Orbii

13 sept. 2019
Vizualizari: 1580
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

 

„Orbii”

 Au rămas puțini cei care mai văd, încă… Tăcuți, cu privirea în pământ, își înșiră zilele. Îi țin ca într-un ghetou. I-au izolat. Pot fi contagioși. O epidemie poate deveni incontrolabilă. Ce s-ar întâmpla oare cu societatea de azi, construită cu atâta minuțiozitate și sacrificii?

Ar fi o nenorocire dacă numărul lor nu scade.

Au rămas puțini cei care văd… „Au vedenii!”, spun ceilalți, ironizându-i. Unii dintre ei „s-au vindecat” – doar „zăresc”.

Mai au zile proaste, când văd clar. Mult prea clar. Medicii le măresc doza… Din fericire, sunt remedii!

„Orbirea” e doar o consecință culturală a progresului!” – explică savant pe la conferințe medici reputați. „Ține de evoluția speciei!” Se aplaudă intens. Inspirat discurs!

Celor care mai văd medicii le măresc doza. Îi liniștesc.

Vor fi orbi și fericiți. Ca majoritatea, căreia, nu-i așa, într-o democrație funcțională, trebuie să i se supună minoritatea. Asta este noua lume, noua „religie”.

Aici, în noua casă, oamenii rămân cantonați în dialoguri banale despre bani, case, mașini, lux, haine, accesorii, femei, negocieri, sinecuri, medalii, recunoașteri, relaxare, spa, servicii de 5 stele, avioane care îi duc, îi aduc. Iahturi, Monaco, Bali, Dubai, Bora Bora…

Durerea, suferința, empatia sunt doar trăiri primitive, care repugnă oricui… azi. Sunt din alte timpuri. E stupid să te gândești la așa ceva, să te lași impresionat de drama cuiva. De ce te-ar interesa suferința altuia? Ai atâtea de făcut… Pentru tine!

Ce dacă ai depus un jurământ… cuvinte mari… bla-bla-uri… „în slujba poporului”. Trebuie să înțelegi că sunt simple formalități. Care trebuie îndeplinite. Atât! Zilele curg egal pentru tine. Simți doar bancheta încălzită a limuzinei, a avionului, fotoliul ergonomic de la birou. Urmărești cu satisfacție cifrele din cont. Cresc… Statul e darnic.

Crulic? Cine mai e și ăsta?

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

A scris petiții? Are timp. E firesc, să scrie! Ce altceva să facă acolo?

A murit? E doar vina lui. Nu trebuia să intre în greva foamei. Mâncarea e foarte bună în Polonia.

Au rămas puțini cei care văd… Anca Damian vede. Poveștile ei pot declanșa o epidemie. După, am putea plânge, am putea râde, am trăi… Am fi oameni.

Ne-am putem oare salva, noi, toți cei care încă mai zărim, i-am putea salva și pe ceilalți care au orbit?

Avem oare puterea să ne învingem propriile frici?

 

Legal Point: Este o bucurie, o onoare să avem în paginile revistei noastre un interviu cu cea pe care o consider cel mai cosmopolit regizor român al momentului, Anca Damian. Un om frumos, înainte de toate, regizor, operator, scenarist, doctor în Arte, Cinema și Media, Anca Damian este, privind retrospectiv, un artist complet, care semnează producții de-a dreptul fabuloase. Aș vrea să vorbim despre început. De ce regie? Unde și cum a început visul elevei de liceu Anca Damian de a urma cursurile unei universități de artă? (Eram în anii poate cei mai gri ai comunismului, în zorii anilor 1980, într-o Românie muncitorească, în care se vorbea despre producții de oțel, despre construcția Canalului, opțiunile tinerilor erau în majoritate pentru inginerie…). Cum începe povestea? Ce v-au spus părinții, cei apropiați despre alegerea dumneavoastră, cum s-a creionat această opțiune?

Anca Damian: Pasiunea pentru film a apărut de când aveam 16 ani. Voiam să fac arte plastice și pierdusem niște ani de desen, din cauza faptului că eram olimpică la matematică. Atunci am virat dinspre Arte plastice înspre Film și, practic, de atunci, numai asta fac. Am fost o norocoasă. În ultimii doi ani de liceu, m-au acceptat audient la Facultatea de Arte Plastice din Cluj, iar seara mergeam și la Cineclub la Casa Studenților. Părinții mei erau foarte sceptici în ceea ce privește arta, tata fiind judecător/jurist, iar mama medic, și ar fi dorit ca eu să fac Arhitectura. Probabil că, dacă nu intram „din prima”, cum se spune, ar fi încercat să mă convingă cu mai multă presiune. Dar iată că la 18 ani am intrat la IATC, Secția „Imagine de film”. Veneam din zona vizuală și mi-am propus să fac „Regie” atunci când voi avea ceva de spus. A fi regizor nu e o meserie, e o vocație. Am fost prima femeie din România care a făcut imagine de film la filme de lung metraj. Eu tot timpul am avut o lejeritate spunând că eu pot face orice altceva prin care să mă pot exprima. Voi picta, voi scrie, voi găsi modalități de a mă exprima. Până acum nu am avut sentimentul că nu fac ceea ce trebuie să fac. Perioada în care am fost director de imagine este o altă carieră, pe care o consider o altă viață. Practic, de la început, de când am terminat, ca femeie director de imagine, mi s-a spus că o femeie nu are ce căuta în zona asta. Până nu demult, eram singura femeie care a făcut lung-metraj în România, noroc că anul trecut o fostă studentă de-ale mele a dus ștafeta mai departe. Când am trecut la regie, adică să fac film ca regizor, obstacolele nu au fost puține. Mă considerau un operator care voia să facă ceva pentru care nu era pregătit. Cred că piedicile de obicei te ajută să te întărești. Îți întărești argumentele. Cumva, o piedică are o parte pozitivă, reușește să șlefuiască, până la urmă, piatra ca să ajungi la miezul ei. Cred că piedicile până acum le-am luat ca pe o dinamică a vieții.

Legal Point: Ce fel de copil era Anca Damian? Sunteți un regizor profund, unghiul din care priviți realitățile cotidiene, subiectele alese trădează trăiri interioare deosebite. Cum se vedea lumea înconjurătoare, prin ochii fetiței Anca Damian, în anii comunismului?

Anca Damian: Eram un copil mai mult introvertit și independent. Educația și valorile primite de la părinți erau mai degrabă idealiste. Afundată mai mult în studiu, niciodată integrată într-un grup de prieteni, scriam poezii, desenam, citeam, traduceam și copiam cărțile pe care nu le puteam procura pentru mine și pe care le primeam cu împrumut (știm cu toții cât de greu se puteau face copii xerox). Cred că Clujul mi-a oferit condițiile și atmosfera perfecte pentru a mă forma, iar comunismul, dincolo de limitarea de a călători și interzicerea unui anumit tip de informații, ne-a dat timp, ceea ce azi avem din ce în ce mai puțin.

Legal Point: Unele dintre creațiile dumneavoastră, indiferent de postura din care contribuiți la conturarea lor (de operator, scenarist, regizor, autor total), dezvăluie o parte dintre trăirile și zbaterile omului ajuns în celulă, ilustrează rapacitatea unui sistem cu care se luptă deținutul. Credeți că aceste filme, bazate multe dintre ele pe fapte reale, dincolo de povestea care fascinează și care este premiată la festivaluri, au fost văzute de cei care ar putea schimba ceva? Ați avut reacții? În Polonia, după „Crulic”, în România, după „Întâlniri încrucișate”? Au schimbat ceva?

Anca Damian: Nu cred că arta poate aduce schimbări legislative. După filmul „Crulic”, am auzit un consul român din Germania spunându-mi cu năduf că e păcat că filmul a avut atâta succes, că acum trebuie să viziteze toți românii din detenție. Toți plătim pentru faptele și pentru gândurile noastre. Dar, de obicei, îi găsim cu mult mai multă ușurință vinovați pe ceilalți. Eu cred că arta trebuie să regleze derapajele umane, să ne readucă normalitatea pierdută, umanitatea pierdută, să ne reînvie compasiunea. Dincolo de legi, lașitatea, frica, indiferența au ținut cazul „Crulic” departe de noi. Apoi au fost și instituțiile, care au vrut să se protejeze și au încercat să mușamalizeze cazul, să-l treacă în anonimat, dar instituțiile funcționează cu oameni, deci tot acolo este cheia.

Legal Point: Vreau să vorbim puțin despre povestea „Întâlniri încrucișate” și despre mesajul ei de iubire, ce o îmbracă precum un halou. Cum a apărut această poveste?

