Reexaminarea legii de către Parlament. Caracterizare și dezvoltări jurisprudențiale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

III. Reexaminarea legii în temeiul deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unor dispoziții ale acesteia

1. Cadrul constituțional și regulamentar

Potrivit art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție, Curtea Constituțională „se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori […].” Este un control de constituționalitate abstract, a priori, direct, care poate viza constituționalitatea extrinsecă sau/și cea intrinsecă a legii.

În exercitarea acestei atribuții, Curtea Constituțională poate pronunța următoarele soluții:

– admiterea sesizării de neconstituționalitate și constatarea neconstituționalității legii în ansamblul său (caz în care distingem, din perspectiva prezentului studiu, după cum este vorba, despre o lege rezultat al unei inițiative legislative în condițiile art. 74 din Constituție sau de o lege de aprobare a unei ordonanțe a Guvernului; în acest din urmă caz, distingem după cum neconstituționalitatea privește exclusiv legea de aprobare sau ordonanța de Guvern);

– admiterea sesizării de neconstituționalitate și constatarea neconstituționalității unor dispoziții ale legii criticate;

– respingerea sesizării formulate fie ca inadmisibilă, fie ca neîntemeiată, în acest din urmă caz constatând că legea/dispozițiile legii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Din perspectiva studiului de față, prezintă interes primele două ipoteze menționate și distincțiile realizate cu privire la acestea în jurisprudența Curții Constituționale, în interpretarea și aplicarea art. 147 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia „În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale”.

Procedura soluționării reexaminării legii în Parlament este dezvoltată în Regulamentele celor două Camere.

Astfel, Regulamentul Senatului prevede în art. 150 alin. (1) și (2) că „(1) În cazurile de neconstituționalitate constatate potrivit art. 146 lit. a) din Constituția României, republicată, Senatul reexaminează prevederile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale. Senatul dezbate pe baza raportului Comisiei pentru constituționalitate. (2) Raportul Comisiei pentru constituționalitate va cuprinde propuneri pentru punerea de acord a prevederilor declarate neconstituționale cu decizia Curții Constituționale. Raportul Comisiei se dezbate conform prevederilor art. 105-110. Cu aprobarea Senatului, în urma dezbaterii raportului, în cuprinsul legii se operează și corelările tehnico-legislative necesare.”

Regulamentul Camerei Deputaților stabilește în același sens termene și proceduri în art. 134, după cum urmează: „(1) În cazurile de neconstituționalitate constatate potrivit art. 146 lit. a) din Constituția României, republicată, și în situația în care Camera Deputaților a fost prima Cameră sesizată, Biroul permanent, în prima sa ședință care are loc după publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I, va sesiza Comisia juridică, de disciplină și imunități și comisia permanentă sesizată în fond cu proiectul de lege sau propunerea legislativă în vederea reexaminării prevederilor declarate neconstituționale. Aceeași procedură se aplică și pentru cazul în care prevederile respective sunt trimise de la Senat, în calitate de primă Cameră sesizată. (2) Termenul fixat de Biroul permanent pentru întocmirea raportului comun de către comisiile prevăzute la alin. (1) nu va putea fi mai mare de 15 zile. Raportul comisiilor se înscrie cu prioritate în ordinea de zi și se dezbate conform prevederilor art. 100-112. Cu prilejul reexaminării, Camera Deputaților va efectua corelările tehnico-legislative necesare. După adoptarea legii în ansamblul ei, aceasta se trimite Senatului, dacă acesta este Cameră decizională, sau Președintelui României, în cazul în care Camera Deputaților este Cameră decizională.”

2. Dezvoltări jurisprudențiale

2.1. Obiectul reexaminării întemeiate pe dispozițiile art. 147 alin. (2) din Constituție

2.1.1. Situația legilor adoptate ca urmare a inițiativelor legislative întemeiate numai pe art. 74 din Constituție (care nu au ca obiect aprobarea/respingerea ordonanțelor Guvernului)

Cu privire la acestea, Curtea a distins după cum soluția de admitere a sesizării de neconstituționalitate privește legea în ansamblul său, ori numai dispoziții ale legii. Astfel, de principiu, în situația în care constată neconstituționalitatea unei legi în ansamblul său, și nu doar a unor dispoziții din aceasta, „pronunțarea unei astfel de decizii are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecința fiind încetarea procesului legislativ în privința respectivei reglementări”. Sub acest aspect, Curtea a statuat că „reexaminarea, mai exact punerea de acord a deciziei, se aplică numai atunci când Curtea a constatat neconstituționalitatea unor dispoziții ale acesteia, și nu atunci când neconstituționalitatea vizează actul normativ în ansamblul său, în caz contrar încălcându-se art. 147 alin. (2) din Constituție”^[16].

