Recurs în casaţie. Rezilierea contractului de arendă. Împiedicarea consumării infracţiunii (NCPP, NCP)

8 feb. 2019
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 207

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 444/RC/2017

NCPP: art. 16 alin. (1) lit. e)-j), art. 275 alin. (3) și (6), art. 433, art. 438 alin. (1), art. 442 alin. (2), art. 447; NCP: art. 34, art. 51; L. nr. 78/2000: art. 181

Campania Spring Black Friday pe UJmag.ro!

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Prin urmare, starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv de către instanța de apel și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură a recursului în casație.

În cauza de față, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal”.

Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele și lucrările existente la dosar la data pronunțării hotărârii definitive, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În cauza de față, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către prima instanță și menținut de către instanța de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., respectiv existența cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 34 C. pen., în cazul autorului, și de art. 51 C. pen., în cazul participantului, instigator sau complice.

Cele două norme de drept penal substanțial invocate reglementează cauze generale de impunitate, incidente, în primul caz, atunci când, înainte de descoperirea faptei, autorul s-a desistat ori a încunoștințat autoritățile despre comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii, iar, în al doilea caz, atunci când, înainte de descoperirea faptei, participantul denunță săvârșirea infracțiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuși consumarea infracțiunii.

Pentru soluționarea prezentului recurs în casație prezintă relevanță exclusiv cauza de impunitate prevăzută de art. 51 C. pen., având în vedere limitele devoluțiunii fixate prin încheierea de admitere în principiu din data de 15 septembrie 2017, prin care calea extraordinară de atac exercitată de procuror a fost admisă numai în raport de inculpații A., B. și C. (presupuși instigatori), nu și de D. (presupus autor).

Or, de vreme ce în sarcina celor trei intimați inculpați s-a reținut forma de participație secundară a instigării la săvârșirea tentativei la infracțiunea de folosirea sau prezentarea, cu rea-credință, de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, analiza cauzei de nepedepsire trebuie circumscrisă acestei particularități a formei de participație penală și limitată la cerințele legale specifice pentru incidența sa.

Iterând că, în recursul în casație, examinarea legalității hotărârii se realizează în coordonatele faptice stabilite prin hotărârea definitivă, ce nu mai pot fi cenzurate de către instanța de casație, Înalta Curte constată, ca elemente de fapt relevante pentru examinarea motivului de casare invocat, cele trei repere temporale importante pentru activitatea ilicită imputată inculpaților A., B. și C., reținute ca atare în hotărârea definitivă:

– primul este reprezentat de momentul depunerii la A.P.I.A. – Centrul Județean Argeș, la data de 13 mai 2009, de către D., a Cererii unice de plată pe suprafață 2009, însoțită de contractul de arendare din 24 septembrie 2009 încheiat cu Primăria Comunei L.; acest moment marchează punerea în executare a intenției autorului de a folosi documente conținând date nereale, în scopul obținerii de fonduri de la bugetul Uniunii Europene pentru Consiliul Local L., activitate la care autorul a fost instigat de către cei trei intimați inculpați;

– al doilea reper este reprezentat de încheierea, la data de 28 octombrie 2009, a convenției de reziliere a contractului de arendare din 24 aprilie 2009, însoțită de îndemnul adresat, în aceeași zi, lui D., de către cei trei intimați, de a retrage cererea depusă la A.P.I.A Argeș, prin care solicita acordarea de subvenții; acest moment este corespunzător luării și executării, de către cei trei instigatori, participanți la comiterea faptei, a rezoluției de a împiedica consumarea infracțiunii, demers aparent util, de vreme ce, la acea dată, plata sumei nu fusese încă efectuată și rezultatul infracțiunii nu se produsese;

– reperul final este reprezentat de depunerea, la data de 03 martie 2010, de către D., a „Declarației de retragere totală a suprafeței din cererea unică de plată pe suprafață 2009”, însoțită de convenția de reziliere a contractului de arendare, activitate prin care s-a materializat și finalizat rezoluția de împiedicare a consumării infracțiunii.

Ministerul Public a criticat, sub un prim aspect, semnificația atribuită datei încheierii convenției de reziliere, respectiv 28 octombrie 2009, ca reprezentând momentul de timp la care participanții A., B. și C. s-au manifestat în vederea împiedicării producerii rezultatului, considerând că, în realitate, momentul la care aceștia s-au manifestat activ în sensul invocat a fost data de 03 martie 2010, corespunzătoare depunerii la A.P.I.A a cererii de retragere. Aceasta deoarece, de vreme ce convenția de reziliere nu era depusă până la acea dată, exista în continuare posibilitatea producerii rezultatului.

Înalta Curte apreciază nefondată critica Ministerului Public, constatând că demersul celor trei inculpați-intimați, în configurația sa faptică efectivă, a avut semnificația reținută prin hotărârea definitivă, respectiv aceea a unui demers eficient, intervenit după punerea în executare a hotărârii infracționale, dar înainte de producerea rezultatului, apt a conduce la neconsumarea infracțiunii și care a împiedicat, în final, în mod efectiv, consumarea acesteia prin plata de fonduri din bugetul Uniunii Europene.

În acest sens, notează că motivul de impunitate prevăzut de art. 51 C. pen. este incident atunci când se constată că, în contextul particularităților faptice ale cauzei și în raport de rolul concret asumat de un anume participant în angrenajul infracțional, demersul acestuia a fost decisiv pentru împiedicarea consumării infracțiunii.

Caracterul decisiv al demersului nu echivalează, însă, cu singularitatea sa.

Evaluarea aptitudinii acțiunii unui participant, de a împiedica efectiv consumarea infracțiunii, presupune o examinare în concret a tuturor împrejurărilor faptice relevante pentru cauza respectivă, cu precădere a naturii și specificului activității infracționale, dar și a poziției participantului, pentru a se decela dacă, în contextul particular analizat, rolul asumat și contribuția acestuia au fost determinante pentru inițierea activității infracționale și, simetric, pentru evitarea consumării acesteia.

Atunci când, în ansamblul faptic al cauzei, se constată că punerea în executare a rezoluției infracționale s-a grefat pe acțiunea conjugată a mai multor persoane, însă, în realitate, dominante și decisive au fost numai pozițiile unora dintre ele, acțiunile participanților importanți au aptitudinea de a împiedica în mod direct consumarea infracțiunii, chiar și în ipoteza în care sunt executate în mod indirect, prin intermediul altor persoane sau completate de demersurile acestora din urmă.

O atare ipoteză este incidentă și în cauza de față, în care, prin hotărârea definitivă recurată, s-a reținut că autorul infracțiunii – D. – a acționat la îndemnul, cu sprijinul și sub coordonarea celorlalți trei participanți instigatori, demersul acestora din urmă, de a rezilia contractul de arendă și de a-l îndemna să retragă cererea depusă la A.P.I.A, contribuind la împiedicarea consumării infracțiunii.

Înalta Curte constată, la rândul său, că poziția dominantă a celor trei intimați în raporturile cu autorul D., dar și strânsa legătură dintre acțiunile celor dintâi de a menține sau rezilia contractul de arendare, pe de o parte, și plata efectivă a sumelor cuvenite în baza cererii unice de plată pe suprafață, pe de altă parte, sunt împrejurări care demonstrează că actele efectuate de cei trei inculpați au condus nemijlocit la împiedicarea consumării infracțiunii.

Caracterul decisiv al acestor demersuri nu este limitat sau înlăturat de acțiunea ulterioară a autorului faptei, de a depune cererea propriu-zisă de retragere, însoțită de contractul de reziliere, necesitatea acestui ultim demers decurgând din particularitățile modului în care a fost concepută și pusă în executare activitatea ilicită (actele formale fiind întreprinse de o altă persoană decât inițiatorii), nicidecum din rolul important avut de autor.

Ce-a de-a doua critică a Ministerului Public, în sensul că, pentru a beneficia de cauza de nepedepsire, singura posibilitate pentru inculpații A., B. și C. era de a denunța autorităților comiterea faptei, este nefondată.

În contextul particularităților cauzei, hotărârea luate de intimații-inculpați de a împiedica consumarea infracțiunii, materializată în încheierea convenției de reziliere din data de 28 octombrie 2009, urmată de îndemnul adresat lui D. de a depune acest înscris la A.P.I.A, împreună cu cererea de retragere totală a suprafeței din cererea de plată inițială și, în final, de însoțirea acestuia la organul competent de către B., a avut semnificația unui demers eficient, apt a conduce prin el însuși la împiedicarea consumării faptei.

Intervenția subsecventă a autorului faptei – necesară prin prisma modului concret de concepere a activității infracționale (în care persoana aparent îndreptățită la plata nu avea, în realitate, nici dreptul și nici puterea de a decide) – nu înlătură această aptitudine a actelor utile efectuate de ceilalți participanți, de vreme ce raporturile dintre aceste persoane confereau hotărârii instigatorilor, de a rezilia contractul de arendare, suficientă importanță pentru a-l determina pe autor să o execute întocmai.

Prin urmare, materializarea practică a hotărârii de împiedicare a consumării faptei prin depunerea, de către autor, a cererii de retragere abia la data de 03 martie 2010, a reprezentat etapa finală și formală a acestei activități, ce nu înlătură însă semnificația și rolul decisiv al actelor anterioare, întreprinse de cei trei participanți instigatori.

Din această perspectivă, actele intimaților au reprezentat acte directe și eficiente de împiedicare a consumării infracțiunii, apte a atrage, prin ele însele, incidența cauzei de impunitate prevăzută de art. 51 C. pen., chiar în absența denunțării faptei către organele competente.

Critica finală a Ministerului Public a vizat neîndeplinirea uneia dintre cerințele prevăzute de art. 51 C. pen. pentru a se reține cauza de impunitate analizată, respectiv aceea ca împiedicarea să fie expresia voinței libere a participantului și să intervină înainte de descoperirea faptei de către alte persoane sau de autorități.

