Piața

14 nov. 2015
Vizualizari: 2520
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

De la Revoluția de pe televizorul alb-negru, până în mijlocul protestelor – o poveste a relației cu spațiul esențial al democrației românești ● Text și fotografii de Vlad Petri ● Publicat în DoR #20 (Vară 2015)

1989, Bistrița. Aveam 10 ani și majoritatea timpului mi-l petreceam în spatelui blocului, locul suprem al copilăriei, un loc destinat fotbalului și altor jocuri consumatoare de energie. Cum fața blocului nu era deloc interesantă de exploatat, fiind o zonă supusă supravegherii părinților și a privirilor trecătorilor, parcarea din spate, cu bara de covoare, câteva barăci neterminate și pereții vecinilor reprezentau destinația ideală pentru orele necontenite de bătaie a mingii, spre exasperarea locatarilor de la parter.

Era o perioadă de libertate maximă, aveam impresia că lumea îmi stă la picioare, că pot face tot ce vreau, fără nicio restricție. Jocul cel mai popular pe atunci era „frunza”, în care te alergai într-un careu strict delimitat pe care nu aveai voie să-l depășești, secondat de „Director/Inginer/ Muncitor/ Șomer”. DIMS era un fel de de bambilici, un tenis cu piciorul jucat în patru careuri, fiecăruia fiindu-i asociată o meserie și un statut social. Dacă jucai bine și dădeai multe mingi în terenul adversarilor puteai să stai bine-mersi în funcția de director, dacă ajungeai „șomer” și încasai trei mingi consecutive (și astfel intrai în trei luni de șomaj) ieșeai pe tușă și erai înlocuit de următorul concurent. Pe margine erau o mulțime de copii care își doreau să intre în joc și să ajungă cât mai sus pe scara socială.

Programul la televizor, de două ore pe zi, cuprindea emisiuni plictisitoare, încadrate de telejurnalele serii care prezentau ultimele descoperiri tehnico-științifice (mai degrabă fantastico-științifice), arătau imagini de la vizita soților Ceaușescu pe ogoarele patriei și interviuri cu ingineri zootehniști care făceau apologia știuletelui-record. În weekend, spre marea mea bucurie, era program și la prânz și se dădeau desene animate, secvențe din filme cu Chaplin și momente umoristice.

Televizorul era un fel de altar la noi în casă. Era locul spre care tindeau toate liniile din apartament, aveam impresia că întreaga clădire a fost construită să pună în valoare acest obiect, un televizor alb-negru, marca Sport 1-2-3. Mi-aș fi dorit un televizor color, dar era deja un lux, trebuia să „ai pe cineva” în sistem, care să te ajute. Tata era inginer, lucra la Întreprinderea Forestieră de Exploatare și Transport, se înscrisese pe o listă a solicitanților de televizor color, însă Comitetul Oamenilor Muncii nu îi aprobase cererea. Mama era medic rezident, la ea nu se făceau liste de televizoare, doar liste de pacienți. Îmi aduc aminte de televizorul alb-negru al vărului meu în fața căruia era montat un filtru static în trei culori – galben, oranj și albastru, care dădea vaga impresie de televiziune în culori.

Pe lângă televiziunea națională mai prindeam câteva canale rusești și maghiare, care se vedeau foarte prost, cu purici, din care, ca să înțelegi câte ceva, trebuia să apelezi la cele mai intime resorturi ale imaginației. Tatăl meu montase o antenă pe bloc pe care o muta aproape zilnic în tot felul de unghiuri și direcții, în căutarea releelor invizibile. Cele mai tari vizionări ale perioadei aveau loc pe Dealul Dumitrei – o formațiune geografică din apropierea orașului, unde profesioniști ai telecomunicațiilor instalau antene și televizoare pe care le alimentau de la bateriile de mașină, organizând un fel de vizionări publice, semi-clandestine. Campionatele europene și mondiale transmise de televiziunile țărilor vecine prindeau viață în pădurea de la marginea orașului. Pentru mine, treaba asta era aproape o activitate ocultă, nu știam unde și când are loc, știam doar că tata merge să vadă meciul în pădure.

Televiziunea a început să capete sens pentru mine în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Bucureștiul, Piața Universității, Piața Palatului, manifestanții, armata, teroriștii, revoluționarii, Revoluția în direct… Totul era nou, se producea cu mare viteză și era extem de pasionant, de departe cel mai bun film de acțiune pe care l-am văzut. După emisiunile anoste și telejurnalele plictisitoare ale anilor ’80 eram în sfârșit martorul unei altfel de „realități”, a unor evenimente în direct, care păreau necenzurate. Acolo credeam că e adevărul, așa arăta Bucureștiul, cu oamenii în stradă, cu revoluționarii care „luptau pentru libertate” și care ne spuneau cum stau lucrurile în teren, direct din studiourile televiziunii. Părinții mei rămâneau în fața micilor ecrane ore în șir, primind tot acest flux de informații care se derula cu o viteză covârșitoare. Din când în când transmisia se întrerupea – eram anunțați că s-au încins camerele de filmat și alte echipamente din studiouri și era nevoie de un timp de răcire. Asistam, fără să știm, la nașterea unui nou mediu de comunicare.

Îmi aduc aminte de zvonurile din acele zile – teroriștii urmau să descindă pe acoperișul blocului nostru. Fiind în apropierea unei unități militare apa putea fi otrăvită, așa că nu aveam voie să bem de la robinet. Trebuia să stingem luminile ca să nu fim observați din stradă. Trăiam un sentiment continuu de frică, care ne paraliza orice formă de acțiune și ne determina să ne identificăm cu rolul de spectator-contemplativ, martor la un proces pe care nu îl poate influența.

Cea mai mare frică mi-o provoca figura lui Ceaușescu ucis. De la imaginea conducătorului suprem, mereu tânăr și retușat, înrămată deasupra tablei din clasă, la imaginea cu trupul său nemișcat, întins pe jos, cu figura schinguită și plină de sânge, era o transformare vizuală pe care îmi era greu să o înțeleg. Dormeam cu capul la perete, de frică să nu văd acea imagine care mi se părea că se formează din faldurile perdelei din cameră. Ceaușescu-mort îmi urmărea fiecare mișcare în timpul nopții.

La începutul anilor ‘90 tata și-a deschis o mică afacere – vindea alimente, haine, țigări, cam tot ceea ce se cerea și nu se prea găsea în Bistrița. Mergea în București destul de des, pe la Expo Market Doraly și în alte spații de desfacere marfă engros, iar uneori mă lua și pe mine. Îmi plăcea drumul și mai ales întoarcerea, când dubița roșie Volswagen T2 era încărcată cu mărfuri și puteam să mă răsfăț cu bomboanele favorite – Bonibon, Jelibon și Topitop. Tot în excursiile ăstea l-am cunoscut pe actorul Hamdi Cerchez, care avea stand și aducea mărfuri din Turcia. Mi se părea așa ciudat ca un actor să vândă țigări și alcool, dar parcă era în rolul perfect, acela al micului întreprinzător de după revoluție, când fiecare încerca câte ceva pe cont propriu.

În București nu stăteam prea mult, vedeam centrul din trecere, însă îmi aduc aminte că ne opream lângă clădirile împușcate și tata îmi arăta urmele gloanțelor. La Universitate, Romană și biserica Krețulescu găseam dovezi, mărturii, amintiri ale zilelor negre ale Revoluției. De fiecare dată mă întrebam cine fusese în spatele armei, din ce direcție se trăgea, către cine, făceam un fel de mini-anchete fictive. Întâlnirile cu Bucureștiul s-au rărit pe final de liceu. Aveam o gașcă de prieteni care îmi ocupa cam tot timpul liber, iar tatălui meu nu îi mai mergea afacerea prea bine. Însă mă pregăteam de admiterea la facultate și îmi doream să mă mut într-un oraș mare.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

1998, București. Mutarea în București a coincis cu intrarea la prima facultate, la 18 ani. Am început cu ASE-ul, secția de Management. Îmi aduc aminte că mi se păreau oribile majoritatea cursurilor, nu găseam nimic interesant, doar un sistem de învățământ confuz, cu profesori care livrau informația en-gros și care nu aveau timp pentru discuții personale. Singurele cursuri interesante erau cele opționale. Mi-am ales geografia, cu un profesor binevoitor care încerca să ne explice despre avuție la nivel global: cum stau SUA, Rusia, China și Amercia Latină la exporturi, petrol, zăcăminte etc. Îmi aduc aminte că era pasionat de exploatarea cărbunelui și vorbea cu patos despre hidrocentrale. La cursul de filosofie aveam un profesor de 50 de ani, cu părul mereu electrizat, în formă de creastă, care intra în amfiteatru și spunea: „There is no future!”. Ne povestea despre grafittiurile de la Coloane și despre piesele trupei The Prodigy. De la celelalte cursuri încercam să plec cât mai repede, ca să ajung la Cinematecă. Programul acolo era foarte bun și vedeam trei-patru filme pe zi când nu aveam examene sau seminarii obligatorii.

Stăteam în chirie, pe strada Vlad Dracul din cartierul Timpuri Noi, un cartier struțo-cămilă, nici aproape, nici departe de centru, cu blocuri noi, dar și cu multe ruine, clădiri începute în epoca de aur, dar neterminate. Nu ieșeam foarte mult, în afară de Cinematecă, iar Bucureștiul meu, cel din anii 2000, se întindea pe ruta Timpuri Noi-Unirii-Universitate-Romană.

Piața Universității părea un loc destul de comun, departe de imaginea glorioasă pe care i-o conferiseră imaginile de la revoluție. Îmi aduc aminte de un haos generalizat, de multe tarabe și magazine înghesuite, anticariate, deși atmosfera era mult mai vie și energică comparată cu spațiul anost de acum, pavat cu marmură lucioasă. Îmi luasem aparat foto pe film și îmi plăcea să fac fotografii în stradă. În prima fotografie developată în tăvile din baie de acasă, un polițist îl amendează pe un șofer în rond la Universitate, iar în fundal e un banner pe care scrie cu litere mari: „He, he, he… te arde, nu-i așa?”. Era o reclamă la emisiunea Chestiunea Zilei cu Florin Călinescu. Mi se părea o fotografie șmecheră, cu asociere, eram tare mândru.

Piața Universității, ca spațiu al interacțiunilor a început să devină mai prezentă pentru mine după ce m-am mutat în Piața Iancului. Eram mai aproape de centru și rutele autobuzelor treceau pe acolo. Vara mergeam la Motoare, unde se proiectau filme, era bere ieftină și mă întâlneam cu colegii și colegele de la UNATC, facultatea la care intrasem în 2000. În Piață mi-am luat prima amendă de circulație și am rămas fără carnet, am fost mușcat de un câine apărut de după un boschet și am luat prima mare țeapă în tranzacțiile financiare, fiind șutit de un valutist care băgase hârtii printre bancnotele pe care trebuia să mi le dea. Aici era locul unde ieșeam după meciurile echipei naționale, după victoriile electorale sau alte evenimente majore. Am fost aici când Băsescu a câștigat în 2004, când m-am suit pe un chioșc de ziare de pe care era să cad și să îmi rup picioarele. Am fost și în 2007, în noaptea de Revelion, la momentul oficial de intrare în Uniunea Europeană.

Piața devenise un fel de scenă, un loc al evenimentelor de masă, un fel de ramă care încadra orice moment festiv major care părea să ne scoată din amorțeala de zi cu zi. O ramă în care treptat pătrundeau reclamele, sticlele de bere, luminițele de Crăciun și personajele de film care anunțau premierele cinematografice, locul în care consumerismul își făcea apariția spre marea voioșie și cu acordul poporului-spectator. Pe atunci nu intuiam că voi petrece acolo atât de multe zile și nopți.

Piața was last modified: noiembrie 6th, 2017 by Universul Juridic

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor: