Prerogative speciale în situații de urgență. Incidența asupra prelucrării datelor cu caracter personal. Aspecte de drept comparat

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Studiul își propune să analizeze acele situații indicate în diferite sisteme de drept care, datorită abaterii lor de la „normalitate”, conduc sau pot duce la slăbirea condițiilor legate de respectarea principiului legalității, care urmează să fie încălcate, în principal având în vedere acțiunea administrativă.

Din această perspectivă se au în vedere acele prerogative de urgență, care sunt conferite anumitor organe sau subiecți și care se caracterizează – cel puțin în anumite circumstanțe – prin conferirea de competențe în cadrul cărora autoritatea poate fi absolvită de necesitatea respectării actelor normative, uneori chiar și cele de ordin constituțional.

Aceste situații dau naștere unor așa-zise puteri administrative „speciale”. Pot exista cazuri în care atribuirea unor competențe speciale să aibă ca rezultat concentrarea competențelor de reglementare și a competențelor administrative.

În ceea ce privește situația Franței, ordinea publică, în dreptul francez, constituie un obiectiv de valoare constituțională^[1], ​​pe care administrația este chemată prin acțiunea sa să îl protejeze în considerarea construirii unui stat liberal, și pentru a garanta drepturile și libertățile constituționale. Astfel, la nivel național, prim-ministrul exercită așa zise atribuții de poliție „generală”, în virtutea art. 21 și 37 din Constituția franceză și a propriilor sale puteri, iar președintele Republicii intervine prin decret în cadrul Consiliului de miniștri sau în virtutea deplinelor puteri de care dispune în situații excepționale, prevăzute la art. 16 din Constituția franceză^[2]. Autoritățile speciale de poliție sunt mai numeroase, cum ar fi, de exemplu, diferiți miniștri, unele autorități administrative independente și altele.La nivel local, însă, două instituții au puterea poliției generale: primarul și prefectul. Primarul, în virtutea dispozițiilor din Codul general al colectivităților teritoriale (CGCT)^[3], „este responsabil de poliția municipală”. Acesta exercită această funcție în numele municipiului, în limitele propriilor sale puteri. În schimb, acționează în numele statului pentru executarea măsurilor de „securitate generală” adoptate de guvern sau prefect. Prefectul, la nivelul departamentelor, exercită puterea poliției generale în numele statului atunci când măsurile necesare care trebuie luate pentru protejarea ordinii publice se extind la mai multe municipalități. De asemenea, are puterea de substituire în cazul vacanței primarului.    Constituția franceză, legea și judecătorii francezi s-au arătat de acord, în anumite circumstanțe, ca autoritățile administrative să fie eliberate de obligația strictă de a respecta regulile care guvernează, în mod obișnuit, acțiunea lor.Principiul legalității a fost astfel adaptat, sub diferite forme, în funcție de circumstanțele excepționale care pot apărea uneori^[4].Legislația și jurisprudența administrativă consideră că, în cazuri de urgență sau în prezența unor circumstanțe locale particulare, unele decizii care în alte circumstanțe de timp și loc ar fi fost declarate nelegitime pot fi considerate legitime.Pentru cele mai multe din aceste circumstanțe au fost avute în vedere „regimuri de criză” reale.

Două dispoziții constituționale fac posibilă derogarea de la Constituția franceză în fața unei crize sau a unei urgențe, și anume art. 16 din Constituția franceză, referitor la puterile excepționale ale președintelui Republicii, la care tocmai am făcut referire, și art. 36 din Constituția franceză, referitor la starea de asediu^[5]. Starea de urgență este reglementată în legislația franceză de Legea nr. 55-395 din 3 aprilie 1955.Articolul 16 din Constituția franceză prevede că președintele Republicii, arbitru și garant al respectării acesteia în timpurile normale, va putea beneficia de puterile legislative, de reglementare și administrative în condiții excepționale. Acesta este cu siguranță cel mai contestat articol din Constituția franceză din 1958, apreciindu-se că președintele Republicii devine, în temeiul acestuia, un „dictator în sensul roman al termenului”, situațiile excepționale permițându-i să aibă concentrarea tuturor puterilor statului pe care le consideră necesare^[6].Cu toate acestea, trebuie precizat că în perioada în care președintele exercită competențele menționate la art. 16 din Constituție, legiuitorul și executivul pot continua să-și exercite puterile în conformitate cu formele obișnuite, aspect care este identic și în legislația română.Pentru incidența art. 16 din Constituția franceză sunt necesare întrunirea cumulativă a două condiții: atunci când „instituțiile Republicii, independența națiunii, integritatea teritoriului sau executarea angajamentelor internaționale sunt grav și imediat amenințate” și „funcționarea regulată a puterilor publice constituționale este întreruptă”. Consiliul constituțional francez a optat pentru o interpretare amplă a acestor condiții de-a lungul timpului.La nivel procedural, președintele, pentru a recurge la aplicarea art. 16, trebuie să consulte în mod oficial diferite autorități publice: prim-ministrul, președinții adunărilor parlamentare și Consiliul Constituțional. Aceste consultări sunt obligatorii a fi cerute dar nu îl obligă pe Președintele francez să țină cont de acestea. Ca parte a aplicării art. 16 din Constituția franceză, Președintele Republicii Franceze poate lua toate măsurile pe care le consideră necesare, putând chiar afecta actele legislative și de reglementare. De asemenea, poate adopta măsuri care limitează libertățile fundamentale. Consiliul constituțional își exprimă părerea asupra actelor Președintelui, fără însă ca aceasta să fie făcută publică.Deciziile adoptate de Președintele francez în contextul art. 16 din Constituția franceză nu au toate același regim juridic.Cât privește consultarea obligatorie a Consiliului constituțional, acest organism este chemat să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 16 din Constituția franceză, însă, așa cum am arătat, pe baza unei opinii simple, fără caracter obligatoriu.Consiliul de stat francez (cea mai înaltă jurisdicție administrativă franceză) a considerat că decizia de a recurge la art. 16 constituie un act de guvernare și nu poate fi atacată pe fond în fața instanțelor de contencios administrativ, controlul acestora limitându-se la aspectele formale ale actului^[7].

De asemenea, Consiliul de stat francez își declină așadar competența pe durata aplicării art. 16 din Constituția franceză, astfel încât nu poate verifica oportunitatea actului, respectiv dacă o măsură adoptată în acest domeniu este justificată de circumstanțe. Această poziție poate fi motivată de consultarea Consiliului constituțional în timpul recurgerii la prevederile art. 16 din Constituția franceză. Reforma constituțională franceză din anul 2008, a adăugat un ultim paragraf la art. 16, care prevede că „după treizeci de zile de exercitare a competențelor excepționale, Consiliul constituțional poate fi sesizat de președintele Adunării Naționale, de președintele Senatului, de șaizeci de deputați sau de șaizeci de senatori, pentru a verifica dacă există condițiile menționate la primul paragraf”. Poziția acestuia va reprezenta un nou punct de vedere care nu este obligatoriu, însă obligația acestuia de a o publica, garantează o anumită eficacitate.Starea de asediu este prevăzută, după cum menționa anterior, în art. 36 din Constituția franceză. Ea este declarată prin decret adoptat de Consiliul de Miniștri. Durata preconizată este de douăsprezece zile, orice prelungire fiind necesar a fi autorizată de Parlament. Decretul adoptat de Consiliul de Miniștri trebuie să specifice teritoriul în care se aplică, precum și durata exactă a acestuia. În starea de asediu, autoritatea militară devine competentă în materie de poliție în locul autorităților civile: poate decreta o stăpânire, poate lua măsuri pentru a expulza persoane suspectate, confisca arme și muniții. De asemenea, poate restricționa sau suspenda anumite libertăți fundamentale, cum ar fi libertatea de întrunire, libertatea de mișcare și libertatea de exprimare. În același timp, competența jurisdicțiilor militare este extinsă, chiar dacă pentru nemilitari supunerea la jurisdicția militară este limitată la o serie de infracțiuni limitative.Autoritățile civile continuă să îndeplinească celelalte funcții care le sunt proprii. Starea de urgență poate fi declarată în cazul unor încălcări grave ale ordinii publice sau în caz de dezastre publice pe tot teritoriul francez sau o parte a acestuia.Legea din 1955 referitoare la starea de urgență prevedea o intervenție a legiuitorului în scopul declarației relative, dar un decret din 1960 a făcut procedura să fie identică cu cea aplicabilă stării de asediu. Astfel, chiar și starea de urgență trebuie declarată prin decret adoptat în Consiliul de Miniștri. Starea de urgență implică extinderea puterilor poliției către ministrul de interne sau prefecți, care pot lua diferite tipuri de măsuri.Ministrul de interne poate impune arest la domiciliu oricărei persoane a cărei activitate este considerată periculoasă pentru securitate și ordine publică, poate limita unele libertăți fundamentale prin dispunerea închiderii locurilor de divertisment, a băuturilor și a locurilor de întâlnire.Prefecții pot interzice libertatea de circulație a oamenilor în locuri și momente specifice și pot limita libertatea persoanelor care împiedică, în orice mod, acțiunea autorităților publice.Atât ministrul de interne, cât și prefecții pot, prin ordin scris, să percheziționeze case private pe timp de zi și noapte și pot lua orice măsură care să asigure controlul presei. Printr-un decret care îl prevede în mod expres, jurisdicția militară poate deveni competentă în materie de infracțiuni legate de motivele pentru care a fost declarată starea de urgență. Măsurile care pot fi adoptate în contextul stării de urgență sunt, în cele din urmă, similare cu cele ale stării de asediu, chiar dacă sunt mai limitate și rămân, în principiu, responsabilitatea autorităților civile. Restricționarea libertăților fundamentale este, în ambele cazuri, oricum foarte puternică.În ceea ce privește măsurile adoptate în timpul stării de urgență, natura controlului judecătorului a suferit o evoluție.Inițial, Consiliul de stat a operat un control restrâns asupra deciziilor autorității administrative. În 1985, cu ocazia controlului deciziilor adoptate de autoritățile de poliție în contextul stării de urgență, acesta și-a extins controlul către erorile evidente de apreciere, evaluând legislația aplicabilă în funcție de circumstanțele situației^[8]. În ceea ce privește derogarea de la normele legale de competență, Consiliul de stat a admis că, în perioade de război, administrația își poate delega competențele către o altă entitate publică, în absența oricărei dispoziții sau reguli contrare, chiar și în domeniul de reglementare. Cu toate acestea, Consiliul de stat a specificat întotdeauna că această măsură trebuie să înceteze în ziua în care autoritatea competentă în mod corespunzător își poate exercita din nou competențele.În Germania, analiza problemei puterilor de urgență și a așa-numitelor excepții de la principiul legalității impun analizarea modului de aplicare a principiului legalității și care obligă executivul și în special administrația.

