Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Situaţia în care între cei doi există un raport de subordonare în baza căruia prepusul săvârşeşte o faptă ilicită în exercitarea atribuţiilor încredinţate de comitent

• Constituţia României: art. 71
• Constituţia României: art. 76 alin. (1)
• NCC: art. 221
• NCC: art. 224
• NCC: art. 6 alin. (2)
• NCPC: art. 453 alin. (1)
• NCPC: art. 488 pct. 8
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• VCC: art. 1000 alin. (3)

Prin acțiunea civilă înregistrată la 22 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R, din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale. A mai solicitat obligarea la plata de daune materiale al căror cuantum îl va indica după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate, care va stabili diferențele de venit ale reclamantului după rănirea prin împușcare.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 953 din 5 mai 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În esență, așa cum se degajă din motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a promovat o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor pentru prejudiciul suferit urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989 – 22 decembrie 1989, la Timișoara, temeiul fiind reprezentat de dispozițiile art. 1000 alin. (3) din vechiul C. civ.

Verificând îndeplinirea calității de comitent a Statului Român în raport de fostul președinte, respectiv raportul de prepușenie pe care îl presupune răspunderea pentru fapta altuia întemeiată pe prevederile art. 1000 C. civ. din 1864, astfel cum reclamantul a înțeles în mod explicit să își construiască demersul judiciar, instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, reținând, în principal, că nu a existat un raport de subordonare a fostului șef suprem al statului, în condițiile în care fostul președinte era reprezentantul statului care, într-un regim de tip dictatorial, nu avea prerogativa îndrumării, direcționării și controlării șefului său suprem. De asemenea, a apreciat că nu se poate concepe un atare raport între actualele organisme ale Statului Român, instaurat după 1989 și fostul președinte, în condițiile în care regimul comunist a și fost condamnat în mod public de către actualul regim politic, prin reprezentanții săi aleși, regim care a și procedat la emiterea de legi speciale de reparație a prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, în semn de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluție la înlăturarea regimului comunist, și nu ca o consecință a asumării răspunderii juridice pentru prejudiciile create.

În aceeași măsură, a constatat că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei nu au fost săvârșite în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, în condițiile în care tocmai în considerarea săvârșirii lor, cu depășirea evidentă a atribuțiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat.

Recurentul critică prin prisma normei înscrise în art. 488 pct. 8 C. proc. civ. „aplicarea greșită a unei norme de drept substanțial” acest raționament, susținând că raportul de subordonare invocat prin acțiune a fost invers față de cel reținut de instanța de apel, întrucât Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte care, prin dispozițiile sale, angrena Statul Român în raporturile interne și internaționale cu terții, unde Statul Român acționa în calitate de subiect de drept.

Critica este nefondată.

Reclamantul s-au îndreptat împotriva Statului Român cu acțiunea pendinte pentru fapta proprie a prepusului său, B., pe care l-a indicat drept persoana vinovată de represiunea armată de la Timișoara din 16 decembrie 1989, soldată cu rănirea sa gravă prin împușcare.

Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este incidentă în situația în care între cei doi există un raport de subordonare în baza căruia prepusul săvârșește o faptă ilicită în exercitarea atribuțiilor încredințate de comitent.

În speță, în raporturile juridice între președinte și stat nu poate fi reținută existența celor două elemente pentru a putea fi aplicate dispozițile art. 1000 alin. (3) C. civ., privind răspunderea juridică pentru fapta altuia, ca răspundere juridică de drept privat, în mod corect instanța de apel constatând că nu există, pe de o parte, un raport de subordonare ierarhică, ce poate fi asimilat raportului de prepușenie din dreptul privat și, pe de altă parte, că faptele imputate nu pot fi analizate în contextul unei legături cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate.

Raportul de prepușenie reglementat de C. civ. presupune subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia. Or, fostul președinte, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

O dovadă în acest sens stau și dispozițiile art. 71 și art. 76 alin. (1) din Constituția României, în vigoare la data la care s-au petrecut faptele reclamate care statuau că „Președintele Republicii Socialiste România este șeful statului și reprezintă puterea de stat în relațiile interne și internaționale ale Republicii Socialiste România”, fiind „răspunzător față de Marea Adunare Națională pentru întreaga sa activitate”.

De asemenea, susținerea recurentului în sensul că raportul de prepușenie ar fi activ în sens opus, statul fiind cel care acționa la ordinele fostului președinte, nu poate fi încadrată în teza reglementată de art. 1000 alin. (3) C. civ. întrucât răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) și nici nu a reprezentat fundamentul acțiunii introductive prin care în mod neechivoc reclamantul a arătat că temeiul acțiunii este angajarea răspunderii pârâtului în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte, constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ., și nu pentru o faptă proprie.

Prepusul poate răspunde direct față de victimă, atunci când e acționat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul).

Pe de altă parte, afirmația instanței de apel în sensul că pârâtul este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior și, de asemenea, a adoptat legi speciale pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, de participanții la luptele pentru victoria acesteia și urmașii celor decedați, nu ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de prețuire și de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluția pentru înlăturarea regimului comunist este corectă, sens în care, nici sub acest aspect acțiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului.

Nici analogia pe care o face recurentul cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăți) în legătură cu actele săvârșite de organele acesteia nu poate fi reținută întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseși, așa încât și în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acțiunea dedusă judecății, fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

De asemenea, recurentul a invocat dispozițiile art. 221 și 224 din noul C. civ. privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului, fără să indice argumente care să justifice incidența lor și fără să aibă în vedere faptul că nu pot fi aplicate în cauză întrucât, potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite.

Pentru toate considerentele reliefate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. Față de soluția dispusă, se constată că nu sunt întrunite cerințele pentru acordarea cheltuielilor de judecată pe tărâmul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul fiind parte căzută în pretenții și care nu este îndreptățită la recuperarea sumelor cu acest titlu.

Sursa informației: www.scj.ro.