Probleme practice privind schimbarea încadrării juridice

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Mai mult, unele instanțe au procedat la schimbarea încadrării juridice prin hotărârea finală, fără a fi pusă în discuție noua încadrare juridică a faptei, încălcând astfel chiar dispozițiile art. 386 C. pr. pen. Astfel de situații s-au întâlnit în special atunci când s-a schimbat încadrarea juridică dintr-o infracțiune mai gravă într-una mai ușoară, cu motivarea instanței în sensul că nu s-a produs nicio vătămare inculpatului procedându-se astfel, însă nu au fost confirmate de către instanțele de control judiciar.

Spre exemplu, într-o cauză^[9], Înalta Curte de Casație și Justiției a constatat că niciunul dintre inculpați nu a formulat concluzii asupra eventualei schimbări a încadrării juridice din infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 248 C. pen. anterior în infracțiunea de neglijență în serviciu prev. de art. 249 C. pen. anterior. Principala apărare a inculpaților a fost întemeiată pe decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale, solicitând achitarea pe motiv că faptele pentru care au fost trimiși în judecată (abuz în serviciu prev. de art. 248 C. pen.) nu mai sunt prevăzute în legea penală urmare a intervenirii dezincriminării. A rezultat așadar că prima instanță a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată fără a fi pus în discuție acest aspect.

Potrivit art. 386 alin. (1) C. pr. pen., dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea. Din aceste dispoziții rezultă două obligații pentru instanță: aceea de a pune în discuția părților noua încadrare juridică și aceea de a pune în vedere inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau să ceartă amânare pentru a-și pregăti apărarea.

Din actele dosarului a reieșit însă că prima instanță nu a respectat niciuna dintre aceste obligații, aspect de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil al inculpaților cu privire la care s-a procedat astfel. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții de la Strasbourg (Cauza Adrian Constantin c. României), s-a stabilit că aceste garanții procedurale prevăzute de lege se aplică oricărei schimbări de încadrare juridică, indiferent de elementul infracțiunii (legal, material sau moral) vizat. În cauza de față, ca și în acea speță, se constată că elementul moral al infracțiunii de neglijență în serviciu nu a fost niciodată dezbătut de părți, iar schimbarea de încadrare juridică efectuată de către prima instanță a surprins pe inculpații pe care i-a vizat.

Concluzionând sub acest aspect, Înalta Curte a constatat că, prin încălcarea dispozițiilor art. 386 alin. (1) C. pr. pen., s-a adus atingere dreptului inculpaților la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 CEDO, în special privitor la garanțiile reglementate în par. (3) lit. a) și b), conform cărora orice acuzat are, mai ales, dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, despre natura și cauza acuzație aduse împotriva sa și, respectiv, să dispună de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.

Pentru a-și organiza în mod eficient apărarea, pe tot parcursul procesului penal, persoana acuzată de săvârșirea unei infracțiuni are dreptul să cunoască în mod complet învinuirea ce i se aduce (prin aceasta înțelegându-se fapta prevăzută de legea penală, încadrarea juridică dată faptei și probele existente în acuzare). Corelativ, organului judiciar îi revine obligația de a informa persoana acuzată cu privire la învinuire, ori de câte ori legea prevede expres, precum și atunci când intervin modificări de orice fel cu privire la acuzarea formulată. Or, tocmai pentru a înlătura incertitudinile și pentru a garanta exercitarea plenară a dreptului fundamental la apărare, judecătorul fondului era obligat să pună în discuția părților schimbarea încadrării juridice.

Această practică a fost sancționată de către instanța supremă și sub imperiul Codului de procedură penală anterior. Astfel, într-o cauză s-a reținut că în cazul schimbării încadrării juridice, potrivit art. 334 C. pr. pen., instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea, indiferent dacă prin schimbarea încadrării juridice se creează o situație mai ușoară sau mai grea pentru inculpat^[10].

