneia aditive, prin care s-ar adăuga un nou conținut textului legii supuse interpretării, care ar putea însemna că intră în competența acesteia atributul de a legifera”.

36. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte a respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța, referitor la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, sub următoarele aspecte:

a) înțelesul corect al sintagmei „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului”;

b) termenul și actul de procedură prin care partea interesată poate cere instanței de apel trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta, din aceeași circumscripție.