Pretenţii de plată a unor cote legale aferente executării lucrării şi stabilite prin lege în sarcina investitorului sau a proprietarului acesteia. Recurs nefondat

• Legea nr. 10/1995: art. 40
• Legea nr. 215/2001: art. 21 alin. (1)
• Legea nr. 215/2001: art. 23
• NCPC: art. 488 alin. (1)
• NCPC: art. 496
• Ordinul nr. 839/2009: art. 70 alin. (2)
• Ordinul nr. 839/2009: art. 76 alin. (2) lit. a)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu, sub nr. x/2017, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții – I.S.C. a chemat în judecată pe pârâtele, Comuna Vidra, prin primar, și Consiliul Local Vidra, prin primar, solicitând obligarea la plata sumei totale de 242.125.50 RON, reprezentând cote legale și penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 2305 din 3 decembrie 2019)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Critica referitoare la modul de soluționare de către instanța de apel a excepției privind lipsa calității procesuale pasive a comunei Vidra nu poate fi primită.

Instanța de apel a apreciat că este justificată prezența în proces a comunei Vidra, dată fiind calitatea de beneficiar al lucrărilor de construire a rețelei de canalizare ape menajere și, totodată, de titular al patrimoniului și al bugetului local, în aplicarea art. 21 alin. (1) și art. 23 din Legea nr. 215/2001.

Legitimarea procesuală pasivă a fost raportată, așadar, la obiectul cererii de chemare în judecată, ce privește pretenții de plată a unor cote legale aferente executării lucrării și stabilite prin lege în sarcina investitorului sau a proprietarului acesteia.

Cu toate că a pretins aplicarea greșită a prevederilor legale menționate, recurenta – pârâtă nu a făcut nicio referire la considerentele pentru care excepția procesuală în discuție a fost respinsă, ci a reiterat susținerea conform căreia ar avea relevanță doar calitatea de solicitant al autorizației, întrunită în persoana Consiliului Local, ce reprezintă un subiect de drept distinct de Comună.

Or, în condițiile în care recurenta nu a combătut aprecierea instanței de apel, privind calitatea comunei Vidra de titular al obligației de plată a cotelor legale aferente lucrării, reiterarea unui argument adus anterior în apărare nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate la adresa deciziei recurate, susceptibilă de a declanșa controlul judiciar de către instanța de recurs, invocarea unuia dintre motivele de recurs prevăzute în art. 488 alin. (1) C. proc. civ. fiind una formală.

În considerentele deciziei s-a făcut, într-adevăr, referire la principiul disponibilității, însă nu pentru a se justifica în acest fel calitatea procesuală pasivă a unității administrativ teritoriale, ci pentru a se confirma analizarea acestei legitimări prin prisma identității dintre persoana chemată în judecată și titularul obligației din conținutul raportului juridic pretins de către reclamant și dedus judecății ca atare.

Din acest motiv, nici simpla referire a recurentei la disponibilitatea reclamantului de a fixa limitele cadrului procesual nu echivalează cu o critică de nelegalitate la adresa deciziei recurate, constatându-se, astfel, că nu este posibilă evaluarea legalității deciziei de apel sub aspectul calității procesuale pasive a comunei Vidra.

Nu poate fi primită nici critica vizând excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din perspectiva sarcinii probei pe aspectul întreruperii cursului prescripției dreptului de a solicita contravaloarea cotei de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor autorizate (pretențiile vizând cota de 0,1% nefăcând obiectul învestirii instanței de apel).

Întreruperea cursului prescripției dreptului material la acțiune presupune că prescripția a început să curgă, iar ulterior a intervenit o situație dintre cele prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 (act normativ a cărui aplicare în cauză nu a fost contestată prin motivele de recurs).

Or, prima instanță a reținut că prescripția nu a început să curgă împotriva reclamantei, cât timp pârâtele nu și-au îndeplinit obligația legală de a comunica acesteia stadiul lucrărilor și contravaloarea cheltuielilor efectuate, necesară calculării cotei de 0,7%.

Prin motivele de apel, pârâtele au susținut, în ceea ce privește prescripția, pe de o parte, că termenul de prescripție ar fi început să curgă de la data de 1.01.2011 pentru întreaga sumă de bani solicitată de reclamantă, astfel încât era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată – 3.01.2017, iar, pe de altă parte, că somația din 24.11.2016 nu a fost un act întreruptiv al termenului de prescripție.

Prin decizia recurată, s-a arătat în mod explicit că, deși întemeiată, critica privind somarea pârâtei la data de 24.11.2016 și întreruperea cursului prescripției nu poate conduce la reformarea soluției. Astfel, pentru a fi incidentă excepția prescripției, pârâta ar fi trebuit să facă dovada efectuării plăților parțiale în afara termenului de prescripție de 5 ani, corespunzător planului de execuție a lucrărilor. În absența unei asemenea dovezi, pârâta nu se poate prevala de această excepție, menținerea dreptului la acțiune al reclamantului fiind determinată de poziția procesuală a pârâtelor.

Din aceste considerente, rezultă că instanța de apel a făcut referire la sarcina probei în contextul obligației legale a pârâtelor de a comunica stadiul lucrărilor și contravaloarea cheltuielilor efectuate, necesară calculării cotei de 0,7%, din perspectiva căreia prima instanță a conchis în sensul că prescripția nu a început să curgă împotriva reclamantei.

În condițiile în care sarcina probei nu a fost reținută în legătură cu întreruperea termenului de prescripție, astfel cum, în mod greșit, s-a pretins prin motivele de recurs, nu are suport susținerea recurentei conform căreia termenul de prescripție s-ar fi împlinit, față de absența vreunei dovezi din partea reclamantului privind acte întreruptive de prescripție, susținere ce urmează a fi respinsă ca atare.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, pârâtele au susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, argumentând, în esență, că, în cauză, sunt incidente prevederile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, astfel încât cota de 0,7 % se datorează după finalizarea lucrărilor de construcții, odată cu recepția finală a lucrărilor.

Susținerile cu acest obiect, pe lângă faptul că le contrazic pe cele analizate anterior, prin care pârâtele tindeau la constatarea de către instanță a începerii cursului prescripției la data de 1.01.2011, în raport de momentul demarării lucrărilor, sunt nefondate.

Astfel cum au reținut ambele instanțe de fond, plata unei sume de bani reprezentând echivalentul unei cote de 0,70% din cheltuielile pentru executarea unor construcții și lucrări, în sarcina investitorilor sau proprietarilor, este prevăzută prin art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții.

Contrar susținerilor recurentelor, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale și locuinței nr. 839/2009, nu conțin prevederi diferite de cele din art. 40 al Legii nr. 10/1995.

Dimpotrivă, art. 70 alin. (2) din Ordinul menționat, în forma în vigoare la data începerii lucrărilor în prezenta cauză, în anul 2010, reia în mod explicit conținutul normei în discuție, după cum urmează:

„În conformitate cu dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, cu modificările ulterioare, investitorii sau proprietarii au obligația de a vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcții – ISC o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 din această lege. Calculul, modul de virare a sumelor, precum și calculul penalizărilor corespunzător întârzierilor la plată a cotelor se face potrivit prevederilor Legii nr. 10/1995”.

Dispozițiile art. 76 alin. (2) lit. a) din Ordinul nr. 839/2009, invocate de către recurentele – pârâte, nu se referă la cota de 0,70%, reglementând obligația solicitantului (investitorul/beneficiarul) de a regulariza taxele și cotele legale în conformitate cu prevederile Codul fiscal, obligație ce nu se confundă și nici nu înlătură obligația de plată a cotei de 0,70%, conform art. 40 din Legea nr. 10/1995, la care trimite în mod expres și art. 70 alin. (2) din Ordinul nr. 839/2009.

În aceste condiții, se constată că instanța de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, critica recurentelor nefiind fondată și urmând a fi respinse ca atare.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 496 C. proc. civ.

Sursa informației: www.scj.ro.