Probleme practice privind schimbarea încadrării juridice

1 mart. 2023
Articol UJ Premium
8.390 views
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

I. Aspecte introductive

O definiție legală a încadrării juridice nu există, dar în doctrină s-a arătat că „încadrarea juridică a faptei înseamnă stabilirea textului de lege care o prevede și sancționează, precum și caracterizarea ei ca infracțiune potrivit acestui text[1]„. Astfel, organele judiciare (organele de anchetă în primul rând), luând la cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni, stabilește textul de lege incriminator corespunzător, respectiv concordanța dintre acestea.

Dar, încadrarea juridică nu se referă numai la corespondența dintre faptă și norma cuprinsă în textul de lege care incriminează infracțiunea respectivă, ci se referă la corespondența dintre faptă și totalitatea normelor care-i determină caracterizarea juridică[2].

Urmărind ordinea cronologică a desfășurării procesului penal, primul act procesual prin care se stabilește încadrarea juridică a faptei prevăzute de legea penală care se reclamă a fi comisă este ordonanța de începerea a urmării penale (in rem), care, potrivit art. 305 C. pr. pen., trebuie să cuprindă, printre altele, fapta care face obiectul urmăririi penale și încadrarea juridică a acesteia.

Ulterior, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată (inclusiv în apel), este posibilă schimbarea încadrării juridice inițiale, când fie nu s-a făcut o evaluare completă și corectă a situației, fie au apărut elemente noi, în cursul cercetărilor efectuate.

În noua încadrare juridică, fapta poate constitui o variantă a infracțiunii în încadrarea dată prin rechizitoriu sau o altă infracțiune, o tentativă a acelei infracțiuni sau, invers, o faptă consumată, o altă formă de participație etc.[3]

 

II. Stabilirea încadrării juridice în faza de urmărire penală

Potrivit Codului de procedură penală în vigoare, organele de urmărire penală sunt obligate să procedeze la începerea urmării penale in rem, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut [art. 305 alin. (1) C. pr. pen.]. Așa cum am văzut, actul prin care se realizează prima încadrare juridică a faptei cu care au fost sesizate organele de urmărire penală este ordonanța. În acest moment, neavând nicio persoană acuzată oficial de săvârșirea unei infracțiuni, nu există nici obligația legală de a se comunica fapta pentru care este învinuit și încadrarea juridică a acesteia, desigur pentru situația în care aceasta este indicată sau cunoscută.

Dispoziția analizată se justifică prin aceea că în acest moment procesual în cauza penală nu există o persoană care să aibă calitatea de suspect sau inculpat. Aceasta reiese din prevederea care reglementează la nivel de principiu dreptul la apărare, care impune în sarcina organelor judiciare obligația de a informa de îndată suspectul sau inculpatul despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală, respectiv s-a pus în mișcare acțiunea penală, și încadrarea juridică a acesteia [art. 10 alin. (3) C. pr. pen.]. De asemenea, unul dintre drepturile inculpatului și suspectului, este dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia [art. 83 lit. a) și art. 78 C. pr. pen.].

De altfel, în aplicarea acestor prevederi, există mai multe dispoziții prin care se stabilește modalitatea procedurală prin care se realizează.

Astfel, primul moment este acela în care organul de urmărire penală, constatând că există probe din care rezultă bănuiala rezonabilă că o persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul din cazurile care împiedică punerea în mișcare a urmăririi penale, când dispune ca urmărirea penală să se desfășoare în continuare față de acesta, are dobândește calitatea de suspect (urmărirea penală in personam). Subsecvent acestui act, organul de urmărire penală are obligația, potrivit dispozițiilor art. 307 C. pr. pen., să îi aducă la cunoștință persoanei care a dobândit astfel calitatea de suspect, înainte de prima s-a audiere, calitatea dobândită, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia și drepturile procesuale prevăzute în art. 83, încheind în acest sens un proces-verbal.

Ulterior, dacă se constată că există probe din care rezultă că suspectul a săvârșit o infracțiune și nu este incident vreunul din cazurile reglementate în art. 16 alin. (1) C. pr. pen., procurorul dispune prin ordonanță punerea în mișcare a acțiunii penale, acesta devenind inculpat [art. 309 alin. (1) C. pr. pen.]. Ordonanța trebuie să cuprindă, de asemenea, fapta care face obiectul urmării penale și încadrarea juridică a acesteia.

Totodată, organul de urmărire penală are obligația de a-i comunica inculpatului această calitate și de a-l chema pentru a-l audia. Mai mult, la cererea inculpatului, acesta are obligația de a-i elibera o copie a ordonanței prin care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale.

Stabilind aceste coordonate, organul de urmărire penală desfășoară actele procedurale și procesuale care se impun, în funcție de specificul fiecărei cauze, exercitând acțiunea penală până la terminarea urmăririi penale în una din modalitățile prevăzute de lege (clasare, renunțare la urmărire penală sau trimitere în judecată).