Pentru acest din urmă caz, Curtea a reținut că „opțiunea legiuitorului de a legifera în materia în care Curtea Constituțională a admis o sesizare de neconstituționalitate cu privire la o lege în ansamblul său presupune parcurgerea tuturor fazelor procesului legislativ prevăzut de Constituție și de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului”^[17] Parlamentului îi revine obligația să constate încetarea de drept a procesului legislativ, ca urmare a constatării neconstituționalității legii, în integralitatea sa, iar, în ipoteza inițierii unui nou demers legislativ cu privire la același domeniu de reglementare, să se conformeze celor statuate prin decizia Curții Constituționale^[18].

2.1.2. Situația legilor de aprobare a ordonanțelor Guvernului [ipoteza specifică a inițiativei legislative întemeiate pe aplicarea coroborată a art. 74 alin. (3) și art. 115 din Constituție]

 În jurisprudența Curții Constituționale^[19], s-a reținut că această situație comportă o dublă perspectivă:

– prima perspectivă vizează viciul de neconstituționalitate ce privește însăși adoptarea ordonanței de urgență sau conținutul normativ al acesteia, după caz, sens în care criticile de neconstituționalitate extrinsecă sunt raportate, în principiu, la art. 1 alin. (4) coroborat cu art. 61 alin. (1) sau art. 115 alin. (4)-(6) din Constituție^[20], iar cele de neconstituționalitate intrinsecă țin, în mod exclusiv, de conținutul normativ al ordonanței de urgență^[21]; în acest caz, neconstituționalitatea ordonanței de urgență sau a unor dispoziții din aceasta determină întotdeauna neconstituționalitatea legii de aprobare a acesteia, în ansamblu sau în parte, după caz^[22];

– a doua perspectivă vizează viciul de neconstituționalitate ce privește adoptarea legii de aprobare a ordonanței de urgență sau conținutul normativ propriu al acestei legi, după caz, sens în care criticile de neconstituționalitate extrinsecă sunt raportate, în principiu, la art. 61, 67, 75 sau 76 din Constituție referitoare la principiul bicameralismului, cvorumul de prezență, majoritatea de vot cerută, calificarea legii ca fiind ordinară sau organică, ordinea de sesizare a celor două Camere ale Parlamentului^[23], iar cele de neconstituționalitate intrinsecă țin, în mod exclusiv, de conținutul normativ propriu al legii de aprobare a ordonanței de urgență^[24]; în acest caz, neconstituționalitatea legii de aprobare a ordonanței de urgență nu determină și neconstituționalitatea ordonanței de urgență.

