Refuzul minorului de a-l părăsi pe debitor. Executarea hotărârilor judecătorești. Accesul liber la justiţie (NCPC, Constituţia României)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

D.C.C. nr. 710/2017

NCPC: art. 913, art. 910-914

Constituția României: art. 26, art. 126, art. 146, art. 147

Legea nr. 47/1992: art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 și 29

În M. Of. nr. 278 din 29 martie 2018, s-a publicat D.C.C. nr. 710/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 913 din Codul de procedură civilă.

Curtea a constat că prin încheierea din 9 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 7.477/301/2016, Judecătoria Sectorului 3 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 913 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii formulate, în temeiul art. 913 alin. (2) din Codul de procedură civilă, de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 3 București de obligare a minorilor să participe la un program de consiliere psihologică.

În motivarea neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât hotărârea judecătorească nu poate fi pusă în executare ca urmare a procedurii de executare silită reglementate de dispozițiile art. 910-914 din Codul de procedură civilă. Totodată, se propun o serie de reglementări pentru înlocuirea dispozițiilor legale criticate, după constatarea neconstituționalității acestora.

Se mai susține că procedura reglementată de dispozițiile art. 910-914 din Codul de procedură civilă este neconstituțională deoarece limitează executarea hotărârilor judecătorești doar la latura pecuniară.

Se mai arată că, practic, prin refuzul său, minorul se opune celor stipulate în hotărârea judecătorească, acesta alegând să renunțe la dreptul său de a avea legături personale cu părintele „nerezident”, consecința fiind că părintelui „nerezident” îi este afectat dreptul de a avea legături personale cu copilul său, ceea ce contravine prevederilor art. 26 alin. (2) din Constituție.

Judecătoria Sectorului 3 București apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, dispozițiile legale criticate fiind în acord cu prevederile Legii fundamentale.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este inadmisibilă. În acest sens, arată că, din modul de formulare a criticii de neconstituționalitate, rezultă că se solicită instanței de contencios constituțional modificarea soluției legislative supuse controlului. Or, o asemenea critică nu intră în competența de soluționare a Curții. Se mai arată, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt norme de procedură edictate de legiuitor în virtutea mandatului său constituțional conferit de art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, fiind menite să asigure executarea hotărârilor judecătorești referitoare la minor, într-un interval de timp scurt și cu eficiență maximă, astfel încât să fie respectat principiul interesului superior al copilului.

Curtea reține faptul că a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 913 („Refuzul minorului”) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „(1) Dacă executorul constată că însuși minorul refuză în mod categoric să îl părăsească pe debitor sau manifestă aversiune față de creditor, va întocmi un proces-verbal în care va consemna constatările sale și pe care îl va comunica părților și reprezentantului direcției generale de asistență socială și protecția copilului”.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prin Decizia nr. 299 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 21 iulie 2016, paragraful 21, a constatat că procedura reglementată de dispozițiile art. 910 – 914 cuprinse în secțiunea a 2-a – Executarea hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii referitoare la minori a capitolului IV – Executarea silită a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face din Codul de procedură civilă din titlul III – Executarea silită directă al cărții a V-a – Despre executare silită din Codul de procedură civilă nu încalcă dreptul la un proces echitabil garantat constituțional și convențional. Dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție prevăd judecarea proceselor în mod echitabil și soluționarea lor într-un termen rezonabil, drept consfințit și de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Procesul echitabil constituie o garanție a principiului legalității, iar termenul rezonabil, o garanție a faptului că justiția asigură realizarea drepturilor și libertăților cetățenilor, cu eliminarea tergiversărilor și a mijloacelor șicanatoare. Or, procedura legală criticată instituie suficiente garanții pentru asigurarea unui proces echitabil și a termenului rezonabil.

Prin decizia menționată, paragraful 19, Curtea a mai reținut că legiuitorul a reglementat mai multe măsuri graduale ca intensitate, menite să constrângă debitorul să execute obligația prevăzută în titlul executoriu, prin intermediul instanței de judecată. Aplicarea penalităților reprezintă un mijloc de constrângere judiciară, o sancțiune pecuniară, care are rolul de a crea debitorului obligației o presiune suplimentară, inclusiv prin acumularea, timp de trei luni, a sumelor datorate pentru întârzierea în executare. După acest termen, legiuitorul a prevăzut o sancțiune mult mai gravă, respectiv constrângerea debitorului cu aplicarea unei sancțiuni penale.

Referitor la critica privind posibilitatea de a influența comportamentul minorului în sensul de a-l respinge pe părintele care a câștigat procesul, Curtea a reținut că legiuitorul a prevăzut în funcție de vârsta copilului un program de consiliere psihologică pentru o perioadă ce nu poate depăși 3 luni, la finalizarea căruia psihologul numit de instanță va întocmi un raport. După primirea raportului, executorul judecătoresc va relua procedura executării silite.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudența Curții, considerentele și dispozitivul deciziei menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Distinct de cele reținute prin decizia menționată, Curtea observă că, în prezenta cauză, prin critica formulată, autorul excepției urmărește modificarea textului art. 913 din Codul de procedură civilă, propunând totodată un text legal care ar corespunde mai bine situației sale. Or, aceste critici nu pot fi reținute, excedând competenței Curții Constituționale, care se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

În continuare, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția. Este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești. Este, de altfel, o soluție care rezultă în mod categoric din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite de lege” și ale art. 129 în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii” (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

În ceea ce privește critica potrivit căreia prin opunerea minorului la cele stabilite prin hotărârea judecătorească sunt încălcate dispozițiile art. 26 alin. (2) din Constituție, Curtea observă că prin sintagma „persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora” legiuitorul constituant a avut în vedere persoana fizică cu capacitate deplină de exercițiu și experiență de viață, care are posibilitatea de a-și valorifica acest drept în deplină cunoștință de cauză, situație care nu se regăsește în persoana unui minor, lipsit de capacitate de exercițiu (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.287 din 8 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 10 noiembrie 2009). Așadar, Curtea nu poate reține încălcarea dreptului de a dispune de el însuși al părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul, prin opoziția acestuia din urmă la legăturile personale stabilite prin hotărârea judecătorească.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1 – 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de D.T. în Dosarul nr. 7.477/301/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 București și constată că dispozițiile art. 913 din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.