* Este extras din Revista română pentru protecția și securitatea datelor cu caracter personal (RRPSDCP) nr. 4/2020.

^[1] Conseil Constitutionnel, dec. nr. 82-241 din 27 iulie 1982.

^[2] „Lorsque les institutions de la République, l’indépendance de la Nation, l’intégrité de son territoire ou l’exécution de ses engagements internationaux sont menacées d’une manière grave et immédiate et que le fonctionnement régulier des pouvoirs publics constitutionnels est interrompu, le Président de la République prend les mesures exigées par ces circonstances, après consultation officielle du Premier ministre, des Présidents des assemblées ainsi que du Conseil constitutionnel.

Il en informe la Nation par un message.

Ces mesures doivent être inspirées par la volonté d’assurer aux pouvoirs publics constitutionnels, dans les moindres délais, les moyens d’accomplir leur mission. Le Conseil constitutionnel est consulté à leur sujet.

Le Parlement se réunit de plein droit.

L’Assemblée nationale ne peut être dissoute pendant l’exercice des pouvoirs exceptionnels.

Après trente jours d’exercice des pouvoirs exceptionnels, le Conseil constitutionnel peut être saisi par le Président de l’Assemblée nationale, le Président du Sénat, soixante députés ou soixante sénateurs, aux fins d’examiner si les conditions énoncées au premier alinéa demeurent réunies. Il se prononce dans les délais les plus brefs par un avis public. Il procède de plein droit à cet examen et se prononce dans les mêmes conditions au terme de soixante jours d’exercice des pouvoirs exceptionnels et à tout moment au-delà de cette durée”.

^[3] Reunește, în Franța, dispoziții legislative și de reglementare referitoare la dreptul autorităților locale. Partea sa legislativă a fost promulgată în 1996 iar partea de reglementare abia în 20002. Acesta sintetizează și ordonează legi și reglementări privind administrația teritorială care au fost emise de-a lungul a două secole. Această muncă de codificare a contribuit la simplificarea accesului la justiție în Franța, în special prin reducerea numărului de legi și decrete dispersate anterior, acum reunite într-un singur document de referință și reordonate în conformitate cu un plan care facilitează înțelegerea regulilor.

^[4] R. Chapus, Droit administratif général, vol. 1, Montchrestien, Paris, 2001, p. 1085.

^[5] „Starea de asediu este decretată de Consiliul de Miniștri.

Prelungirea sa peste douăsprezece zile poate fi autorizată doar de Parlament”.

^[6] J. Rivero e J. Waline, Droit administratif, Dalloz, Paris, 2004, p. 274.

^[7] Cf. M. Long, P. Weil, G. Braibant, P. Delvolve e B. Genevois, Les grands arrêts de la jurisprudence administrative, cit., p. 533

^[8] J. Rivero e J. Waline, Droit administratif, op. cit., p. 276 e s.