Dezvoltând considerentele referitoare la cea de-a doua perspectivă, Curtea a reținut că, de principiu, proiectul legii de aprobare a ordonanței de urgență cuprinde un articol unic de aprobare a ordonanței de urgență, însă conținutul propriu al legii poate fi modelat în cadrul procedurii parlamentare de adoptare a acesteia, prin depunerea și aprobarea unor amendamente. Prin urmare, viciul de neconstituționalitate extrinsecă vizează procedura parlamentară de adoptare a legii, în timp ce viciul de neconstituționalitate intrinsecă poate privi textele amendamentelor astfel admise și aprobate, care au devenit parte a corpului legii. Astfel, aceste vicii de neconstituționalitate nu țin nici de adoptarea ordonanței de urgență și nici de conținutul normativ propriu al acesteia, astfel cum a fost adoptat de Guvern. Întrucât proiectul de lege de aprobare a ordonanței de urgență este înregistrat la Parlament conform art. 115 alin. (5) din Constituție, constatarea încetării de drept a procesului legislativ nu presupune derularea unui nou proces legislativ prin înregistrarea din nou a proiectului de lege de aprobare a ordonanței de urgență la Biroul permanent al Camerei competente, ci păstrarea proiectului de lege de aprobare a ordonanței de urgență cu care a fost sesizat Biroul permanent al Camerei competente, eliminarea aportului normativ propriu al celor două Camere din conținutul legii adoptate și reluarea procesului legislativ de la momentul înregistrării proiectului de lege, cu conținutul pe care acesta îl avea la acel moment. Parlamentul este dator să reia procesul legislativ în condițiile descrise, astfel încât Biroul permanent, luând act de decizia Curții Constituționale, urmează să o trimită comisiilor parlamentare. Așadar, decizia de admitere a obiecției de neconstituționalitate și de constatare a neconstituționalității legii de aprobare a ordonanței de urgență în ansamblul său nu poate produce desesizarea Parlamentului, întrucât, pe de o parte, ordonanța de urgență și-ar pierde existența juridică din moment ce aceasta nu mai poate fi considerată ca fiind depusă în mod valid la Parlament, iar, pe de altă parte, consecințele neconstituționalității modului de desfășurare a procedurii parlamentare sau a conținutului amendamentelor admise în faza parlamentară a adoptării legii de aprobare s-ar reflecta asupra ordonanței de urgență deja aflate în vigoare. Mai mult, s-ar ajunge la sancționarea Guvernului pentru erorile de apreciere ale Parlamentului, ceea ce nu poate fi acceptat. Reluarea procesului legislativ nu vizează și actul înregistrării proiectului legii de aprobare a ordonanței de urgență, acesta rămânând valabil înregistrat. În schimb, nici opțiunea legislativă de adoptare a legii de aprobare și nici amendamentele admise în varianta redacțională inițială a legii de aprobare nu rămân câștigate, urmând a se relua toate etapele procesului legislativ ulterioare momentului înregistrării proiectului de lege de aprobare a ordonanței de urgență. De aceea – a conchis Curtea – spre deosebire de inițiativele legislative întemeiate numai pe art. 74 din Constituție în privința cărora încetarea de drept a procesului legislativ echivalează cu desesizarea Parlamentului, în ipoteza specifică a inițiativei legislative întemeiate pe aplicarea coroborată a art. 74 alin. (3) și art. 115 alin. (4)-(8) din Constituție, Parlamentul, în cadrul reexaminării, rămâne sesizat în continuare cu proiectul de lege de aprobare a ordonanței de urgență transmis de Guvern. În cadrul reexaminării revine Parlamentului obligația de a relua procesul legislativ, obligație care, desigur, exclude in terminis sesizarea sa cu legea de aprobare a ordonanței de urgență. Prin urmare, în aceste condiții, Parlamentul, cu respectarea deciziei Curții Constituționale, poate, prin lege, fie să aprobe pur și simplu, fie să aprobe cu modificările și completările pe care le consideră oportune, fie să respingă ordonanța de urgență.

Curtea a conchis, cu referire la aceste dezvoltări că:

„– în ipoteza legii de aprobare a ordonanței de urgență, ori de câte ori un motiv de neconstituționalitate extrinsecă/intrinsecă determină neconstituționalitatea acesteia în ansamblu, Parlamentul rămâne sesizat cu proiectul de lege de aprobare a ordonanței de urgență, având obligația de a reexamina, potrivit art. 147 alin. (2) și (4) din Constituție, legea/dispozițiile legii pentru punerea lor de acord cu decizia de neconstituționalitate, ceea ce presupune reluarea procesului legislativ de la etapa subsecventă înregistrării proiectului de lege de aprobare a ordonanței de urgență;

– (…) în schimb, ori de câte ori un motiv de neconstituționalitate intrinsecă determină neconstituționalitatea anumitor prevederi ale legii de aprobare a unei ordonanțe de urgență, deși Parlamentul rămâne sesizat cu proiectul de lege de aprobare a ordonanței de urgență, reexaminarea reglementată de art. 147 alin. (2) și (4) din Constituție presupune doar reluarea procesului legislativ numai în privința aspectelor de neconstituționalitate constatate;

– Eadem ratio, ori de câte ori un motiv de neconstituționalitate extrinsecă determină neconstituționalitatea legii de aprobare a unei ordonanțe de urgență în ansamblu, iar Curtea constată și neconstituționalitatea în parte a acesteia pe motive de neconstituționalitate intrinsecă, Parlamentul rămâne sesizat cu proiectul de lege de aprobare a ordonanței de urgență, având obligația de a reexamina, potrivit art. 147 alin. (2) și (4) din Constituție, legea/dispozițiile legii pentru punerea ei de acord cu decizia de neconstituționalitate, ceea ce presupune reluarea procesului legislativ de la etapa subsecventă înregistrării proiectului de lege de aprobare a ordonanței de urgență;

– în toate ipotezele enunțate legiuitorul rămâne în continuare sesizat cu proiectul de lege de aprobare a ordonanței de urgență, în forma transmisă de Guvern, și trebuie să respecte cele statuate în decizia Curții Constituționale atât în privința aspectelor de neconstituționalitate extrinsecă, cât și a celor de natură intrinsecă”^[25].

2.2. Limitele reexaminării întemeiate pe dispozițiile art. 147 alin. (2) din Constituție

Referitor la procedura parlamentară a reexaminării legii în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituție, Curtea a reținut că „se referă la reexaminarea unei legi sau a unor dispoziții legale a căror neconstituționalitate a fost constatată printr-o decizie a Curții Constituționale, pronunțată cu ocazia controlului de constituționalitate a priori [… ]” și că „limitează reluarea procesului legislativ de reexaminare numai cu privire la dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale de către Curtea Constituțională”^[26]. Ca urmare, în această procedură:

– Parlamentul nu are competența constituțională de a modifica prevederile legale care nu au fost contestate din perspectiva constituționalității și nici pe cele contestate, dar a căror constituționalitate a fost constatată prin actul jurisdicțional al Curții;

– Parlamentul are competența de a legifera doar în sensul punerii de acord a prevederilor constatate ca fiind neconstituționale cu decizia Curții Constituționale;

– Parlamentul poate modifica și alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispozițiile declarate ca fiind neconstituționale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării, și, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziții ale legii ca operațiune de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de substanță legii în cauză^[27]; în această din urmă ipoteză, însă, modificarea operată în scopul recorelării nu poate fi una care să vizeze substanța legii^[28];

– odată depășit momentul adoptării fiecărei legi în Camera decizională, dacă este redeschisă procedura reexaminării a cel puțin două dintre legi, Parlamentul nu mai are posibilitatea de a reuni conținutul normativ într-un singur act, întrucât nu mai este în prezența unor propuneri legislative, ci a unor legi, adoptate deja, cu privire la care s-a născut doar obligația de a le pune în acord cu Legea fundamentală. Orice modificare a acestora trebuie să se limiteze la dispozițiile actului normativ reexaminat care fie au fost constatate ca fiind neconstituționale, fie se găsesc într-o legătură indisolubilă cu acestea, în vederea recorelării, ca operațiune de tehnică legislativă. Prin urmare, a conchis Curtea „reexaminarea legii implică exclusiv o analiză a actului normativ în cauză și nicidecum alte acte aflate în procedură parlamentară de adoptare. Cu alte cuvinte, în urma reexaminării, o lege nu poate prelua dispozițiile care au făcut obiectul de reglementare al altei legi și nici nu poate opera un schimb de dispoziții cuprinse în legile adoptate, întrucât, în mod evident, aceste operațiuni ar constitui o depășire a limitelor reexaminării fiecăreia dintre acestea”^[29].

2.3. Soluția ce poate fi adoptată ca urmare a reexaminării pentru punerea în acord a dispozițiilor legii cu decizia Curții Constituționale

Spre deosebire de marja largă de apreciere a legiuitorului în cazul reexaminării legii la cererea Președintelui României, în situația reglementată de art. 147 alin. (2) din Constituție, legiuitorul nu poate „refuza” modificarea dispozițiilor legii constatate ca fiind neconstituționale, ci, eventual, poate abandona inițiativa referitoare la dispozițiile/legea în cauză, însă, cât privește această din urmă soluție, numai în anumite circumstanțe ce vor fi explicate în continuare.

În acest sens, Curtea a statuat următoarele:

– de principiu, în cadrul procedurii de punere de acord a unei legi/norme constatate neconstituționale cu o decizie a Curții Constituționale, Parlamentul are libertatea de a decide dacă modifică acea lege/normă strict în sensul celor statuate de Curte sau dacă abandonează intervenția asupra textului în cauză prin eliminarea normei sau chiar prin respingerea legii;

– această libertate este însă restrânsă atunci când se interpune o decizie a Curții Constituționale pronunțată în cadrul controlului a posteriori prin care norma în vigoare, care face obiectul intervenției legislative, a fost declarată neconstituțională. În această ipoteză, așadar a interferenței efectelor deciziilor pronunțate asupra excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor în vigoare, „Parlamentul este obligat ca, odată declanșată procedura de modificare a legii în vederea punerii sale de acord cu Constituția, să adopte normele care transpun actul jurisdicțional al Curții, eliminând viciile de neconstituționalitate constatate”^[30].

Potrivit Curții, „această obligație izvorăște direct din textul constituțional al art. 147 și impune Parlamentului un rol activ în procesul de constituționalizare a normelor legale, în acord cu deciziile instanței constituționale. Într-o interpretare contrară, ar însemna că, în aplicarea art. 147 alin. (1), (2) și (4) din Constituție, legiuitorul, în cadrul procedurii de punere de acord a legii cu deciziile Curții Constituționale, are un drept de selecție cu privire la acestea, prin actul său decizional putând chiar să mențină în legislație norme afectate de vicii de neconstituționalitate”^[31].

Ca urmare, în situația în care, în cadrul controlului de constituționalitate a priori se interpune o decizie a Curții Constituționale prin care norma în vigoare, care face obiectul intervenției legislative, a fost constatată neconstituțională, punerea de acord a legii, în cadrul procedurii de reexaminare, se va realiza atât cu privire la decizia pronunțată în controlul de constituționalitate a priori, cât și cu privire la decizia pronunțată în controlul de constituționalitate a posteriori care a stat la baza inițiativei legislative. Aceasta întrucât „intervenția ulterioară a legiuitorului nu se poate limita la eliminarea din conținutul legii modificatoare a textelor constatate neconstituționale, întrucât aceasta ar echivala cu păstrarea soluției legislative declarate neconstituționale pe calea controlului de constituționalitate a posteriori și, implicit, lipsirea de efecte juridice a deciziei Curții care a stat la baza inițiativei legislative modificatoare. O astfel de conduită a Parlamentului ar anula obligația sa de punere de acord a legislației cu deciziile Curții Constituționale”^[32]. Or, în conformitate cu rolul Curții Constituționale și cu valențele controlului de constituționalitate, procesul de reexaminare a legii implică în mod obligatoriu o conduită loială din partea Parlamentului și o analiză aplicată și responsabilă a tuturor textelor declarate neconstituționale, prin raportare la considerentele deciziei^[33].

Curtea a distins astfel între reexaminarea legii în cele două situații prevăzute de Constituție, statuând că „din această perspectivă, reexaminarea unei legi în condițiile art. 147 alin. (2) din Constituție se distinge fundamental de reexaminarea în condițiile art. 77 alin. (2) din Constituție, această diferență fiind expresia rolului constituțional al Curții Constituționale. Astfel, dacă în cazul unei reexaminări cerute de Președintele României marja de apreciere a Parlamentului cu privire la conținutul normativ al normei a cărei reanalizare s-a solicitat este deplină, singura limitare fiind cea legată de imposibilitatea de a interveni pe alte texte decât cele care au făcut obiectul cererii de reexaminare, în cazul reexaminării întemeiate pe art. 147 alin. (2) din Constituție marja de apreciere a Parlamentului este limitată, acesta fiind obligat să reanalizeze conținutul normativ exclusiv prin raportare la decizia Curții Constituționale, iar soluțiile de modificare, completare sau eliminare/abrogare trebuie să fie în acord cu considerentele deciziei”^[34].

IV. Situația particulară a interferenței celor două proceduri de reexaminare

Curtea Constituțională a examinat în jurisprudența sa și legi adoptate ca urmare a unor reexaminări succesive având temeiuri diferite, la cererea Președintelui României, respectiv pentru punerea în acord a dispozițiilor legii cu decizia Curții Constituționale^[35].

Din perspectiva acestei succesiuni și a interferenței inerente a celor două proceduri de reexaminare reglementate de cadrul constituțional de referință, considerăm util a fi evidențiate statuările Curții cu privire la obiectul reexaminării și limitele acesteia. Curtea a reținut că, într-o asemenea situație, de constatare a neconstituționalității legii adoptate ca urmare a unor reexaminări succesive, „Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile legii în limitele deciziei Curții Constituționale, ceea ce presupune ca dezbaterea parlamentară să fie reluată în limitele cererii de reexaminare, însă numai cu privire la dispozițiile care au făcut obiectul sesizării și controlului de constituționalitate (…)^[36]. Curtea a apreciat că o altă soluție, respectiv de constatare a neconstituționalității legii în ansamblu, fără posibilitatea Parlamentului de a o mai reexamina, nu are suport constituțional (câtă vreme controlul de constituționalitate s-a realizat asupra unor dispoziții ale legii, criticate punctual) și este în contradicție cu decizia pronunțată în aceeași cauză de Curte^[37] unde s-a statuat expres că neconstituționalitatea legii în ansamblul său pe dimensiunea extrinsecă în circumstanțele analizate „impune reluarea procedurii de dezbatere a cererii de reexaminare”, iar nu încetarea procedurii legislative. Curtea a mai precizat că nu este vorba într-o astfel de situație de dobândirea de către Parlamentul României a „dreptului de a reexamina o lege în mod repetat”, ci de proceduri de reexaminare a legii având temeiuri și regim constituțional diferit: art. 77 alin. (2) – reexaminarea legii la cererea Președintelui României și art. 147 alin. (2) – reexaminarea legii pentru punerea în acord cu decizia Curții Constituționale.

V. Din nou despre rolul Consiliului Legislativ

Atât dispozitivul, cât și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii, în virtutea art. 147 alin. (4) din Constituție. Ca urmare, toți actorii instituționali implicați în procedurile de reexaminare a legii trebuie să respecte și să aplice dispozițiile constituționale în conformitate cu interpretarea obligatorie a Curții.

Amintim că sub acest aspect Curtea a reținut, în jurisprudența sa că „potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile pronunțate de Curtea Constituțională sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, având aceleași efecte pentru toate autoritățile publice și toate subiectele individuale de drept. (…) Mai mult, în acord cu jurisprudența sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, autoritatea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluția este aceeași și pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale. Prin sintagma „considerente pe care dispozitivul deciziei Curții se sprijină” se înțelege ansamblul unitar de argumente, care prezentate într-o succesiune logică realizează raționamentul juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată de Curte. Astfel, argumente autonome, de sine-stătătoare, sau argumente multiple, coroborate, pot determina o construcție logico-juridică după structura premisă-demonstrație-concluzie. Cu alte cuvinte, considerentele unei decizii a Curții Constituționale cuprind analiza comparativă dintre textul legal criticat și norma constituțională, procesul logic pornind de la situația premisă (care implică, pe de o parte, analiza textului legal, și, pe de altă parte, analiza textului constituțional), realizând legături corelante, inferențiale (analiza raportului dintre cele două norme) din care derivă o concluzie, consecința analizei (soluția pronunțată de Curte). Această structură este una unitară, coerentă, întregul ansamblu argumentativ constituind fundamentul concluziei finale, astfel încât nu poate fi acceptată teza potrivit căreia în conținutul unei decizii a Curții ar putea exista considerente independente de raționamentul juridic care converge la soluția pronunțată și implicit care nu ar împrumuta caracterul obligatoriu al dispozitivului actului jurisdicțional. Prin urmare, întrucât toate considerentele din cuprinsul unei decizii sprijină dispozitivul acesteia, Curtea constată că autoritatea de lucru judecat și caracterul obligatoriu al soluției se răsfrânge asupra tuturor considerentelor deciziei”^[38].

Respectarea întocmai a regulilor constituționale, astfel cum sunt acestea interpretate și aplicate în jurisprudența constituțională conduce la evitarea unor reexaminări succesive ale aceleiași legi, situație de natură a determina în mod inerent întârzieri în adoptarea actelor normative, cu efecte în planul securității juridice. Așa cum se poate constata lecturând chiar decizia dată ca exemplu în acest sens^[39], aceste întârzieri au determinat Guvernul să intervină prin ordonanțe de urgență care au modificat cadrul normativ în vigoare (care se afla în curs de modificare în Parlament în diverse etape ale reexaminării legii) creând riscul unor reglementări paralele, în detrimentul unei legislații de calitate.

Din această perspectivă și având în vedere deopotrivă dispozițiile Legii nr. 24 /2000 privind normele de tehnică legislative pentru elaborarea actelor normative, exigențele principiului securității juridice, socotim important a sublinia, din nou^[40], rolul și importanța Consiliului Legislativ ca organ de specialitate al Parlamentului în realizarea unei legislații de calitate. Reținând, în jurisprudența sa, atribuțiile Consiliului Legislativ, organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații și ține evidența oficială a legislației României [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 73/1993 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.122 din 29 noiembrie 2004], Curtea a subliniat și în jurisprudența sa recentă că se poate solicita avizul Consiliului Legislativ nu numai la demararea procesului legislativ, ci și în procedură parlamentară. Avem convingerea că deplina valorizare a instituției Consiliului Legislativ, dialogul permanent cu acesta în cursul procedurii legislative, în limitele Constituției și a legii, ar conduce la îmbunătățirea sistemului legislativ în ansamblu, în beneficiul destinatarilor legii și în realizarea statului de drept.