Anca Damian: Povestea s-a inspirat dintr-un caz real, un deținut a luat numele lui Mihai Dobrovolschi, pentru că-l admira. Dobro, intrigat de acest fapt, îi face o vizită. Apoi scrie un articolaș în revista „Șapte seri”, care m-a inspirat în căutarea unei povești. Toate scenariile le scriu inspirată fiind de realitate. Ea este cea care îmi dă o viziune, și mai apoi organizez realitatea în jurul acestei viziuni. Urmăream niște întâlniri care, prin țesătura lor, să ne arate cât suntem de legați unii de alții. Debutul meu a avut condiții destul de drastice de producție: „Întâlniri încrucișate” am fost forțată să-l fac în 19 zile de filmare, filmând pe pelicula 1 la 1, adică fără posibilitatea de a face duble. Am supraviețuit, iar, dincolo de inegalitatea lui, filmul enunța temele care mă vor urmări tot timpul.

Legal Point: Cum a apărut „Crulic” – un film cu 35 de premii internaționale și 180 de festivaluri? De ce ați ales animația în realizarea acestui film?

 

Anca Damian: Povestea lui Claudiu Crulic m-a fascinat de la început. Felul în care a murit: s-a putut privi părăsind această lume, văzându-și corpul cum moare, în timp ce sufletul lui încă nu plecase. S-a întâmplat ca, atunci când călătoream pe la festivaluri cu filmul meu „Întâlniri încrucișate”, filmul „Hunger” să fie și el într-un mare circuit festivalier. Era în el tot povestea morții prin greva foamei, într-un penitenciar din Irlanda de această dată. Am vrut atunci să renunț la proiect. Filmul „Hunger” era magistral, un alt film pe aceeași temă părea că nu-și mai avea rostul. Și totuși nu am putut să nu pornesc documentarea, care, și ea, părea imposibilă: ostilități și reticențe și în Polonia, și în România, apoi accesul greu la informații într-o țară străină, în care limba mi-era complet necunoscută, la care se adăuga un sentiment că duc cu mine o greutate… E o poveste grea. Și totuși, tot timpul am avut sentimentul că trebuie să fac acest film. Aveam o datorie. Nu știu față de cine, dar m-aș fi simțit vinovată dacă aș fi renunțat. Și eu aș fi fost vinovată, dacă doar pentru confortul meu aș fi renunțat la acest proiect. Filmul a ajuns la aceasta „haină” a animației după ce inițial am pornit de la ideea docudramei, în care să apară un ziarist, un personaj care să interacționeze cu persoane reale, martore ale acestei povești. Claudiu Crulic devenea un pretext de a analiza deviațiile la care s-a ajuns într-o societate așa-zisă civilizată, din secolul XXI, cu oameni care au putut fi martorii pasivi ai unei morți lente și care au putut să nu facă nimic pentru a ajuta un om care murea în fața lor. Au fost mulți astfel de martori, din diverse medii. Dar prin ce a trecut Claudiu Crulic rămânea complet necunoscut, așa, ca un vid în jurul căruia gravitau ceilalți cu frică să nu cadă în hăul lui. Atunci mi-a venit ideea animației: puteam să recreez acel vid. Animația îți oferă libertate și m-am bucurat enorm de ea. Justificarea utilizării animației a apărut de la sine: cum ar putea altfel povesti cineva din lumea de dincolo? Povestea ziaristului a devenit un scenariu de film de ficțiune pe care l-am transformat într-un film, „Moon Hotel Kabul”, care urmează să aibă premiera anul viitor. Cred în complexitate: râsu’-plânsu’ e mult mai puternic decât plânsul singur. În plus, dacă am păstra în film numai drama, asta ar face povestea insuportabilă. Claudiu Crulic era din Dorohoi: moldovenii au această autoironie adorabilă, care vine din înțelepciune. Cum ar fi putut Claudiu să spună povestea, dacă nu cu această detașare, această distanță, în care face haz de necaz? Vlad Ivanov este din Botoșani, oraș vecin cu Dorohoiul. Și este un actor de excepție. I-am trimis textul pe când el era la filmări în Spania, și, când l-am auzit prima oară citind, am știut că el este Claudiu Crulic. Și Vlad mi-a spus la fel: chiar s-a simțit Claudiu Crulic, așa mi-a spus. Animația în România era, în 2008, mai mult la stadiul de încercări în publicitate. Am lucrat cu un buget minuscul, cu 5 oameni care făcuseră ceva publicitate înainte, dar niciun film, nici măcar un scurt metraj. Experiența a fost foarte creativă și unică, cu hopuri și salturi. Dan Panaitescu și Raluca Popa au fost pilonii părții vizuale: în clipa în care au înțeles conceptul materialității tehnicilor în vizualizarea trecerii în moarte, au avut un aport creativ important. Muzica și sunetul le-am făcut în Polonia, unde, nu însă fără trudă, am reușit să am niște colaborări extraordinare. Nu cred în furie, nu aș vrea ca cineva, după vizionarea filmului meu, să meargă să spargă geamurile consulatelor românești. Aș vrea ca cei din spatele geamurilor să se simtă vinovați, să se recunoască, cel puțin în sinea lor, vinovați. O vină purificatoare. Cred și că filmul este un spectacol: vreau ca oamenii să se bucure de el, să plângă și să râdă, iar apoi… să fie mai buni. Sau măcar să-și dorească asta.