Au existat însă instanțe care au procedat la schimbarea încadrării juridice, doar după rămânerea în deliberare, fără a fi pusă în discuția părților, creându-se chiar o situație mai grea pentru inculpat, procedeu care a fost de asemenea sancționat de către instanța supremă. Astfel, într-o cauză^[11], Înalta Curte a constatat că, prin schimbarea încadrării juridice de către prima instanță, după încheierea dezbaterilor, cu încălcarea dispozițiilor art. 334 C. pr. pen., și condamnarea inculpaților, pentru un număr mai mare de infracțiuni și cu încadrări juridice ce nu au făcut obiectul trimiterii în judecată, a fost încălcat dreptul inculpaților de a fi informați în mod amănunțit asupra naturii și cauzei acuzațiilor aduse acestora și dreptul de a dispune de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării lor, consacrate în art. 6 par. (3) CEDO și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în cauza Adrian c. României.

Una din rațiunile pentru care instanțele au pus în discuție noua încadrare juridică, dar s-au pronunțat doar prin hotărârea finală asupra acesteia, a fost aceea că, în cele mai multe situații, schimbarea încadrării juridice a faptei presupune o exprimare a opiniei judecătorului cauzei cu privire la tipicitatea obiectivă și subiectivă a infracțiunii, aspecte asupra cărora acesta are a se pronunța cu ocazia deliberării asupra fondului cauzei. Procedând astfel și având în vedere că judecătorul trebuie să motiveze măsurile dispuse, există posibilitatea să devină incompatibil, potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen.

În legătură cu această chestiune, Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind sesizată cu un recurs în interesul legii, a statuat că schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanței, prin încheiere pronunțată înainte de soluționarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată^[12].

Cu toate acestea, așa cum am arătat, în cele mai multe situații, instanțele nu au schimbat încadrarea juridică prin încheiere, anterior soluționării cauzei, ci prin hotărârea finală prin care s-au și dezînvestit. Motivul pentru care s-a procedat astfel a fost, în primul rând, pentru a se evita ca judecătorul să devină incompatibil, dar și pentru că numai după terminarea cercetării judecătorești se poate stabili cu exactitate încadrarea juridică a faptei care constituie natura acuzației.

IV. Efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 250/2019

Prin decizia Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate, constatând că dispozițiile art. 377 alin. (4) teza întâi și art. 386 alin. (1) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care instanța de judecată se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluționează fondul cauzei.

În esență, s-a reținut că pronunțând noua încadrare juridică a faptei direct prin hotărârea judecătorească, la finalul procesului, instanța de judecată privează inculpatul de posibilitatea reală de a se apăra în procesul penal, cu nerespectarea art. 24 alin. (1) din Constituție, și îi încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta instituit în art. 6 par. (1) și (3) lit. a) din Convenție și art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. În aceste condiții, Curtea a constatat că numai dispunerea schimbării încadrării juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice, însă anterior soluționării cauzei, prin sentință sau decizie, asigură caracterul echitabil al procesului și posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective, în procesul penal, de către inculpat, în condițiile în care doar în raport cu o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul își poate face apărări concrete.

Totodată, Curtea Constituțională a constatat că schimbarea încadrării juridice a faptei nu constituie o modalitate de exprimare anticipată a părerii cu privire la soluția susceptibilă de a fi adoptată într-o anumită cauză, astfel că judecătorul care participă la pronunțarea ei, prin încheiere, nu devine incompatibil cu a lua parte, în continuare, la soluționarea acelei cauze în fond.

Urmare acestei decizii, instanțele judecătorești s-au pronunțat cu privire la schimbarea încadrării juridice prin încheiere, anterior pronunțării hotărârii finale (sentință sau decizie).

În aplicarea acestei decizii, în lipsa unei reglementări procedurale în acord cu aceasta, instanțele au procedat la interpretarea dispozițiilor art. 386 C. pr. pen. în sensul deciziei, fără a fi însă la adăpost de critici.

Spre exemplu, într-o cauză^[13], prima instanță, după terminarea cercetării judecătorești, prin încheiere de dezbateri, a respins cererea apărătorului inculpatului de schimbare a încadrării a faptei deduse judecății din infracțiunea de viol, prev. de art. 218 alin. (1) și alin. (3) lit. c) C. pen. în infracțiunea de corupere sexuală a minorilor, prev. de art. 221 C. pen., dat fiind că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de corupere sexuală sub aspectul laturii obiective, respectiv nu este îndeplinită condiția ca actul de natură sexuală invocat să fie liber consimțit de către victimă. Prin aceeași încheiere, s-a admis cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, invocată din oficiu, respectiv din infracțiunea de viol, prev. de art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen. în infracțiunea de agresiune sexuală, prev. de art. 219 alin. (1) și (2) lit. c) C. pen. Instanța motivat această dispoziție făcând o analiză a probelor și a elementelor constitutive ale celor două infracțiuni, după care a acordat cuvântul asupra fondului cauzei, constatând că nu mai sunt alte probe de administrat sau cereri de formulat. Procedându-se astfel, judecătorului i se putea reproșa că și-a exprimat anticipat opinia asupra cauzei, existând o suspiciune de lipsă de imparțialitate a acestuia.

Pe de altă parte, schimbarea încadrării juridice se dispune de regulă după terminarea cercetării judecătorești, întrucât numai după administrarea tuturor probelor se poate stabili cu exactitate fapta săvârșită și întrunirea elementelor constitutive ale unei infracțiuni sau alteia. Considerăm că ceea ce este important din punct de vedere a respectării dreptului la un proces echitabil și al dreptului la apărarea, este acordarea posibilității inculpatului de a cunoaște noua încadrarea juridică propusă și de a pune concluzii cu privire la aceasta. Sub acest aspect, dispozițiile art. 386 C. pr. pen. prevăd obligația instanței de a pune în discuție noua încadrare juridică și de a atrage atenția inculpatului ca are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânare judecății, pentru a-și pregăti apărarea.

Schimbarea încadrării juridice în fața instanței de apel, ridică și o altă problemă, pe lângă cea expusă anterior. Aceasta deoarece există deja o hotărârea pronunțată în primă instanță în care s-a reținut o încadrarea juridică, respectiv fie cea reținută în actul de sesizare, fie o alta, urmare a schimbării încadrării juridice inițiale.

Sigur, în primul rând instanța de apel este limitată de dispozițiile art. 417 C. pr. pen., care prevăd că instanța judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel și numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. În cadrul acestor limite, instanța de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept. Totodată, sunt avute în vedere și dispozițiile art. 418 și art. 419 C. pr. pen., privitoare la neagravarea situației în propriul apel și efectul extensiv al apelului.

De asemenea, trebuie reținut că în unele situații motivele de apel formulate vizează chiar greșita încadrare juridică dată faptei de către prima instanță. Acesta înseamnă că dacă sunt găsite întemeiate criticile sub acest aspect, trebuie să fie admis apelul formulat, ceea ce nu s-ar putea realiza printr-o încheiere intermediară, ci doar printr-o decizie, potrivit dispozițiilor art. 421-424 C. pr. pen.

Unele instanța de apel au procedat însă la schimbarea încadrării juridice printr-o încheiere, pentru a respecta dispozițiile art. 386 C. pr. pen. în interpretarea dată de Curtea Constituțională prin decizia nr. 250/2019.

Astfel, într-o cauză^[14], instanța de apel, prin încheierea de dezbateri, după ce acordat cuvântul celor prezenți cu privire la cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de apelanta parte civilă prin apărător ales, având în vedere și Decizia nr. 250/2019 a Curții Constituționale a României și având a se pronunța asupra acesteia, inclusiv în faza procesuală a apelului, în contextul în care a fost reiterată în apel, a respins-o ca neîntemeiată, apreciind că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 194 alin. (1) lit. c) C. pen., că leziunile cauzate părții civile nu reprezintă un prejudiciu estetic grav și permanent. Pentru a ajunge la această concluzie a avut în vedere aceleași concluzii ale certificatului de constatare medico-legală depus la dosarul cauzei încă din faza urmăririi penale, ocazie cu care s-au constatat care au fost leziunile cauzate părții civile, printre acestea fiind acea avulsie dentară – pierderea unui dinte din față, 2.1, însă a apreciat că partea poate recurge la un implant dentar ori la protezare pentru a înlocui dintele natural, iar pierderea acestui unic dinte din față nu reprezintă un prejudiciu estetic permanent.

Într-o altă cauză^[15], în baza art. 386 alin. (1) C. pr. pen. și a Deciziei nr. 250/16 aprilie 2019 a Curții Constituționale a României, s-a dispus schimbarea de încadrare juridică a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, din infracțiunile reținute în rechizitoriu, respectiv art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. în infracțiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale), totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. La interpelarea instanței, apelantul-inculpat, a arătat că nu dorește să dea declarație în cauză în raport de noua încadrare juridică a faptelor și nu solicită amânarea cauzei pentru pregătirea apărării în raport cu noua încadrare juridică a faptelor.

Observăm că în această cauză, instanța de apel a schimbat încadrarea juridică printr-o încheiere și nu prin decizie, însă nu s-a motivat soluția adoptată cu privire la schimbarea de încadrare juridică operată.

Concluzii

O primă concluzie care se impune este că legiuitorul ar trebui să-și asume rolul constituțional și să intervină după admiterea de către Curtea Constituțională a unei excepții de neconstituționalitate privind o dispoziție legală. Astfel, potrivit art. 147 din Constituție, dispozițiile din legi sau ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

În materia analizată, dispozițiile care reglementează schimbarea încadrării juridice atât în cursul urmării penală [art. 311 alin. (3) C. pr. pen.], cât și în cursul judecății [art. 377 alin. (4) teza întâi și art. 386 alin. (1) C. pr. pen.], pot fi interpretate în sensul Deciziilor nr. 90/2017 și nr. 250/2019 ale Curții Constituționale chiar în lipsa intervenției legiuitorului. De altfel, instanța de contencios constituțional, privitor la dispozițiile art. 377 alin. (4) teza întâi și art. 386 alin. (1) C. pr. pen., a argumentat în sensul că textul în sine nu ar avea vicii de neconstituționalitate, ci modul în care a fost interpretat de către instanțele judecătorești. Astfel că, instanțele judecătorești nu pot decât să se conformeze acestei decizii și să dispună schimbarea încadrării juridice printr-o încheiere, anterior soluționării cauzei pe fond.

Și organele de urmărire penală pot să aplice dispozițiile art. 311 alin. (3) C. pr. pen., în sensul că orice schimbare a încadrării juridice realizată în cursul urmăririi penale trebuie adusă la cunoștința suspectului sau inculpatului. Așa cum s-a arătat, organele de urmărire penală s-au conformat deciziei Curții Constituționale comunicând suspectului sau inculpatului o copie a ordonanței prin care s-a schimbat încadrarea juridică.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor privitoare la schimbarea încadrării juridice în fața instanței de apel, principala problemă este dată de faptul că, existând o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, acest procedeu s-ar putea realiza doar după admiterea apelului, cel puțin sub acest aspect. Or, așa cum am arătat, soluționarea apelului nu se poate face decât prin pronunțarea unei decizii.

Considerăm că este necesară intervenția legiuitorului, în sensul reglementării procedurii de urmat pentru astfel de situații. Credem că ar putea fi adoptată o soluție similară celei din Codul de procedură penală din 1968 privind judecarea recursului.

Astfel, potrivit art. 385¹⁶ C. pr. pen. anterior, când instanța de recurs casa hotărârea atacată și reținea cauza spre rejudecare, se pronunța prin decizie, inclusiv asupra probelor ce urmau a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare. Așadar, instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 421 pct. (2) lit. a) C. pr. pen., constatând că încadrarea juridică dată faptelor de către prima instanță este greșită, ar trebui să admită apelul prin decizie, să desființeze sentința și să rejudece cauza pe fond la un termen ulterior, pronunțând o nouă decizie.