Perioada în care persoana a fost dată în urmărire națională/internațională. Computarea din durata pedepsei de executat (NCP, NCPP, Legea nr. 302/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 17/2017

NCP: art. 8-11, art. 72,  art. 73 alin. (1); NCPP: art. 275 alin. (2), art. 598 alin. (1) lit. d), ; Legea nr. 302/2004: art. 15 alin. (1); Constituția României: art. 23

Prin contestația promovată, petentul a apreciat că și perioada în care a fost urmărit general și internațional constituie o cauză de stingere/modificare a pedepsei în sensul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., motiv pentru care perioada cuprinsă între 2007 – 2015 trebuia computată din pedeapsa de 5 ani care i-a fost aplicată prin Sentința penală nr. 72/2003 a Curții de Apel București.

Măsura computării duratei măsurilor preventive privative de libertate are ca scop protecția libertății individuale a persoanei, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituția României.

Legislația penală română, respectiv art. 72 C. pen., prevede faptul că perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate. Scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.

Potrivit art. 73 alin. (1) C. pen., în cazul infracțiunilor săvârșite în condițiile art. 8 (teritorialitatea legii penale), art. 9 (personalitatea legii penale), art. 10 (realitatea legii penale) sau art. 11 (universalitatea legii penale), partea din pedeapsă, precum și durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului țării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeași infracțiune în România.

Din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 72 alin. (1) C. pen., rezultă că se compută perioada în care o persoană aflată sub imperiul unei măsuri preventive privative de libertate (arestare preventivă/arest la domiciliu) a fost urmărită penal și nu dată în urmărire generală/internațională, precum și perioada în care a fost judecată. Noțiunile de „urmărit, judecat” presupun soluționarea pe fond în acele faze procesuale (urmărire penală, respectiv judecată).

Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 300/2013, în armonie cu dispozițiile art. 72 alin. (1) C. pen., prevede că durata pedepselor și a măsurilor privative de libertate, în îndeplinirea unei cereri formulate de autoritățile române în temeiul prezentei legi, este luată în calcul în cadrul procedurii penale române și se compută din durata pedepsei aplicate de instanțele române.

Perioada în care persoana a fost dată în urmărire națională/internațională nu poate fi valorificată sub aspectul solicitat de petent, întrucât mandatul de arestare nu a fost pus în executare, în sensul că persoana nu a fost plasată în custodia statului/sau la domiciliu și, în consecință, nu și-a produs efectele. Mai mult decât atât, perioada în care petentul s-a sustras de la executarea pedepsei, ascunzându-se prin diferite orașe europene nu poate fi considerată un arest la domiciliu, știut fiind că măsurile preventive sunt dispuse doar de organele judiciare competente și nu de persoana în cauză.

Respectând dispozițiile legale, prima instanță în mod corect a identificat perioadele în care petentul-contestator a fost privat de libertate în procedura punerii în executare a unui mandat european de arestare emis în baza Sentinței penale nr. 72/2003, prin care a fost condamnat de către Curtea de Apel București, perioade pe care le-a dedus în mod corespunzător din pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată prin sentința penală anterior menționată (rămasă definitivă la data de 28 septembrie 2005, prin Decizia nr. 5459/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

În acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor legale, respectiv art. 72 C. pen., art. 73 C. pen. și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 300/2013, nu se compută din durata pedepsei de executat și perioada cât persoana a fost urmărită general și internațional, textele normative vizând strict perioada cât persoana a fost efectiv privată de libertate, iar nu și pe cea în care acesta s-a sustras executării pedepsei, întrucât nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpa, nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină, incorectitudine, necinste, și cu atât mai mult, să se apere valorificând un asemenea temei.

Cât privește susținerea petentului contestator că există precedent judiciar, invocând în mod generic o hotărâre a Curții de Apel Alba Iulia, în lipsa unor date certe, nu poate fi verificată și avută în vedere de instanța de control judiciar.

Constatând, așadar, legalitatea și temeinicia sentinței penale atacate, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 226/F din 24 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2016 (x/2016).

În temeiul art. 275 alin. (2) C. pen. va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.