Legal Point: „Muntele Magic” este un vârf profesional cucerit de Anca Damian. Este o creație fantastică, este un amalgam de tehnici de animație care sunt puse în slujba ilustrării vieții unui personaj de roman, un Don Quijote modern, polonezul Adam Jacek Winkler, alpinist, artist, anarhist, luptător în Afganistan, prea puțin cunoscut în Polonia, un rebel. Cum ați ajuns la acest personaj?

 

Anca Damian: În 2010, participam la trainingul de producție EAVE. Pe atunci lucram la „Crulic – Drumul spre dincolo”. Din grupă făcea parte și Benedicte Thomas de la Arizona Productions, care e o prietenă a familiei Winkler, de la care am aflat de istoria lui. Căutam un personaj, un soi de Don Quijote, care să vrea, „într-un vis nebunesc de cavaler”, să fie erou, să schimbe singur lumea. Doream să fac o trilogie centrată pe eroism și, dacă „Crulic” își dăduse viața pentru adevărul lui și devenise inconștient erou, acum căutam pe cineva care să vrea, care să își propună să fie erou. Adam Jacek Winkler era un personaj romantic, un cavaler eșuat în secolul XX, care voia să dea un sens existenței sale prin lupta cu dragonul roșu, bolșevismul. Cele două filme fac parte dintr-o trilogie a eroismului. Coincidența face ca povestea lui „Crulic” să plece din România și să ajungă în Polonia, iar povestea lui Winkler să plece din Polonia în Franța, iar apoi în Afganistan. Glumeam spunând că ultimul film al trilogiei ar trebui să înceapă în Afganistan și să se termine în România ca să închidă cercul. Filmele sunt legate prin tema eroismului, iar aici eu înțeleg raportul omului cu propria moarte, și anume momentul la care ceva devine mai important decât viața fiecăruia. Dacă facem o mini-listă de crezuri/obsesii artistice, ar fi, în primul rând, punctul de vedere/subiectivismul percepției, apoi totul în univers comunică, toate se întrepătrund și influențează, și, nu în ultimul rând, moartea, ca lecție de viața. Când fac un film „mă scufund” în realitate, pentru că ea este cea care mă inspiră și mă hrănește. Prima provocare a acestui film a fost călătoria în Afganistan. Dincolo de dificultatea și de riscul implicat, a fost o experiență minunată. Cred că pentru fiecare film trebuie să fac lucruri care nu sunt la îndemâna oricui, trebuie să merg mai departe decât pare normal. Și, când îți propui și iți dorești asta, când reușești să treci peste propria-ți frică, atunci lucrurile se întâmplă firesc și primești ajutor ca să duci totul cu bine la capăt. O altă provocare, de ordin artistic, a fost să dau și puțină emoție filmului. Un aventurier, un cerebral e un personaj care nu emoționează. Singura, relația cu fiica lui putea aduce o implicare mai afectivă. Pe linie directă, filmul are drept corespondent în literatură romanul „Don Quijote/El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha”. În scrierea scenariului am încercat să adun aceleași ingrediente pe care le găsim în romanul lui Cervantes – epicul și liricul, tragicul și comicul. Fiecare stil corespunde unui moment. E un mod de a povesti folosit de Cervantes, dar și de poveștile afgane. Da, exista riscul de a obosi spectatorul, care e obișnuit cu o stilistică unitară, de la începutul și până la sfârșitul filmului, dar mi-am asumat-o, pentru că mi s-a părut cel mai adecvat poveștii.

 

Legal Point: Docudrama animată deschide cinematografiei un drum fabulos, poate prea puțin înțeles și explorat astăzi, pentru că are puterea de a ilustra ceva dincolo de realitate. Filmul operează chirurgical mintea personajelor. Reflexia acestui act declanșează o altă poveste în conștiința spectatorului. Puzzle-ul se completează diferit de la spectator la spectator. Reacția spectatorului la o astfel de producție cinematografică este mult mai intensă, cred eu, pentru că regizorul utilizează exact “uneltele” cu care se construiește visul uman: desene, animație, muzică, zgomot, emoție… Aparenta libertate a poveștii vă împinge pe un drum nou cinematografic, cu infinit mai multe căi de comunicare și valențe. Realizați că faceți parte din avangarda filmului viitorului?

 

Anca Damian: Pendularea între genuri mă ajută să nu mă repet, să revin la animație sau la ficțiune, fără să am încă inerția lucrului la proiectul anterior, de același gen. În primul rând, eu cred că fiecare poveste are limbajul ei. Cele două animații – hibride – au fost cele mai apreciate de presă și festivaluri. Ele mi-au permis dezvoltarea unui limbaj cinematografic care are o anume unicitate. Îmi place să experimentez, să tentez limitele limbajului cinematografic. Mă atrage libertatea pe care ți-o dă animația adiționată unei povești de viață reală, iar din acest mix iese o suprarealitate unică, foarte arty, dar și adevărată, în sensul profund al cuvântului. Și realitatea este cheia de inspirație pentru mine, iar tehnica pe care o folosesc în fiecare moment este cea care spune cel mai eficient povestea. În filmele pe care le fac acum am să merg și mai departe în inovarea limbajului. Eu merg pe cărări solitare, de experimentare, și niciodată căutarea autentică nu este mainstream. E un lucru pe care mi-l asum. În România nici de „Crulic” nu s-a știut prea mult. Filmul a luat 35 de premii internaționale și a fost în aproape 180 de festivaluri. În anul în care România a avut două filme la Berlin și un binemeritat premiu de regie al lui Radu Jude, acolo, două filme la Cannes și un premiu acolo, filmul meu, care abordează un gen hibrid și care pornește în două festivaluri – Annecy și Karlovy Vary – cu o Mențiune Specială în palmaresul oficial la KV, iar mai apoi și foarte multe selecții în festivaluri, continuând, alături de „Aferim” și „Comoara”, circuitul internațional, unde mai ia și premii, pare că trece neobservat în mediul nostru profesional. Poate pentru că este animație? Eu lucrez în zona de inovație și probabil că citirea valorii a ceea ce fac eu lipsește la noi.

 

Legal Point: „Crulic”, „Muntele Magic” sunt creații greu de cuantificat. Aproape fiecare nouă vizionare îmi dezvăluie alte fațete. Vorbesc despre maturitatea artistului Anca Damian. Ce va urma?

Anca Damian: Eu cred că în clipa în care nu-ți asumi riscuri, ești pierdut. Ai intrat în rutină atunci și te-ai instalat confortabil în lucruri care-ți ies, fără să mai trăiești cu adevărat în prezent. Cred că trebuie să ne reinventăm tot timpul, cel puțin eu așa funcționez. Cu riscul să greșesc. Așa că vor urma filme foarte diferite, atât de ficțiune, cât și de animație: „Moon Hotel Kabul” și „Perfect sănătos”, filme de ficțiune; „Fantastica călătorie a Maronei” și „Insula”, de animație. Dacă „Moon Hotel Kabul” explorează relația noastră cu adevărul și curajul de a ne înfrunta fricile și cinismul, „Perfect sănătos” ne vorbește despre căutarea tatălui, care este, de fapt, o căutare de sine. În animație am un proiect pentru familie, „Fantastica călătorie a Maronei”, în care încerc să vorbesc despre empatie, dar și despre sacrificiu, într-o poveste care are ca personaj central un cățel. O paranteză, și această poveste este inspirată de realitate. Apoi „Insula”, o animație postmodernă, care preia ca bandă sonoră concertul lui Alexandru Bălănescu cu Ada Milea, care, la rândul lui, are ca bază de pornire textul lui Gellu Naum, plasând povestea într-o insulă din Marea Mediterană, azi. Apoi caut să închid trilogia eroismului cu al treilea film, dar sunt în continuare, încă, în căutare de subiect. După cum vedeți, fac multe lucruri. Cred că profesiile artistice se sudează atât de mult în viața ta, încât nu mai poți delimita nici existența personală de ceea ce faci. Eu trăiesc într-un fel de ghetou al proiectelor mele, care vin ca un răspuns sau ca o provocare la dezvoltarea mea personală, la căutările mele ca individ. Viața pentru mine este locul unde trebuie să evoluez, și aici am avut norocul ca, prin profesia pe care o fac, să fie parte din această căutare. Provocările reprezintă depășirea propriilor frici și spaime. În plus, indiferent de cât îți este de greu, în fiecare zi o iei de la capăt cu noi și noi obstacole. Dar și obstacolele acestea te construiesc.


Orbii was last modified: septembrie 13th, 2019 by Anca Damian

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Anca Damian

Anca Damian

Este regizor.
A mai scris: