Piața

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

12 ianuarie 2012. Cu puțin timp în urmă mă întorsesem din Asia Centrală, unde am călătorit aproape trei luni, în cadrul unui proiect de documentare a vieții oamenilor din fostele republici sovietice. Lucram la editarea materialelor video și încercam, împreună cu editorul Gabi Basalici, să găsim o formulă de a le pune cap la cap. Era una din acele seri care nu promitea nimic special. Tocmai mă pregăteam să plec spre casă când m-a sunat un prieten să îmi spună că e haos în Piața Universității și că ar trebui să merg până acolo. Mi-am luat camera și am pornit spre kilometrul zero.

În Piață era agitație mare, sirenele jandarmeriei se auzeau peste tot, tocmai fuseseră trase câteva focuri de avertisment, iar unul dintre jandarmi repeta la portavoce: „Vă rugăm să părăsiți piața! Vom folosi forța”. Am început să filmez ce se întâmplă în jurul meu, să surprind acțiunea principală, raportul dintre protestari și forțele de ordine.
La un moment dat jandarmii încep să îi alerge pe participanți, se fac arestări, lumea huiduie și e revoltată. Pare că s-a închis piața publică, unii întreabă care sunt limitele, „până unde ține piața?”. Mi se pare inacceptabil ca oamenii să fie evacuați dintr-un spațiu public, din acel loc care le aparține și care a fost câștigat atât de greu la Revoluție. Filmez în total vreo 20 de minute, după care mă duc acasă și selectez o parte din material. Pe la șase dimineața încarc materialul pe YouTube și mă duc la culcare. Spre surprinderea mea, clipul ajunge să aibă a doua zi peste 50 de mii de vizualizări. Subiectul e fierbinte, oamenii discută pe larg despre cele întâmplate, despre legea sănătății, Raed Arafat, despre Băsescu, proteste, jandarmerie. La 23 de ani de la căderea regimului Ceaușescu, oamenii vor să recucerească spațiul public.

În acea seară am revenit în Piață. Atmosfera era mai tensionată decât în prima zi. Pe partea cu Teatrul Național tocmai sosiseră membri ai galeriilor de fotbal, de undeva din spate cineva a aruncat cu un cocktail molotov, iar jandarmeria începuse intervenția. Pentru câteva ore Piața Universității devenise zonă de război. Am reușit să ajung pe carosabil, în mijlocul bulevardului, în zona în care se aflau jandarmii – aveam acces la o perspectivă din interior, din spatele rândurilor. Pietrele cădeau din toate direcțiile și mă gândeam tot timpul la aparat, cum să îl protejez mai bine ca să pot filma în continuare. După un timp gazele lacrimogene și-au făcut efectul și a trebuit să găsesc un loc mai liniștit.

Am plecat din Piață și m-am reapucat de editat. Un reporter de la o televiziune străină m-a sunat să mă întrebe dacă am imagini violente – sânge, oameni bătuți, gaze, fumigene. Nu îl interesa ce s-a întâmplat în piață, ce vor oamenii, care sunt nemulțumirile, știrea trebuia să fie acompaniată de imagini violente. Spre dimineață am încărcat episodul doi despre evenimentele din Piață, cu subtitlul „războiul” și mi-am propus să fac un fel de serial online (s-a întins pe parcursul a 20 de zile, până în momentul în care intensitatea protestului a scăzut). Era prima dată când testam capacitatea internetului ca mediu de propagare a informațiilor, iar răspunsurile și interesul mare a publicului îmi dădea determinarea necesară ca să continui.

Din când în când vorbeam cu părinții la telefon care urmăreau evenimentele cu sufletul la gură, făcând zapping de la o televiziune la alta. În 19 ianuarie, când a avut loc intervenția în forță a jandarmeriei, m-a sunat tatăl meu să mă întrebe ce fac și să îmi spună că a văzut că sunt violențe, dar mai bine să nu mă duc. Întâmplător, plecasem deja din Piață și eram la volan, în drum spre casă. Din tonul său protector mi-am dat seama că are loc ceva important și trebuie să mă întorc. Am virat brusc, am trecut de toate semafoarele pe roșu și am oprit cât mai aproape de hotelul Intercontinental. Am coborât din mașină și am început să alerg spre piața, cufundată în gaze lacrimogene și înconjurată de forțe de ordine. În acea seară am filmat cele mai interesante momente din tot materialul cules în 2012.

Zilnic urmam un fel de ritual. După ce îmi beam cafeaua de ora opt seara, plecam în Piață să caut momentele definitorii ale serii, dar și lucrurile inedite, acele discuții sau situații care aveau loc undeva în spatele acțiunii principale. Filmam și cadre generale, secvențe de legătură, iar în drum spre casă îmi derulam în minte secvențele cele mai puternice și mă gândeam care va fi următoarea succesiune de montaj. Mă fascinau grupurile de protestatari, fiecare urmând ideologii diferite, uneori contradictorii, diversitatea mesajelor (de la „jos Băsescu!”, la mesaje împotriva întregii clase politice, a exploatării de la Roșia Montană, împotriva gazelor de șist, de susținere a drepturilor femeilor sau de solidarizare cu protestatarii din alte țări). Mă pasionau mișcările de trupe, strategiile folosite de protestatari și de jandarmerie și felul în care media arăta protestele (lucru care mai degrabă mă intriga în mod negativ). Posturile de televiziune au instalat platforme și macarale care survolau spațiul, proiectoare care iluminau și decupau doar anumite zone ale protestului, evenimentele fiind comentate în direct de reporteri și pseudo-experții din studiouri. Simțeam că aș putea arăta lucrurile altfel, că aș putea oferi o alternativă la imaginea promovată de televiziuni, fiecare urmându-și propria agendă.

Față de Piața Universității văzută în copilărie la televizor, cea pe care o primeam de-a gata și în care credeam necondiționat, acum simțeam că am puterea să arăt Piața mea, cea pe care o vedem de la nivelul străzii. Pentru mine locul ăsta era un loc al solidarității, ceva de care aveam nevoie cu toții, un loc în care, la 23 de ani de la Revoluție, oamenii ieșeau să își exprime nemulțumirile din nou. Studenți, ONG-iști, jurnaliști, artiști, corporatiști dar și oameni în vârstă, șomeri sau oameni ai străzii, categorii marginale și marginalizate, cu toții își găseau în Piața Universității o ancoră, un spațiu al compasiunii și al comunicării. Pe lângă protestatrii cu program zilnic, pe care începusem să îi cunosc, în fiecare zi eram martorul unor apariții noi, de multe ori originale. Am întâlnit un bărbat care spunea că a venit pe bicicletă dintr-un sat din Teleorman (Merenii de Jos) revoltat de ce a văzut la televizor, un altul care avea un papagal de jucărie și o pălărie de pirat și vorbea în turcă, un domn care purta un os la gât și lupta împotriva Americii, a rușilor, a imperialismului, a capitalismului, a comunismului, a cam tot ce se putea, un bărbat care punea întrebări capcană și citea dintr-o carte care se numea Zamolxe arianul. Erau oameni care se manifestau în feluri inedite, mai ales în față la Teatrul Național, unde părea să fie un fel de scenă a liberei exprimări. Era acolo doamna cu scheletul de jucărie care îl reprezenta pe Băsescu, bărbatul cu țeapă, cel cu șobolanul mort, băiatul purtat pe umeri într-un sicriu pe care scria „Jos Băsescu”, fetița cu coliva.

După un timp, vremea s-a răcit brusc și oamenii veneau în grupuri tot mai mici, stăteau în cerc, lipiți între ei, încercând parcă să se încălzească în fața unei sobe imaginare. Mai aveau loc dansuri și scandări, însă vremea nu dădea semne de încălzire, și era cam greu să te manifești la minus douăzeci de grade. Atunci am început să mă concentrez mai mult pe strângerea unei arhive, a unui material pentru un viitor proiect, care să prezinte protestele per ansamblu, urmărind dinamica și evoluția străzii în întreaga perioadă dintre 2012 și 2013.

Simțeam că trebuie să îmi clarific lucrurile și să le arăt și altor oameni ce am văzut în stradă, ce s-a întâmplat pe parcursul unui an de zile în mijlocul protestatarilor. Împreună cu Gabi Basalici, Vlad Voinescu, Vlad Plăiașu și Andra Matzal am încercat să punem cap la cap orele de material și să povestim piața anului 2012. Rezultatul a fost filmul București, unde ești?, realizat 100% din fonduri propri, un proiect independent la care lucram în toamna anului 2013, când bucureștenii s-au reîntors în stradă, protestând împotriva exploatării de la Roșia Montană.

•

Septembrie 2013. Era o zi de duminică, ora cinci după-masa. În Piața Universității începea să se strângă lumea. Aflasem că unii dintre protestatari vor încerca să spargă cordonul de jandarmi și să iasă pe bulevard, ocupând carosabilul. Încercam să fiu cât mai bine poziționat ca să prind momentul. La un moment dat, atmosfera s-a tensionat, oamenii au început să se împingă și să blocheze strada. Era începutul primului mare protest pornit din online și direcționat împotriva unor probleme grave de mediu.

Oamenii își luau strada înapoi și îmi plăcea lucrul ăsta – într-un oraș al mașinilor, al traficului și a poluării, a haosului și a lipsei de respect, oamenii aveau un statement, ocupaseră chiar spațiul mașinilor. Cred că numărul mare și faptul că se aflau în control le dădea putere și încredere în acțiunile lor. Știam dinamica unui protest, știam că lucrurile se vor liniști și vor intra pe o pantă descendentă după un timp, însă eram curios dacă proiectul minier va putea fi oprit la presiunea străzii.

Piața Universității mă ținea captiv pentru a doua oră, în momentul în care încercam să termin filmul primului protest. În stradă era acum o altă generație, mulți tineri la 20 de ani, născuți probabil după epoca televizorului alb-negru și a canalului de televiziune unic. Oameni care se uită la ce se întâmplă în alte țări, care s-au săturat de promisiuni electorale, de sistemul politic care nu îi mai reprezintă. Care vor să își ia strada înapoi. Pentru totdeauna.

Mulți oameni m-am întrebat despre rolul meu la proteste, de care parte sunt și cu cine mă identific mai mult. E adevărat că uneori camera e un scut, un filtru (chiar dacă nu are doar trei culori) prin care percepem ce se întâmplă în jurul nostru. Cu toate ăstea, din spatele camerei înțelegeam furia, dorința de schimbare și lupta cu sistemul a protestatarilor și încercam să observ cât mai mult și să mă bucur de faptul că sunt acolo, că le pot spune și altora povestea mea, cea începută de mult în fața televizorului de acasă și care acum prindea contur și era atât de reală.

Piața Universității a fost preocuparea mea principală în ultimii ani. Pe lângă perioada de post-producție a filmului și de filmare a altor proteste, începusem un Master în Antropologie Vizuală și Media la Universitatea Freie din Berlin. Tema lucrării finale a fost legată de transformarea spațiului de protest, din 1989 până în zilele noastre, cu focus pe Piața Universității. Parcă era ceva din trecut ce încercam să reconciliez, imaginile privite la distanță, mediate, cu cele imediate, surprinse recent. Protestele la care asistasem mă obsedau, voiam să le înțeleg mai bine, să îmi dau seama de ecuațiile ascunse din spatele lor, de formulele matematice care îi fac pe oameni să iasă în stradă, de momentele care le generează, dar și de factorii care duc la declinul unei mișcări. Când protestăm, de ce, până când, cu ce scop, cu ce rezultat? Înțelegând importanța momentului 1989, am înțeles valoarea protestelor recente, chiar dacă sunt ale unei alte generații și nici pe departe la fel de unanim acceptate. Am înțeles că atunci când încrederea în politic scade sub cotele decenței, oamenii au nevoie să iasă și să-și manifeste nemulțumirile.

Piața Universității are o viață și în afara mișcărilor de stradă. Aici se aprind luminile de Crăciun, sunt instalate oule de paște, fântâna e flancată de arcași, sticle gigant de bere sau e împodobită de fulgi de popcorn. Dar Piața e și locul memoriei, locul unde au murit oameni în anul 1989. E locul de întâlnire, atât al bulevardelor, cât și al oamenilor, al întâlnirii trecutului cu prezentul, un loc al cărui semnificații actuale le vom afla, probabil, după mulți ani de acum.

---