În situația în care, după începerea urmăririi penale, se constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmării penale ori schimbarea încadrării juridice, după caz. Și pentru aceste împrejurării, într-o formă criticabilă însă, legiuitorul a prevăzut obligația pentru organul de urmărire penală de a informa pe suspect despre îndeplinirea acestor acte procesuale. Astfel, prin dispozițiile art. 311 alin. (3) C. pr. pen., s-a instituit obligația de informare a suspectului numai în cazul în care se dispune extinderea urmăririi penale față de acel suspect cu privire la alte fapte, nu și pentru cazul în care s-ar dispune schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care acesta este pus sub acuzare.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Prin decizia nr. 90/2017[4], Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 311 alin. (3) C. pr. pen. și a constatat că soluția legislativă care exclude obligația informării suspectului sau inculpatului despre schimbarea încadrării juridice este neconstituțională. În esență, s-a reținut că prin această reglementare se încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil și art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum și dispozițiile art. 6 par. (3) lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, referitoare la dreptul acuzatului de a fi informat, în termenul cel mai scurt, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa (par. 39 al deciziei).

Deși, urmare a acestei decizii, legiuitorul primar sau delegat avea obligația constituțională să intervină și să modifice textul în sensul deciziei menționate, dispozițiile art. 311 alin. (3) C. pr. pen., au același conținut și în prezent. Aceasta fiind o decizie care se încadrează în categoria celor interpretative (nefiind declarată neconstituțională această dispoziție), organele judiciare s-au conformat, interpretând textul în sensul în care ar trebui să fie modificat, informând suspectul sau inculpatul despre schimbarea încadrării juridice dispuse. Spre exemplu, în dosarul nr. 118/P/2009 al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, prin procesul-verbal încheiat la data de 23 mai 2017 s-a adus la cunoștință inculpatului faptul că, prin Ordonanța din data de 20 mai 2017, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina sa prin Ordonanța din 09 septembrie 2013, din infracțiunile prev. de: art. 26 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 2481 C. pen. combinat cu art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 288 și art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în infracțiunile de complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată prevăzută și pedepsită de art. 48 C. pen raportat la art. 132 d­in Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., fals intelectual și uz de fals în formă continuată prev. de art. 320 alin. (1) C. pen. și art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., privind concursul de infracțiuni.

Ulterior, procurorul poate dispune extinderea acțiunii penale cu privire la aspectele noi constatate (alte fapte sau alți participanți).

Considerăm că încadrarea juridică nu s-ar mai putea schimba prin rechizitoriu, întrucât acesta este actul prin care se sesizează instanța, nemaiexistând posibilitatea ca organul de urmărire penală să informeze inculpatul cu privire la aceste aspecte. În acesta sens a argumentat și Curtea Constituțională în decizia amintită mai sus, considerând că dacă s-a proceda astfel, inculpatului i-ar fi afectat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, întrucât, nefiind informat în cel mai scurt timp cu privire la noua încadrare juridică, va fi menținut în eroare cu privire la noua natură a acuzației în materie penală, până la comunicarea rechizitoriului, potrivit art. 344 alin. (2) C. pr. pen., nebeneficiind de timpul și mijloacele adecvate pentru a reacționa și pentru a-și organiza apărarea,

Rechizitoriul este actul de sesizare a instanței de judecată, care stabilește limitele în care va avea loc judecata. Astfel, potrivit art. 328 alin. (1) C. pr. pen., rechizitoriul se limitează la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, cuprinzând printre altele datele referitoare la faptele reținute în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 371 C. pr. pen. care prevăd că judecata se mărginește la faptele și persoanele arătate în rechizitoriu.

 

III. Schimbarea încadrării juridice în faza de judecată

După sesizarea instanței, s-ar putea realiza o schimbare a încadrării juridice pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, dar numai după începerea judecății, fiind exclusă o astfel de posibilitate în faza camerei preliminare. Acesta rezultă din dispozițiile art. 386 C. pr. pen., care prevăd că, dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea.

Actualul Cod de procedură penală nu a mai prevăzut posibilitatea extinderii acțiunii penale pentru alte acte materiale sau extinderea procesului penal pentru alte fapte ori față de alte persoane, așa cum prevedea Codul de procedură penală din 1968 (art. 335, art. 336 și art. 337).

Mai mult, în cursul judecății nu s-ar mai putea schimba nici natura acuzației, respectiv faptele imputate inculpatului. Aceasta rezultă din dispozițiile art. 371 C. pr. pen., care prevăd că judecata trebuie să se mărginească la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare a instanței.

Potrivit jurisprudenței CEDO o astfel de procedură ar fi admisă în anumite condiții. Astfel, în Cauza Varela Geis c. Spania[5], Curtea a constatat că a fost încălcat art. 6 par. (1) și (3) lit. a) și b) din Convenție, considerând că instanța națională ar fi trebuit să ofere reclamantului posibilitatea de a-și exercita dreptul de apărare asupra noii acuzații, pentru a-și exercita dreptul său de a recalifica faptele înaintea pronunțării hotărârii, în mod concret și eficient și, prin urmare, în timp util. În cauza respectivă, inculpatul fusese trimis în judecată pentru o modalitate de săvârșire a infracțiunii prev. de art. 607 par. (2) C. pen. spaniol, care fusese declarată neconstituțională, iar în final acesta a fost condamnat pentru o altă modalitate de săvârșire, ce nu a constituit un element intrinsec al acuzației inițiale pe care reclamantul să o fi cunoscut încă de la începutul procedurii, și care nu fusese dezbătută, schimbarea având loc doar prin hotărârea definitivă de condamnare.

De asemenea, CEDO a constatat aceleași încălcări într-o cauză, în care inculpata fiind trimis în judecată pentru o infracțiunea – pronunțarea unei hotărâri judecătorești nelegale (fiind judecător) – pentru care intervenise în cursul judecății dezincriminarea, instanța, în cursul judecării apelului declarat de către reclamantă (inculpată în acea cauză), a schimbat încadrarea juridică în infracțiunea de abuz în serviciu, infracțiune care presupune altele elemente constitutive și care nu a fost dezbătută anterior. Astfel, s-a constatat că a existat o încălcare a art. 6 par. (1) și (3) lit. a) și (b) din Convenție[6].

În actuala reglementare, schimbarea acuzației în cursul judecății nu este permisă față de dispozițiile art. 371 C. pr. pen., astfel cum am arătat deja. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători[7], reținând că inculpaților le-a fost respectat dreptul de apărare cu ocazia judecării în primă instanță, aceștia fiind informați în mod corespunzător și pe deplin cu privire la schimbările referitoare la cauza acuzației, criticile formulate sub acest aspect fiind nefondate. În cauză, instanța de fond repus cauza pe rol pentru a pune în discuție noua încadrare juridică, comunicând odată cu citația pentru termenul stabilit și copia minutei încheierii de repunere a cauzei pe rol, pentru a se cunoaște în detaliu toate aspectele privind schimbarea încadrării juridice dată faptelor reținute în sarcina lor prin rechizitoriu. Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, a constatat însă, că prin recalificarea în drept a faptelor reținute în sarcina inculpatei prin actul de sesizare a instanței, s-a realizat o redimensionare a acuzației adusă acesteia, circumstanțele factuale avute în vedere de instanța de fond fiind diferite de cele reținute în rechizitoriu. Schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatei, dispusă de instanța de fond nu a fost una formală, ce ține de circumstanțele de comitere a faptelor, ci au fost reținute aspecte care conturează o altă situație de fapt, și care nu constituie elemente intrinseci acuzației inițiale aduse acesteia prin actul de sesizare.

În speță, obiectul judecății, a fost schimbat deoarece, în realitate, instanța a reținut, pe lângă faptele pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, dar cu privire la care a constatat că nu au fost dovedite dincolo de orice dubiu, în legătură cu acestea, că probatoriul a conturat existența unor fapte și împrejurări de fapt circumscrise ajutorului acordat de inculpata aceasta, inculpatului, ce întrunesc conținutul constitutiv al infracțiunii de favorizarea făptuitorului. Așadar, s-a reținut că inculpata a comis o altă faptă prevăzută de legea penală cu săvârșirea căreia nu a fost sesizată prin rechizitoriu. În consecință, admițându-se apelul inculpatei, s-a desființat hotărârea primei instanțe, s-a înlăturat dispoziția de schimbare a încadrării juridice în ceea ce o privește pe aceasta și s-a dispus achitarea sa sub aspectul săvârșirii infracțiunilor pentru care fusese trimisă în judecată.

Referitor la actul prin care se poate dispune schimbarea încadrării juridice în cursul judecății, înainte pronunțarea deciziei nr. 250/2019 a Curții Constituționale[8], practica instanțelor a fost aproape în totalitate în sensul că se făcea prin hotărârea prin care se soluționa fondul cauzei, în primă instanță sau în apel. Practic, instanțele puneau în discuția părților noua încadrare juridică, după care, constatând că nu mai sunt alte probe de administrat, acordau cuvântul pe fondul cauzei, urmând a se pronunța asupra noii încadrări juridice prin hotărârea finală prin care soluționau și fondul cauzei (acțiunea penală).


* Este extras din Revista română de jurisprudență nr. 1/2020.

[1] V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea specială, Vol. II, Ed. Academiei, București, 1976, p. 181, apud N. Volonciu, Tratat de procedură penală, parte specială, vol. II, Ed. Paideia, București, 1996, p. 203.

[2] G. Bodoroncea, coord. M. Udroiu, Codul de procedură penală, Comentariu pe articole, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București 2017, p. 1569.

[3] V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, ed. a 2-a, vol. IV, Ed. Academiei și Ed. C.H. Beck, București, 2003, p. 189, apud. G. Bodoroncea, op. cit., p. 1571.

[4] Publicată în M. Of. nr. 291 din 25 aprilie 2017.

[5] www.hudoc.echr.coe.int.

[6] Cauza Gelenidze c. Georgia, publicată pe www.hudoc.echr.coe.int.

[7] Decizia nr. 116 din data de 26 iunie 2018 ICCJ, Completul de 5 judecători, publicată pe www.scj.ro.

[8] Publicată în M. Of. nr. 500 din 20 iunie 2019.

Probleme practice privind schimbarea încadrării juridice was last modified: februarie 28th, 2023 by Daniel Grădinaru

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice