Revendicare imobil pentru o comunitate religioasă. Accesul efectiv la justiție. Motive de recurs (CPC, NCPC, Decretul-lege nr. 126/1990, CEDO)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 222/2017

CPC: art. 274, art. 312 alin. (3) și (5); NCPC: art. 161, art. 304, ; Decretul-lege nr. 126/1990: art. 2, art. 3, art. 4; CEDO: art. 6, art. 13; Statutul profesiei de avocat: art. 122 lit. b) și e)

În preambulul motivelor de recurs, recurenta reclamantă susține că admiterea acțiunii de revendicare nu afectează comunitatea ortodoxă din Bixad, care are și va avea în continuare o Biserică parohială nerevendicată, situație asemănătoare cu cea din localitatea Crucișori județul Satu Mare, invocând soluția pronunțată în aceea speță (Decizia nr. 360 din 23 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 168 din 21 ianuarie 2015). Înalta Curte apreciază că, pe de o parte, recurenta nu invocă un motiv de nelegalitate a soluției ci un considerent de echitate între cele două comunități religioase, ortodoxă și greco-catolică din localitate, susținând că fiecare comunitate își poate exercita religia în una din cele două biserici din localitate, ceea ce nu este admisibil a se analiza în recurs. Recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Or, acest motiv nu poate fi încadrat în nici una din ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. 1864. Pe de altă parte, jurisprudența nu este izvor de drept, chiar dacă instanțele sunt ținute să asigure o jurisprudență unitară. Fiecare comunitate religioasă din fiecare localitate are propria specificitate ce se analizează în cadrul litigiului ce o vizează, simplul fapt că există două biserici într-o localitate nefiind un argument suficient pentru pronunțarea unor soluții unitare.

Recurenta mai invocă faptul că C. nu era o parohie greco-catolică care să poată fi preluată de o parohie ortodoxă și că prin Decretul nr. 358/1948 aceasta a intrat în proprietatea Statului Român care, în baza art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990 (text expres de retrocedare a bunurilor aflate în proprietatea Statului), a retrocedat deja ansamblul Mănăstirii Bixad (curtea și clădirile din jurul Bisericii) prin H.G. nr. 466/1992 poz. 63 și 64. Chiar recurenta susține că prin H.G. nr. 466/1992 nu i s-a retrocedat și biserica în litigiu (ci alte bunuri) și deci nu poate invoca un drept de proprietate asupra acesteia și faptul că are în patrimoniu un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și articolului 1 din Protocolul 1 la Convenție, așa cum s-a statuat definitiv în primul ciclu procesual. Tocmai regimul juridic al bunului reprezentând biserică a determinat Înalta Curte de Casație și Justiție ca, în deciziile sale de casare, să statueze că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 cu modificările ulterioare, statuări obligatorii de care instanța de apel în rejudecare a ținut seama. Totodată, dacă se invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990 cu ocazia retrocedării bunurilor prin H.G. nr. 466/1992 (faptul că s-au retrocedat o parte din bunurile cuprinse în același ansamblu și nu s-a retrocedat și biserica), acest aspect nu poate fi invocat în litigiul de față, în raport cu pârâta, ci putea fi invocat în raport cu statul.

Nu poate fi primit nici motivul de recurs invocat de recurenta reclamantă ce vizează faptul că instanța de apel nu a soluționat fondul apelului, nepronunțându-se asupra celor trei motive de apel cu care a fost expres investită prin Decizia civilă nr. 793/2016-A, fapt ce atrage casarea cu trimitere pentru rejudecare, în temeiul art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ. 1865.

Susține că a invocat încălcarea de către Tribunalul Satu Mare a puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 1265/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a dispus respingerea acțiunii pe motivul că ar fi trebuit să se îndrepte împotriva proprietarului tabular Statul Român iar instanța de apel nu face nicio analiză a acestui motiv de apel. Instanța de apel, în rejudecare, în decizia ce face obiectul controlului în prezentul recurs, a pornit de la chestiunile definitiv tranșate în ciclurile procesuale anterioare, această chestiune fiind definitiv tranșată în primul ciclu procesual, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7572/2012 încât în acest ciclu procesual s-a pronunțat numai în limitele îndrumărilor celor două decizii de casare. În consecință, nu se poate imputa instanței de apel că nu s-a mai pronunțat asupra unei chestiuni care era definitiv tranșată.

Recurenta arată că apelul a mai vizat nesocotirea de către prima instanță a accesului efectiv la justiție prin încălcarea cauzei Lungoci contra României, 2006 (parag. 43) iar instanța de apel nu face analiza acestui motiv de apel. Într-adevăr în apel s-a invocat cauza Lungoci c/a României, dar și această chestiune a fost definitiv tranșată în primul ciclu procesual, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7572/2012 care a statuat că, în realitate, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța a fost chemată să analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție dar, în același timp, fără a putea ieși din limitele impuse de cadrul normativ special. În aceste condiții, instanța în rejudecare nu mai putea relua chestiunea. Faptul că la momentul respectiv nu s-a indicat expres cauza Lungoci contra României, nu înseamnă că această chestiune nu a fost tranșată, judecarea cauzei în limitele criteriului impus de legiuitor, de la care instanța nu poate abdica, fiind obligatorie, neputând să pornească de la o premisă (faptul că în toate localitățile numărul credincioșilor greco-catolici este minoritar), de altfel lansată general de reclamantă.

Deși inițial recurenta arată că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra a trei motive de apel, în dezvoltare indică doar pe cele două, la care s-a răspuns mai sus.

O altă critică, care în opinia recurentei reclamante atrage modificarea deciziei recurate o reprezintă încălcarea și eludarea deciziei din 19 octombrie 2015 a Colegiului de 5 judecători ai Marii Camere de desființare a Hotărârii Camerei a treia în cauza Parohia Lupeni (76943/11), sub aspectul noțiunii de bun în sensul convenției.

Această chestiune a fost pusă în discuție în ședință publică, fiind consemnată în practicaua hotărârii, chiar apărătorul recurentei arătând că dispozitivul din cauza Lupeni, în care biserica greco catolică a fost parte, a fost obținut de pe site-ul Curții Europene de Justiție și că această hotărâre nu este izvor de drept, întrucât nu a fost publicată în Monitorul Oficial. În aceste condiții instanța nu poate primi nici acest motiv de recurs, neputându-se reține încălcarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu referire la o hotărâre nepublicată. Chestiunea dacă reclamanta are sau nu un bun a fost de asemenea tranșată în raport de jurisprudența publicată a Curții Europene a Drepturilor Omului, stabilindu-se în primul ciclu procesual că reclamanta nu se poate prevala de un bun care să justifice o acțiune în revendicare și că litigiul de față se circumscrie aplicării dispozițiilor art. 3 din Decretul Lege 126/1990

Nu este fondat nici motivul de recurs referitor la încălcarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului respectiv Hotărârile Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor 48107/99 și Parohia Greco-Catolică Sf. Vasile cel Mare din Str. Polonă 65965/01. Problemele de rezolvat în prezenta cauză sunt diferite de cele din cauzele menționate, ca urmare a modificării cadrului legislativ aplicabil. În cauza Parohia greco-catolică Sâmbăta Bihor împotriva României, potrivit pct. 73 „acțiunea reclamantei a fost declarată inadmisibilă de Curtea de Apel Oradea după un control limitat, ….”. La pct. 74 din hotărârea se menționează însă că „În cele din urmă, Curtea subliniază că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost modificat prin Ordonanța nr. 64/2004 și prin Legea nr. 182/2005 și că, în prezent, este posibil să fie sesizate instanțele interne care sunt competente pentru soluționarea litigiilor privind lăcașurile de cult și casele parohiale în temeiul dreptului comun (supra, pct. 39-40). Totuși, aceste modificări legislative, care trebuie apreciate, sunt cu mult posterioare faptelor denunțate de reclamantă. 75. Potrivit Curții, o excludere generală din competența instanțelor a litigiilor precum cel în speță este în sine contrară dreptului de acces la instanță garantat prin art. 6 din convenție De asemenea, Curtea apreciază că sistemul de soluționare a conflictelor prealabile, introdus prin legea specială, nu era suficient reglementat și că respectivul control jurisdicțional privind decizia comisiei mixte nu era adecvat ”.

În cauză, acțiunea reclamantei a fost soluționată pe fond în temeiul art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la A. astfel cum a fost modificat și completat prin O.G. nr. 64/2004 și prin Legea nr. 182/2005 însă, așa cum menționează Curtea în cauza Parohia greco-catolică Sâmbăta Bihor împotriva României pct. 94. „Art. 13 din convenție garantează existența în dreptul intern a unei acțiuni care să permită prevalarea de drepturile și libertățile din convenție, astfel cum sunt consacrate în aceasta. Prin urmare, această dispoziție are drept consecință o acțiune internă care permite instanței naționale competente să examineze conținutul unei „plângeri credibile” întemeiate pe convenție și să ofere măsurile de reparație corespunzătoare. Eficiența unui recurs în sensul art. 13 nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile pentru reclamant…”. Dispoziția legală, astfel cum a fost modificată și aplicată în speță permite accesul la instanță, fiind adoptată tocmai ca urmare a soluțiilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului însă, așa cum relevă însăși Curtea, accesul la instanță nu înseamnă certitudinea unei soluții favorabile așa cum pretinde reclamanta, instanța fiind obligată să aplice legea edictată de parlament, care prevede modalitățile și criteriile clare de retrocedare a bunurilor care au aparținut Bisericii greco-catolice.

În continuare, recurenta invocă jurisprudența instanțelor naționale în cauze similare, care nu poate fi luată în considerare, nefiind izvor de drept și deci motiv de nelegalitate a hotărârii recurate.

Nu se poate reține nici autoritatea de lucru judecat ori o contrarietate a celor dispuse în prezenta cauză cu cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia 5847 din 01 octombrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/83/2010. Între cele două litigii, cel pendinte și în cel ce a făcut obiectul dosarului de mai sus, nu există identitate de obiect. Decretul-lege face distincție între biserică și celelalte bunuri care au aparținut bisericii greco catolice, criteriile de restituire fiind diferite.

Al treilea motiv de recurs invocat de recurenta reclamantă, ca motiv de modificare a hotărârii recurate, vizează încălcarea de către instanța de apel a Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Lungoci contra României, 2006 datorită lipsei accesului efectiv la instanța de judecată, redând paragraful din această hotărâre „faptul că reclamantul a avut acces la o instanță doar pentru ca acțiunea sa să poată fi respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a unor dispoziții legale, nu îndeplinește exigențele stabilite prin dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenție. Așa cum s-a arătat anterior, chestiunea accesului efectiv al reclamantei la justiție a fost tranșată în ciclurile procesuale anterioare. Pe de altă parte, acțiunea reclamantei nu a fost respinsă ca inadmisibilă ci a fost analizată pe fond, instanța neputând face abstracție de dispozițiile legale edictate de legiuitor. Instanța a aplicat criteriul legal prevăzut de art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 astfel cum a fost ulterior modificat, care permite accesul efectiv la instanță și care arată criteriul după care se restituie lăcașurile de cult – bisericile. Faptul că toate cererile de revendicare a imobilelor preluate abuziv prin Decretul nr. 358/1948 sunt inadmisibile de plano deoarece conform recensăminte lor din 1992, 2001, 2011 A. este minoritară în toate localitățile este doar o susținere”.

În cauză, instanța a analizat criteriul numărului credincioșilor așa cum prevede actul normativ (nu a enoriașilor) pe baza probelor administrate, stabilind că în localitatea Bixad numărul credincioșilor ortodocși este mult superior numărului credincioșilor greco-catolici. Mai mult decât atât, prin actul normativ menționat, statul s-a obligat să restituie toate bunurile Bisericii greco catolice aflate în proprietatea statului, mai puțin lăcașurile de cult aflate în proprietatea Bisericii Ortodoxe care se retrocedează după criteriul numărului credincioșilor din fiecare localitate, în schimb, pentru a asigura practicarea credințelor religioase la cultul minoritar, și-a asumat obligația legală prevăzută la art. 4 din Decretul Lege nr. 126/1990 ca „În localitățile în care numărul lăcașurilor de cult este insuficient în raport cu numărul credincioșilor, statul va sprijini construirea de noi lăcașuri de cult, în care scop va pune la dispoziția cultelor respective terenul aferent în cazul în care acestea nu dispun de acest teren și va contribui cu fonduri bănești la constituirea resurselor financiare necesare”. Faptul că s-a respectat sau nu acest articol este o chestiune ce excede litigiului de față, Biserica Greco-catolică putând să pretindă statului să respecte acest text de lege, iar nu pârâtei.

Curtea va respinge ca nefondat și recursul exercitat de recurenta pârâtă C., apreciind că instanța de apel a respins corect excepțiile ce vizează lipsa capacității de folosință și de exercițiu a reclamantei intimate cât și cea care vizează lipsa calității de reprezentant a domnului avocat D.

Instanța s-a pronunțat asupra celor două excepții și a motivat complet și corect soluția sa, având în vedere îndrumările Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia de casare nr. 3017 din 05 noiembrie 2014.

În ce privește excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a apărătorului care a formulat și susținut acțiunea, este de menționat că instanța de apel a reținut corect că această excepție nu a fost invocată în primă instanță, că exista posibilitatea remedierii eventualelor lipsuri la termenul acordat de instanța de fond, conform art. 161 C. proc. civ. și că, fiind vorba de o nulitate relativă, ea nu mai putea fi invocată pentru prima dată în calea de atac. În subsidiar, instanța a făcut și verificări pe fond constatând că că la dosar se regăsește împuternicirea avocațială care poartă ștampila și semnătura reclamantei și înscrisul privind convocarea efectuată prin avocat, în temeiul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, purtând ștampila și semnătura reclamantei precum și contractul de asistență juridică nr. 25/2009, încheiat între reclamanta A., prin B. România și avocat, obiectul acestuia constând în „redactare și susținere acțiune în revendicare a Bisericii Mânăstirii Bixad, asistență juridică și reprezentare în fața instanțelor de judecată”, purtând ștampila și semnătura reclamantei, acest contract împreună cu împuternicirea avocațială făcând dovada calității de reprezentant al avocatului în cauză.

În ce privește invocarea lipsurilor din contractul de asistență juridică prevăzute la art. 122 lit. b) și e din Statutul profesiei de avocat, Curtea reține că acestea pot atrage nevalabilitatea contractului numai dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi altfel remediată. Or, recurenta pârâtă nu arată în ce a constat vătămarea sa. Nu trebuie ignorat nici faptul că aceste chestiuni au fost invocate pentru prima dată în prezentul recurs și, fiind vorba de o nulitate relativă, este tardiv invocată. În condițiile în care există un contract de asistență juridică și o împuternicire emise în formă scrisă conform reglementărilor din materia exercitării profesiei de avocat [Legea nr. 51/1995 și art. 121 alin. (4) și (5) și (122) din Statutul profesiei de avocat] nu se pune problema existenței unui mandat în formă tacită care să poată fi dovedit cu faptul plății onorariului avocațial.

Nu va fi primită nici critica recurentei pârâte privind soluționarea greșită de către instanța de apel a excepției lipsei capacității de exercițiu și de folosință a reclamantei, raportându-se la lipsa unei dovezi neechivoce din perspectiva calității de continuator în drepturi și obligații a reclamantei. În ce privește această critică, recurenta pârâtă nu invocă un motiv de nelegalitate, neputându-se reține încălcarea vreunei dispoziții legale din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. câtă vreme se invocă „lipsa unei dovezi neechivoce din perspectiva calității de continuator în drepturi și obligații a reclamantei”. Instanța de apel a făcut o amplă motivare asupra acestei excepții, redând extensiv conținutul probelor care atestă capacitatea reclamantei de exercițiu și de folosință.

Va fi respinsă și critica recurentei pârâte ce privește soluția dată cererii referitoare la prescripția achizitivă, care ar atrage casarea cu trimitere spre rejudecare. Instanța a respins această apărare a pârâtei cu motivarea că excepția prescripției achizitive invocată de intimată se constată a fi lipsită de interes, astfel că va fi respinsă, dată fiind soluția de respingere a apelului. Corect s-a apreciat că atâta timp cât pârâta o abținut o soluție pe fond în raport cu criteriul legal (numărul credincioșilor), problema prescripției achizitive nu mai prezintă interes a fi analizată întrucât ea ține de modurile de dobândire a dreptului de proprietate, aspect ce excede Decretului -lege nr. 126/1990, ca normă specială aplicabilă pentru retrocedarea bunurilor Bisericii greco-catolice.

Față de toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A., prin B. Cluj Napoca și de pârâta C. împotriva Deciziei nr. 793/2016-A din 5 octombrie 2016 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Se va respingere și cererea recurentei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, față de soluția de respingere a recursului său, nefiind îndeplinite condițiile art. 274 C. proc. civ. de la 1865 pentru acordarea acestor cheltuieli.

Sursa informației: www.scj.ro.