În acest sens, s-a susținut că hotărârea intimaților-inculpați, de a rezilia contractul de arendă și a-l îndemna pe autor să retragă cererea de sprijin financiar depusă la A.P.I.A, a fost luată sub presiunea unei cauze externe, respectiv descoperirea, de către membrii Consiliului Local L., a accesării nelegale de fonduri europene în numele autorității administrativ teritoriale. Această împrejurare, conjugată cu depunerea la organele judiciare a unui denunț de către martorul H., la data de 30 octombrie 2009, ar releva inexistența caracterului liber al manifestării de voință a intimaților de a rezilia contractul de arendare la data de 28 octombrie 2009 și, totodată, ar plasa momentul împiedicării consumării infracțiunii (aferent datei cererii de retragere din 03 martie 2010), ulterior descoperirii faptei de către autorități.

În ceea ce privește semnificația dată discuțiilor purtate în consiliul local pe marginea contractului de arendare, din perspectiva noțiunii de „descoperire a faptei”, Înalta Curte notează, cu valoare de principiu, că elementele de fapt și modalitatea de valorificare a conținutului probelor de către instanțele de fond nu pot fi repuse în discuție în recurs în casație, în scopul obținerii unei reevaluări, chiar implicite, a conținutului lor.

În cauză de față, aspectele faptice ce rezultă din probele testimoniale invocate de către procuror vor fi evidențiate, în considerentele ce succed, în unicul scop al cenzurării motivului de casare invocat și, subsecvent, al verificării legalității hotărârii definitive, fără a avea, însă, semnificația unei reevaluări a particularităților faptice ale cauzei.

Un atare demers al instanței de casație este necesar, luând în considerare, pe de o parte, specificitatea motivului de casare invocat, care reclamă o evaluare a actelor dosarului prin raportare la fundamentul soluției de încetare a procesului penal. Pe de altă parte, analiza instanței de casație este impusă și de exigențele art. 438 alin. (2) C. proc. pen., de vreme ce, în speță, instanța de apel nu a cenzurat critic motivele de apel invocate de procuror sub acest aspect, omițând să răspundă, cel puțin generic, argumentelor de drept invocate în calea de atac ordinară.

În acest context, imperativul examinării efective a legalității hotărârii definitive, prin raportare la criticile aduse în recurs în casație, conform art. 442 alin. (2) și art. 447 C. proc. pen., impune instanței de casație analiza concretă a actelor invocate de procuror ca fundament al criticii sale, însă în măsura strict necesară soluționării prezentei căi extraordinare de atac și cu respectarea scopului său, astfel cum este prevăzut de art. 433 C. proc. pen.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte constată că discuțiile purtate de consilierii locali – invocate ca expresie a descoperirii faptei anterior demersurilor de împiedicare a consumării sale – au vizat, în esență, legalitatea acțiunilor ce au precedat depunerea cererii de sprijin formulată prin intermediul lui F., faptă distinctă de cea imputată inculpatului D., și în raport de care nu s-a dispus o soluție de încetare a procesului penal.

Cu referire la acest din urmă inculpat, obiectul discuțiilor purtate de consilierii locali a fost limitat la încheierea contractului de arendă în lipsa unei hotărâri a consiliului local, fără a se cunoaște, însă, la acea dată, că înscrisul a fost și folosit anterior la A.P.I.A, de către D., în scopul obținerii unui sprijin financiar.

Declarațiile martorilor H., I., J. și K. evidențiază, în mod concordant, faptul că utilizarea efectivă a contractului de arendare de către D., prin depunerea sa la A.P.I.A, a devenit cunoscută consilierilor locali ulterior încheierii contractului de reziliere din data de 28 octombrie 2009, respectiv în urma controalelor efectuate la A.P.I.A pe tema și în scopul verificării finanțării distincte obținute de numitul F.

Or, fapta penală imputată inculpaților în prezenta cauză consta în acțiunea de folosire a contractului de arendare la A.P.I.A, în scopul obținerii pe nedrept de fonduri europene, iar nu în nesocotirea unor exigențe legale la încheierea, anterioară, a contractului de arendare.

În fine, denunțul formulat de H. la data de 30 octombrie 2009 nu are semnificația pretinsă în actualul recurs în casație, de vreme ce, așa cum s-a argumentat în precedent, activitatea desfășurată de cei trei inculpați la data de 28 octombrie 2009, concretizată în rezilierea contractului de arendă și în îndemnul adresat lui D. de a retrage cererea depusă la A.P.I.A, a avut semnificația unui act eficient, ce a condus, în mod decisiv, la împiedicarea consumării infracțiunii.

Prin urmare, hotărârea inculpaților A., B. și C. de a împiedica consumarea infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000 a fost luată și transpusă în practică în absența unei presiuni externe și, totodată, anterior și independent de denunțul adresat organelor judiciare de către martorul H.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Pitești împotriva Deciziei penale nr. 264/A din 21 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/109/2014*, privindu-i pe inculpații A., B. și C.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru oficiu pentru intimații inculpați A., B. și C., în cuantum de câte 65 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.

Recurs în casație. Rezilierea contractului de arendă. Împiedicarea consumării infracțiunii (NCPP, NCP) was last modified: ianuarie 30th, 2019 by Redacția ProLege
7 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter