Probleme practice privind deschiderea procedurii insolvenţei la cererea debitorului

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Într‑o altă speță^[6], s‑a reținut că art. 67 din Legea nr. 85/2014 indică actele care trebuie să însoțească cererea debitoarei și stabilește, de asemenea, și sancțiunea ce intervine în situația în care debitoarea nu se conformează, respectiv respin­gerea cererii pentru nedepunerea docu­mentelor prevăzute la alin. (1) lit. a)‑g), k), l), m), n) și decăderea din dreptul de a mai depune un plan de reorganizare pentru nedepunerea documentelor prevăzute de alin. (1) lit. h), i) și j).

Atât timp cât legea stabilește expres că cererea de deschidere a procedurii insolvenței formulată de către debitoare se judecă fără citare, este evident că acesteia îi revine obligația de diligență de a depune toate înscrisurile până la termen și, implicit, de a urmări cursul procesului, respectiv de a se interesa despre data la care a fost fixat termenul de judecată. Faptul că, deși sancțiunile prevăzute de lege sunt drastice, debitoarea nu a manifestat această diligență este imputabil doar acesteia, și nu judecătorului‑sindic, care doar a aplicat dispo­zițiile legale la situația de fapt, legea stabilind expres că acesta va fixa termenul de judecată, prin excepție de la prevederile art. 200 C. pr. civ., chiar dacă cererea nu este însoțită de toate documentele necesare.

Într‑o altă speță^[7], instanța de apel a reținut că prima instanță a respins cererea debitoarei de deschidere a procedurii insolvenței sub un prim motiv că, deși debitoarea a depus la dosar lista numelor și a adreselor creditorilor, aceasta nu a indicat creanțele deținute de aceștia, oricum ar fi creanțele lor: certe sau sub condiție, lichide ori nelichide, scadente sau nescadente, necontestate ori contestate, nearătându‑se deci suma, cauza și drepturile de preferință.

Instanța de apel a constatat că hotărârea judecătorului‑sindic este greșită, în condițiile în care la fila 25 din dosarul primei instanțe este depusă lista creditorilor. Astfel, motivul reținut de către judecătorul‑sindic nu este însușit și de instanța de control judiciar, care, având în vedere prevederile art. 67 din Legea nr. 85/2014, apreciază că depunerea listei de creditori și înregistrarea creanțelor în evidențele contabile ale debitoarei, alături de depunerea celorlalte documente prevăzute de lege, sunt necesare și suficiente pentru a se putea constata îndeplinirea condițiilor legale pentru deschiderea procedurii insolvenței la cererea debitoarei.

Referitor la al doilea motiv invocat în considerentele hotărârii de respingere, nici acesta nu este întemeiat, având în vedere că în ceea ce privește lista membrilor grupului de interes economic sau, după caz, a asociaților cu răspundere nelimitată, pentru societățile în nume colectiv și pentru cele în comandită nu este cazul, deoarece debitoarea este societate cu răspundere limitată, iar în privința certificatului de admitere la tranzacționare pe o piață reglementată a valorilor mobiliare sau a altor instrumente financiare emise debitoarea nu deține un astfel de certificat.

Așa fiind, în condițiile în care, în cauză, debitoarea a făcut dovada existenței unor datorii mai mari de valoarea‑prag prevăzută de art. 3 pct. 72 din Legea nr. 85/2014, fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 66 și 67 din Legea nr. 85/2014, judecătorul‑sindic ar fi trebuit să dea eficiență prevederilor art. 71 din Lege și să dispună deschiderea procedurii insolvenței față de debitoare.

În consecință, față de faptul că în cauză erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru deschiderea procedurii insolvenței față de debi­toare și întrucât deschiderea procedurii insolvenței este atributul exclusiv al judecătorului‑sindic, în baza art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, Curtea a admis apelul declarat de debitoare, a anulat hotărârea apelată și a trimis cauza la judecă­torul‑sindic pentru deschiderea procedurii insol­venței față de debitoare.

În legătură cu posibilitatea debitorului de a depune, în calea de a atac a apelului declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de deschidere a procedurii, formulată chiar de către el, actele pe care nu le‑a depus integral sau pe care le‑a depus parțial în fața primei instanțe, dintre cele enumerate de art. 67 din Legea nr. 85/2014, a căror depunere este obligatorie, sub sancțiunea respingerii cererii, practica instanțelor a fost neunitară.

Astfel, într‑o speță^[8], instanța de apel a consta­tat mai întâi că prima instanță, prin judecă­torul‑sindic, a respins cererea debitorului pentru deschiderea procedurii insolvenței, reținând că debitorul nu s‑a conformat dispozițiilor art. 67 din Legea nr. 85/2014, întrucât nu a depus la dosar toate actele prevăzute de art. 67 din Legea nr. 85/2014, respectiv lista cu plățile și transferurile patrimoniale efectuate în cele 6 luni anterioare, contul de profit și pierdere, lista cu membrii grupului de interes economic, declarația de intrare în procedura simplificată, cele două declarații notariale privind reorganizarea și condamnarea organelor de conducere ori dovada notificării organului fiscal.

În apel, debitorul a depus la dosar toate documentele cerute de prevederile art. 67 din Legea nr. 85/2014. Prin urmare, instanța de apel a reținut că toate lipsurile constatate de prima instanță au fost complinite în apel, astfel că a fost admis apelul debitorului, a fost anulată sentința atacată și s‑a trimis cauza la Tribunalul Timiș – judecătorul‑sindic în vederea deschiderii procedurii insolvenței.

Avem rezerve față de această soluție, considerând că, așa cum am arătat mai sus, documentele vizate de textul în discuție au, în principal, menirea de a reflecta situația financiară și rezultatele activității economice a debitorului, în vederea stabilirii masei active și a masei pasive, precum și modalitatea de derulare a procedurii (reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activității ori prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale, ori faliment). Intenția avută în vedere de legiuitor la adoptarea legii a fost de disci­plinare a debitorului și de evitare, în acest fel, a încercărilor de tergiversare a procedurii de către debitor.

Sancțiunea respingerii cererii de deschidere a procedurii este expres reglementată de lege pentru această ipoteză, fiind o dovadă a intenției legiuitorului de a institui o decădere a debitorului din dreptul de a depune ulterior aceste înscrisuri.

Procedura instituită de legea insolvenței este o procedură specială, derogatorie de la cea de drept comun din materia apelului, astfel că, în privința aprecierii asupra deschiderii proce­durii la cererea debitorului, trebuie avute în vedere dispozițiile speciale ale art. 67 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014.

Această problemă de practică neunitară a fost discutată la întâlnirea reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor specializate (foste comer­ciale), de la nivelul curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și a insolvenței, de la Craiova, din 27‑28 aprilie 2015^[9].

Cu această ocazie, majoritatea participanților la întâlnire au agreat referitor la posibilitatea complinirii, sub aspect probator, în apel, a cererii inițiale cu înscrisurile menționate la art. 67
alin. (1) lit. a)‑g), k), l), m) din Legea nr. 85/2014, pentru a căror nedepunere a operat sancțiunea respingerii cererii, că dispozițiile legii insolvenței consacră o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun privind administrarea probelor în apel, sancțiunea respingerii cererii de deschidere a procedurii formulate de debitor, expres regle­men­tată pentru această ipoteză, urmând a fi menținută în apel.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o creanță pentru a putea sta la baza unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței, indiferent că aceasta este formulată de către creditori sau de către debitor, sunt prevăzute de art. 5 pct. 20 și art. 5 pct. 72 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, creanța creditorului față de debitor trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 60 de zile și să depășească valoarea‑prag. Valoarea‑prag este, în prezent, de 50.000 lei pentru creanțe de altă natură decât cele salariale și de 6 salarii medii brute pe economie/salariat pentru creanțele salariale.

Problema necesității dovedirii de către debitor a existenței și a caracterului cert, lichid și exigibil al creanțelor deținute de terți împotriva sa, într‑un cuantum care să depășească valoarea‑prag, a fost discutată la întâlnirea reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel în materia litigiilor cu profesioniști și a insolvenței de la Cluj, din 5‑6 noiembrie 2015^[10].

În urma dezbaterilor, cu o largă majoritate, s‑a decis că, în cazul cererii debitorului de deschidere a procedurii insolvenței, trebuie dovedită existența unor creanțe certe, lichide și exigibile împotriva acestuia, care să depășească valoarea‑prag prevăzută la art. 5 pct. 72 din Legea nr. 85/2014.

Depunerea listei de creditori și înregistrarea creanțelor acestora în evidențele contabile ale debitoarei sunt necesare și suficiente, pentru a se putea constata îndeplinirea condițiilor legale pentru deschiderea procedurii insolvenței la cererea debitoarei.

Întrucât deschiderea procedurii insolvenței la cererea debitorului are loc în cadrul unei proceduri necontencioase, depunerea de către debitor a documentelor prevăzute de lege este suficientă pentru ca judecătorul‑sindic să se pronunțe asupra cererii de deschidere a procedurii insolvenței formulate de acesta. În cazul în care creditorii ar considera că nu sunt îndeplinite condițiile deschiderii procedurii, au la îndemână opoziția prevăzută de art. 71 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

În legătură cu certitudinea creanței, urmare a intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, având în vedere prevederile art. 663 din acest Cod, în practica judiciară de sub imperiul Legii nr. 85/2006 s‑au conturat două opinii în ceea ce privește determinarea noțiunii de „creanță certă” drept o condiție indispensabilă pentru declanșarea procedurii reglementate de Legea insolvenței, respectiv:

a) în unele cazuri, cererea de deschidere a procedurii insolvenței a fost respinsă, întrucât creditorul nu deține un titlu executoriu, pentru că, raportat la dispozițiile art. 663 C. pr. civ., numai în această ipoteză creanța reclamată are o existență neîndoielnică, certă;

b) în alte cazuri, cererea de deschidere a pro­cedurii insolvenței a fost admisă, întrucât, pentru declanșarea procedurii insolvenței, existența unui titlu executoriu constatator al creanței nu este obliga­torie, întrucât creanța certă este acea creanță a cărei existență este neîndoielnică, asupra căreia nu există litigiu, nu se poartă vreun proces și rezultă din actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.

Noțiunea de creanță certă nu era definită în Legea nr. 85/2006, dar în art. 379 alin. (3) C. pr. civ. anterior exista o astfel de definiție. Potrivit textului menționat, „creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul”.

Este adevărat că art. 663 C. pr. civ. prevede că „executarea silită nu se poate face decât dacă creanța este certă, lichidă și exigibilă. Creanța este certă când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu”, însă, dat fiind că procedura insolvenței reprezintă o procedură specială, iar condiția referitoare la deținerea unui titlu executoriu, care să ateste existența neîndoielnică a creanței, nu este cerută decât în situația în care creditorul dorește să urmeze procedura de executare individuală, considerăm că a doua opinie este cea corectă.

În orice caz, pentru a curma această controversă, prin art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014 a fost definită creanța certă, în sensul legislației specifice a insolvenței, definiția fiind diferită de cea din Codul de procedură civilă. Conform acestui text, „prin creanță certă, în sensul prezentei legi, se înțelege acea creanță a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul”, neexistând cerința unui titlu executoriu.

Existența unui titlu executoriu nu este o condiție pentru deschiderea procedurii insolvenței, iar asimilarea caracterului cert al creanței cu stabilirea acesteia printr‑un titlu executoriu este greșită, deoarece natura juridică a procedurii insolvenței nu este aceea a unei executări silite.