Probleme practice privind deschiderea procedurii insolvenţei la cererea debitorului

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În acest sens, în practica judiciară^[11], instanța de control judiciar a observat că prima instanță a respins cererea debitoarei de deschidere a procedurii insolvenței cu motivarea că din înscrisurile de la dosar nu rezultă că debitoarea ar fi făcut dovada că împotriva averii sale exista o creanță certă, lichidă și exigibilă și că, deși s‑a depus o listă cu creditorii și creanțele pe care aceștia le‑ar avea împotriva debitoarei, acestea nu au fost dovedite cu titluri executorii din care să rezulte că aceste creanțe ar fi certe, lichide și exigibile.

Curtea a constatat că o asemenea cerință, reținută de judecătorul‑sindic, nu este prevăzută de lege. Astfel, motivul reținut de judecătorul‑sindic nu este însușit și de instanța de control judiciar, care, având în vedere prevederile art. 67 din Legea nr. 85/2014, a apreciat că depunerea listei de creditori și înregistrarea creanțelor în evidențele contabile ale debitoarei sunt necesare și suficiente pentru a se putea constata îndeplinirea condițiilor legale pentru deschiderea procedurii insolvenței la cererea debitoarei, nefiind necesară și depunerea unor titluri executorii, care, de altfel, nu sunt cerute nici în cazul cererii de deschidere a procedurii insolvenței formulate de către creditori.

Așa fiind, în condițiile în care, în prezenta cauză, debitoarea a făcut dovada existenței unor datorii mai mari de valoarea‑prag prevăzută de art. 5 pct. 72 din Legea nr. 85/2014, fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 66 și 67 din Legea nr. 85/2014, judecătorul‑sindic ar fi trebuit să dea eficiență prevederilor art. 71 din Lege și să dispună deschiderea procedurii insolvenței față de debitoare.

În consecință, față de faptul că în cauză erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru deschiderea procedurii insolvenței față de debitoare și întrucât deschiderea procedurii insolvenței este atributul exclusiv al judecătorului‑sindic, în baza art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, Curtea a admis apelul declarat de debitoare, a anulat hotărârea apelată și a trimis cauza la judecătorul‑sindic de la Tribunalul Timiș pentru deschiderea procedurii insolvenței față de debitoare.

Noțiunea de creanță lichidă nu este definită în Legea nr. 85/2014, însă, potrivit art. art. 663 alin. (3) C. pr. civ., „creanța este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elementele care permit stabilirea lui”.

În consecință, creanța va fi considerată lichidă atunci când este determinată sau, cel puțin, determinabilă. Obligațiile care au ca obiect o sumă de bani determinată, adică acele datorii care prezintă relevanță în procedura insolvenței, sunt întotdeauna lichide. Nu sunt lichide creanțele al căror cuantum urmează să fie stabilit de instanța de judecată.

Acele obligații care au ca obiect „a da” un bun mobil sau imobil ori executarea unei obligații de „a face” nu au caracter lichid și, pe cale de consecință, nu constituie datorii lichide menite să dovedească starea de insolvență, acestea putând fi executate silit, în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

Prin creanță exigibilă se înțelege creanța care a ajuns la scadență, căreia i se poate cere de îndată executarea. În acest sens, potrivit art. 663 alin. (4) C. pr. civ., „creanța este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată”.

Nu se poate solicita declanșarea procedurii pentru o datorie neajunsă la scadență sau a cărei scadență a fost amânată ori nu a fost determinată, chiar dacă s‑ar invoca incapacitatea notorie de plată a debitorului.

Nu este îndeplinită condiția exigibilității creanței în cazul în care punerea în executare a titlului executoriu a fost suspendată sau când părțile au semnat o convenție de reeșalonare a plății datoriei, iar termenul de rambursare nu s‑a împlinit.

Pentru a se evita deschiderea procedurii insolvenței pentru creanțe scăzute ca valoare, legiuitorul a prevăzut că, pentru a se putea formula o cerere de deschidere a procedurii insolvenței, creanța trebuie să atingă o valoare‑prag.

În acest sens, potrivit art. 5 pct. 72 din Legea nr. 85/2014, „valoarea‑prag reprezintă cuantumul minim al creanței, pentru a putea fi introdusă cererea de deschidere a procedurii de insolvență. Valoarea‑prag este de 50.000 lei atât pentru creditori, cât și pentru debitori, inclusiv pentru cererile formulate de lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzută de Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și comple­tările ulterioare, pentru creanțe de altă natură decât cele salariale, iar pentru salariați este de 6 salarii medii brute pe economie/salariat”.

Dacă în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006 nu se prevedea o valoare‑prag pentru cererile formulate de debitor, inclusiv pentru cere­rile formulate de lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 31/1990, prin noua reglementare s‑a stabilit un cuantum minim al datoriilor și în cazul cererii debitorului, pentru a se preîntâmpina existența unor proceduri de insolvență, care presupun resurse materiale și umane considerabile, în situații lipsite de impor­tanță sau cu importanță redusă.

Dacă există mai multe cereri formulate de creditori diferiți împotriva aceluiași debitor, nu este necesar ca fiecare creanță reclamată să aibă o valoare minimă de 50.000 lei, respectiv de 6 salarii medii brute pe economie/salariat, după caz, ci îndeplinirea condițiilor referitoare la cuantumul minim al creanțelor se va verifica în raport cu valoarea însumată a acestora [art. 70 alin. (3) din Legea nr. 85/2014].

Același lucru este valabil în cazul cererii formulate de debitor, totalul datoriilor acestuia trebuind să depășească valoarea‑prag prevăzută de lege, și nu fiecare datorie în parte.

În legătură cu îndeplinirea condițiilor legale pentru deschi­derea procedurii insolvenței, în practica judiciară^[12] s‑a reținut că prima instanță a respins cererea debitoarei de deschidere a proce­durii insolvenței, cu motivarea că debitoarea nu a făcut dovada stării de insolvență, așa cum este aceasta definită de art. 5 pct. 29 din Lege, și nu sunt întrunite condițiile pentru declanșarea proce­durii insolvenței față de aceasta, întrucât activitatea întreprinderii individuale s‑a desfășurat având ca rezultat profit, iar veniturile au fost mai mari decât cheltuielile, că sumele pe care debitoarea le declară ca fiind datorate către cei doi creditori aflați pe lista prevăzută de art. 67 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2014 nu apar evidențiate în documentele depuse de debitoare și că fondurile debitorului au valoare mai mare decât datoriile declarate ale acestuia, aceasta nefiind în situație de insolvabilitate (situație în care se află un debitor ale cărui bunuri sunt de o valoare mai mică decât totalitatea obligațiilor care ar urma să fie satisfăcute cu acele bunuri).

Instanța de apel a constatat că, în cauză, debitoarea a făcut dovada stării de insolvență, definită, potrivit art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014, ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile.

Astfel, motivele reținute de judecătorul‑sindic nu au fost însușite și de instanța de control judiciar, care, având în vedere prevederile art. 67 din Legea nr. 85/2014, a apreciat că depunerea listei de creditori și înregistrarea creanțelor în evidențele conta­bile ale debitoarei sunt necesare și suficiente pentru a se putea constata îndeplinirea condițiilor legale pentru deschiderea procedurii insolvenței la cererea debitoarei.

Analiza financiară făcută de prima instanță este bazată pe situația debitoarei la data de 31 decembrie 2016, nefiind analizată situația de la data introducerii acțiunii, care dovedește lipsa lichidităților, soldul final, la data de 30 aprilie 2017, fiind de 94 lei, iar totalul datoriilor de 60.676 lei. Sumele declarate ca fiind datorate către cei doi creditori apar evidențiate în registrul‑in­ventar, după care debitoarea a depus la dosar copii conforme cu originalul.

Legea nr. 85/2014 prevede drept condiție pentru deschiderea procedurii de insolvență, în cazul cererii formulate de debitoare, fie starea de insolvență vădită, fie starea de insolvență iminentă. Legea prevede drept condiție necesară pentru deschiderea procedurii de insolvență insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata dato­riilor certe, lichide și exigibile, iar nu insolva­bilitatea, care este situația patrimonială în care elementele pasive depășesc elementele active.

În concluzie, în condițiile în care, în cauză, debitoarea a făcut dovada existenței unor datorii mai mari decât valoarea‑prag prevăzută de art. 5 pct. 72 din Legea nr. 85/2014, fiind îndeplinite cerin­țele prevăzute de art. 66 și 67 din Legea nr. 85/2014, judecătorul‑sindic ar fi trebuit să dea eficiență prevederilor art. 71 din Lege și să dispună deschi­derea procedurii insolvenței față de debitoare.

Așa fiind, întrucât erau întrunite condițiile prevăzute de lege pentru deschiderea procedurii insolvenței față de debitoare și întrucât deschiderea procedurii insolvenței este atributul exclusiv al judecătorului‑sindic, în baza art. 480 C. pr. civ. și a art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, Curtea a admis apelul declarat de debitoare, a anulat sentința apelată și a trimis cauza la Tribunalul Timiș, prin judecător‑sindic, pentru deschiderea procedurii insolvenței față de debitoare.

În legătură cu admisibilitatea cererii de deschidere a proce­durii insolvenței formulate de debitorul cu privire la care orga­nele fiscale și direcțiile antifraudă au emis o serie de decizii de instituire a măsurilor asigurătorii și au încheiat mai multe procese‑verbale de sechestru asupra celei mai mari părți din bunurile mobile și imobile aparținând acestuia, deși organele fiscale au susținut că formularea cererii de deschidere a proce­durii de insolvență de către debitoare constituie o încercare de a împiedica executarea silită începută de organul fiscal, că această executare vizează un cuantum foarte ridicat al debitelor la bugetul general consolidat al statului și că a fost pusă sub sechestru majoritatea bunurilor debitoarei, la întâlnirea preșe­dinților secțiilor specializate (foste comerciale), din cadrul curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și a insol­venței (13‑14 iunie 2016, Sinaia^[13]), s‑a decis că nu există temei pentru a considera că obligația debitorului, instituită prin art. 66 alin. (1), de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus Legii nr. 85/2014, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență, este anihilată de existența procedurii de executare silită, întrucât textul legal nu distinge în raport de începerea sau nu a executării silite de către organul fiscal pentru executarea creanțelor bugetare.

Importanța problematicii deschiderii procedurii de insolvență la cererea debitorului impune investigarea aspectelor controversate identificate în practica judiciară a instanțelor judecătorești și furnizarea de soluții concrete pentru aplicarea efectivă a prevederilor legale. În acest context, având în vedere că de la adoptarea Legii nr. 85/2014 au trecut mai mult de 7 ani și în contextul în care România va trebui să transpună până anul viitor Directiva (UE) 2019/1023 privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie și decăderile, precum și măsurile de sporire a eficienței procedurilor de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie, este nevoie de o îmbunătățire a cadrului normativ în domeniu, care să răspundă la realitățile și provocările actuale.