Protecţia mărcilor în comerţul electronic

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

1. Scurtă introducere

Interesul prezentei analize derivă din nevoia de cunoaștere a conse­cin­țelor pe care componenta tehnologică preponderentă ce ocupă în mod semnificativ viața consumatorilor, le are asupra titularilor de marcă, precum și din necesitatea ca aceștia să devină conștienți de totalitatea pârghiilor pe care le au pentru protejarea drepturilor sale în mediul online.

La nivelul Uniunii Europene, răspunderea furnizorilor de servicii ale societății informaționale este reglementată pentru majoritatea domeniilor, prin Directiva 2000/31/EC privind unele aspecte legale ale societății infor­ma­ționale și în special comerțul electronic, pe piața internă, adoptată la data de 8 iunie 2000, publicată în Jurnalul Oficial al Comunității Europene L 178/17.07.2000. Directiva Comerțului electronic, astfel cum este des denumită, a fost transpusă în dreptul intern român prin Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, republicată în „Monitorul Oficial”, nr. 959/29.11.2006 („Legea comerțului electronic”).

Atât pentru titularii de marcă, cât și pentru furnizorii de servicii ale socie­tății informaționale, problematică răspunderii acestora din urmă pentru caracterul contrafăcut al produselor comercializate prin intermediul lor, devine de un interes major. La nivelul Uniunii Europene se reformează multe din cunoscutele internetului, în scopul protejării mai eficiente a titularilor de drepturi de proprietate intelectuală și al creării unei Piețe Unice Digitale.

 

2. Răspunderea furnizorilor de servicii ale societății informaționale în România

Problematica răspunderii furnizorilor de servicii ale societății informa­ționale pentru produse comercializate prin intermediul acestora, răspunde unei actualități instalate de ceva vreme în rândurile oamenilor, aceea a cumpărăturilor online. Din rațiuni ce țin de cele mai multe ori de resursa timp, oamenii preferă să își pună încrederea în comercianți invizibili, în produse intangibile și în originalitatea produselor doar afirmată, cumpără­turile online fiind viitorul comerțului.

Din perspectiva unui titular de marcă, acesta își poate comercializa produsele sale originale, fie prin intermediul unui shop online propriu, fie prin intermediari. În mod similar poate însă proceda și contrafăcătorul. Legea comerțului electronic definește „furnizorul de servicii ale societății informaționale, persoana fizică sau juridică ce pune la dispoziție unui număr determinat sau nedeterminat de persoane, orice activitate de prestare de servicii sau care presupune constituirea, modificarea, transferul ori stingerea unui drept real asupra unui bun corporal sau necorporal, activitate efectuată prin mijloace electronice, ce prezintă următoarele caracteristici:

a) este efectuată în considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului în mod obișnuit de către destinatar,

b) nu este necesar ca ofertantul și destinatarul să fie fizic prezenți simultan în același loc,

c) este efectuată prin transmiterea informației la cererea individuală a destinatarului”^[1].

Furnizorul de servicii ale societății informaționale este denumit în limbaj colocvial, platformă. Platformele se află de câțiva ani în atenția Uniunii Europene, în contextul Reformei privind Piața Unică Digitală.

Platformele se bucură de definiții, în Directiva 2000/31/CE privind comerțul electronic și Directiva 2015/1535 privind procedura de furnizare de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind servi­ciile societății informaționale, ca fiind “serviciu prestat în mod normal în schimbul unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solici­tarea individuală a beneficiarului serviciului” sau date de Comisia Euro­peană (24 septembrie 2015), anume “o întreprindere care operează două sau mai multe piețe, care utilizează internetul pentru a permite inte­rac­țiunile dintre două sau mai multe grupuri de utilizatori interdependenți, astfel încât să genereze valoare pentru cel puțin unul dintre grupuri.”

În fine, platformele sunt servicii de intermediere online, ele fiind un „pilon esențial al economiei digitale UE” (potrivit Parlamentului European, în Rezoluția din 15 iunie 2017 privind platformele online și piața unică digitală). Acestea permit furnizorilor prin servicii de intermediere online să ofere bunuri sau servicii consumatorilor, cu scopul de a facilita inițierea unor tranzacții directe între respectivii furnizori și consumatori, indiferent de locul în care se încheie în ultimă instanță respectivele tranzacții.

Problema răspunderii platformelor apare ori de câte ori platformele găz­duiesc/comercializează și produse susceptibile de a încălca drepturile unui titular de marcă. În acest context, al conflictului dintre titularul de marcă și operatorul platformei prin intermediul căreia sunt comercializate produsele contrafăcute, interesează dispozițiile Legii comerțului electronic.

Despre răspunderea furnizorilor de servicii ale societății informaționale s-au mai scris studii, în care autorii au înțeles regulile și excepțiile în mod diferit. Apreciem că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 365/2002 ar trebui înțelese în sensul în care reglementează două reguli, precum și excepții de la cea de-a doua, astfel:

– Prima regulă este cea reglementată de art. 11 alin. 2 din Legea comer­țului electronic, potrivit căreia furnizorii de servicii ale societății informa­ționale răspund pentru informația furnizată de ei înșiși sau pe seama lor. În varianta în care contrafăcătorul înțelege să își comercializeze produsele contrafăcute printr-un magazin online propriu, acesta va răspunde în mod direct în baza acestei reguli.

– Cea de-a doua regulă este cea reglementată de art. 11 alin. 3 din Legea comerțului electronic, potrivit căreia furnizorii NU răspund pentru infor­mația transmisă, stocată sau la care facilitează accesul, cu excepțiile prevăzute de art. 12-14 din Legea comerțului electronic.

Prezenta analiză își propune să detalieze condițiile art. 14 din Legea comerțului electronic, anume situația serviciilor de stocare-hosting, această categorie fiind de interes pentru conflictul dintre titularul unei mărci și contrafăcătorul care comercializează produse contrafăcute prin intermediari.

Prin activități de stocare-hosting se înțeleg activități precum stocarea informațiilor furnizate de destinatarul serviciului, de exemplu magazinele online și piețele sau platformele online.^[2]

Potrivit art. 14 din Legea nr. 365/2002, dacă un serviciu al societății informaționale constă în stocarea informației furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, furnizorul acelui serviciu nu răspunde pentru informația stocată la cererea destinatarului, dacă este îndeplinită oricare din urmă­toarele condiții:

– Furnizorul de servicii nu are cunoștință despre faptul că activitatea sau informația stocată este nelegală și, în ceea ce privește acțiunile în daune, nu are cunoștință despre fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația în cauză ar putea vătăma drepturile unui terț

– Având cunoștință despre faptul că activitatea sau informația respec­tivă este nelegală ori despre fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea ori informația în cauză ar putea vătăma drepturile unui terț, furnizorul de servicii acționează rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la aceasta.

Așa fiind, regula pentru furnizorii de servicii de stocare-hosting este aceea a non-răspunderii. La excepția de la regulă, anume la situația angajării răspunderii, se ajunge în cazurile prevăzute de lit. a și b din art. 14. Astfel, pentru atragerea răspunderii furnizorului, titularul mărcii trebuie să facă dovada că furnizorul a avut efectiv cunoștință despre faptele ilegale. ^[3]

Noțiunea de „activitate nelegală”, a cărei cunoaștere se analizează în cadrul răspunderii intermediarilor, are în vedere toate tipurile de activități ilicite inițiate în mediul online de destinatarii serviciului, fie că este vorba despre con­tra­facerea mărcilor, piratarea drepturilor de autor, practici comer­ciale neloiale. Așa fiind, în contextul prezentei analize, interesează situația în care produse care aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală sunt comercializate în mediul online prin intermediul furnizorilor de servicii de intermediare, care stochează și găzduiesc, de regulă în baza unei relații contrac­tuale de comision, produsele puse la dispoziție de destinatarul serviciului.

În ce privește proba cunoașterii de furnizorul serviciului a caracterului neconform sau contrafăcut al produselor puse la dispoziție de destinatarul serviciului/contrafăcătorul, trebuie arătate următoarele:

– Nu există o obligație legală a furnizorului serviciului, operatorul platformei, de a cunoaște caracterul original sau contrafăcut al produselor puse la dispoziție de terța parte pentru plasare spre comercializare. În acest sens, dispozițiile art. 15 din Directiva privind comerțul electronic prevăd că Statele Membre nu vor impune furnizorilor de servicii dintre cele menționate la art. 12-14, obligația generală de monitorizare a informației pe care o transmit și o stochează și nici obligația generală de a urmări activ faptele și circumstanțele care indică o activitate ilegală. Art. 15 din Directiva comerțului electronic nu a fost transpusă în dreptul intern.

– Cu privire la noțiunea de „încunoștințare” a operatorului platformei cu privire la caracterul contrafăcut al produselor plasate spre comercializare, s-au exprimat opinii^[4] anterioare în sensul că aceasta depinde de ceea ce uzanțele, practica judiciară sau doctrina stabilesc că semnifică, fiind în prezent acceptat faptul că o notificare din partea titularului ar reprezenta o formă prin care furnizorul să poată fi considerat a avea cunoștință.

– Totuși, simpla notificare din partea titularului de drepturi, ca metodă de a încunoștința operatorul platformei, pare a fi în contradicție parțială cu prevederile art. 14 alin. 2 din Legea nr. 365/2002, potrivit căruia furnizorul de servicii are cunoștință despre faptul că activitatea sau informația este nelegală atunci când caracterul nelegal al acesteia a fost constatat printr-o decizie a unei autorități publice.

 

Textul art. 14 alin. 2 din Legea n. 365/2002 nu este prevăzut de Directiva comerțului electronic, fiind astfel maniera în care legiuitorul român a înțeles să reglementeze aspectul probei în această materie.

Procedura notificării de către persoana interesată/titularul dreptului este reglementată în cuprinsul art. 16 din Legea nr. 365/2002 și prevede ca, în final, furnizorii de servicii pot fi obligați să întrerupă, temporar sau perma­nent, transmiterea într-o rețea de comunicații sau stocarea informației furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, în special prin eliminarea informației sau blocarea accesului la aceasta, accesul la o rețea de comunicații sau prestarea oricărui al serviciu al societății informaționale, dacă aceste măsuri au fost dispuse de o autoritate publică, din oficiu sau la primirea unei plângeri ori sesizări din partea oricărei persoane interesate.

Cu toate acestea, CJUE a stabilit^[5] că, pentru ca normele prevăzute la articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/31 să nu fie lipsite de efectul lor util, acestea trebuie interpretate în sensul că vizează orice situație în care prestatorul în cauză ia cunoștință, indiferent în ce mod, de astfel de fapte sau împrejurări.

Astfel, sunt vizate în special situația în care operatorul unei piețe online descoperă existența unei activități sau a unei informații ilicite în urma unei examinări efectuate din proprie inițiativă, precum și cea în care existența unei astfel de activități sau informații îi este comunicată. Deși, desigur, o comu­nicare din partea titularului nu poate înlătura automat beneficiul exo­nerării de răspundere prevăzute la articolul 14 din Directiva 2000/31, întrucât o comunicare privind activități sau informații pretins ilicite poate să nu fie suficient de precisă și de susținută, în general, aceasta constituie totuși un element de care instanța națională trebuie să țină seama pentru a aprecia, în raport cu informațiile transmise astfel operatorului, dacă acesta a avut în realitate cunoștință de faptele sau de împrejurările pe baza cărora un opera­tor economic diligent ar fi trebuit să constate nelegalitatea.

Așa fiind, față de caracterul obligatoriu în dreptul intern al normei euro­pene de interpretare, s-ar putea conchide că operatorul platformei ia cunoștință și prin notificarea din partea titularului, prin care i se aduce la cunoștință caracterul contrafăcut al produselor plasate de terța parte, notificare care trebuie să fie suficient de precisă și justificată în mod corespunzător.

Posibilitatea atragerii răspunderii intermediarilor în contextul unor fapte de încălcare principală săvârșite de terțe persoane, este reglementată și în conținutul art. 11 din Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, potri­vit căruia Statele Membre asigură de asemenea ca titularii drepturilor să poată solicita pronunțarea unui ordin judecătoresc împotriva intermediarilor ale căror servicii sunt utilizate de terți pentru a încălca un drept de proprietate intelectuală. Același text consacră și posibilitatea instanțelor de a pronunța împotriva contravenientului un ordin judecătoresc prin care se interzice continuarea încălcării, sau, altfel spus prevenirea încălcării în viitor, întocmai precum art. 12 și art. 13 alin. 3 din Directiva Comerțului Electronic, prevederi netranspuse însă în dreptul român intern.

Relevantă pentru înțelegerea deplină a problematicii privind răspun­derea operatorilor de platforme în cazul încălcării drepturilor de proprietate intelectuală, este și cauza C-324/09, L’oreal și alții vs. eBay și alții, având ca obiect cerere de pronunțare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a unei hotărâri preliminare în temeiul art. 234 CE, la sesizarea Înaltei Curți de Casație din Regatul Unit.

---