Nulitatea actelor de preluare a bunurilor de către stat. Redobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor succesorale preluate de statul comunist

• Constituţia României: art. 20 alin. (2)
• Legea nr. 112/1995: art. 4
• Legea nr. 18/1991: art. 35
• Legea nr. 18/1991: art. 48
• Legea nr. 213/1998: art. 6 alin. (2)
• NCPC: art. 14 alin. (6)
• NCPC: art. 32
• NCPC: art. 33
• NCPC: art. 39
• NCPC: art. 42 alin. (1) pct. 1 şi 13
• NCPC: art. 431
• NCPC: art. 432
• NCPC: art. 435 alin. (1)
• NCPC: art. 47 alin. (3)
• NCPC: art. 477 alin. (1)
• NCPC: art. 480 alin. (3)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• VCC: art. 480
• VCC: art. 644
• VCC: art. 651
• VCC: art. 653

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 04.06.2019 reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, constatarea nulității absolute a actelor de preluare de către Statul Român, de la autorul acestora, D., a imobilelor nr. cad. x, înscris în CF x Timișoara, proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x (parcela LL 474), înscris în CF x Timișoara proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x 424, înscris în CF x Timișoara proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x 422, înscris în CF x Timișoara, proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x 417/1, înscris în CF x Timișoara, proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x (parcela C. civ. 410/1), înscris în CF x Timișoara, proprietar Statul Român, prin Agenția Domeniilor Statului, proprietate privată; nr. cad. x (parcela x), înscris în CF x Timișoara, proprietar Statul Român, prin Agenția Domeniilor Statului, proprietate privată; nr. cad. x (parcela x), înscris în CF x Timișoara, proprietar Statul Român, prin Agenția Domeniilor Statului, proprietate privată; nr. cad. x (parcela HB 412/2), înscris în CF x Timișoara, proprietar Statul Român, prin Agenția Domeniilor Statului, proprietate privată; constatarea existenței dreptului de proprietate asupra imobilelor în patrimoniul autorului lor, D., la data decesului – 16.08.1974; cu cheltuieli de judecată.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 2236 din 27 octombrie 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

– este greșită critica prin care partea reclamantă susține că încheierea de ședință din 21.12.2020 este nelegală și că a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ., sub motiv că judecătorul recuzat și-ar fi exprimat anterior părerea cu privire la problema de drept dedusă judecății în procesul pendinte, anume prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești în dosarul nr. x/2020, în care recurenții au figurat ca părți și în care au fost dezbătute probleme de drept similare, aspect confirmat prin faptul preluării în motivarea hotărârii din prezenta cauză, redactată de judecătorul recuzat, a unora dintre opiniile conținute de hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2010.

Dispozițiile art. 42 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că judecătorul este incompatibil de a judeca în cazul în care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția în cauza pe care a fost desemnat să o judece (pct. 1) sau în cazul în care există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa (pct. 13).

Statuând cu privire la incompatibilitatea judecătorului care și-a spus părerea cu privire la soluția în cauza pe care a fost desemnat să o judece, norma de drept menționată nu are în vedere, astfel cum rezultă din conținutul său, situația judecătorului care a soluționat un alt proces, pronunțând o hotărâre judecătorească definitivă prin care a tranșat chestiunile litigioase din acel proces, indiferent că sunt sau nu similare ori aflate în legătură de cauzalitate cu cele care fac obiectul judecății în noul proces.

Aceasta, întrucât, atunci când pronunță o hotărâre judecătorească înzestrată, potrivit dispozițiilor art. 431 C. proc. civ., cu efectele lucrului judecat, judecătorul nu își exprimă „o părere”, astfel cum eronat susține partea reclamantă, ci exercită atributul jurisdicțional de a fi judecătorul cauzei și de a spune dreptul în raport de circumstanțele factuale relevate de respectiva cauză.

Împrejurarea că judecătorul recuzat a formulat, din proprie inițiativa, o cerere de abținere întemeiată pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în care a evocat aceeași ipoteză, participarea sa în completul de judecători care a soluționat litigiul anterior, nu se constituie, astfel cum eronat se pretinde, într-un element suplimentar de natură să creeze îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

Aceasta, întrucât, retragerea unui judecător de la judecata unei pricini, fie pe calea abținerii, fie a recuzării, nu se poate face indiferent de motive, astfel cum susține partea reclamantă, ci numai în prezența motivelor strict determinate de lege, a căror analiză este în competența instanței care judecă astfel cereri.

În plus, când motivul de incompatibilitate cu privire la care se pretinde că ar fi de natură să nască bănuieli cu privire la imparțialitatea judecătorului a fost analizat, prin intermediul abținerii, și a fost găsit a fi neîntemeiat, cum este și cazul în speță, potrivit dispozițiilor art. 47 alin. (3) C. proc. civ., partea nu mai este în drept să reitereze același motiv pe calea recuzării și, cu atât mai puțin, să invoce ca motiv de îndoială a imparțialității judecătorului, în temeiul art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., încheierea de respingere a abținerii.

Împrejurarea că problemele de drept dezlegate prin hotărârea judecătorească definitivă pronunțată în primul litigiu (detaliate de partea reclamantă) ar fi unele concrete și nu abstracte și că acestea ar viza același raport juridic cu cel dedus judecății în procesul pendinte nu pune în discuție recuzarea judecătorului în temeiul dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 sau pct. 13 C. proc. civ., ci efectele pe care hotărâre judecătorească definitivă le opune în cel de-al doilea litigiu, efecte reglementate prin norme de ordine publică, care se opun atât părților, cât și instanței de judecată, indiferent de compunerea acesteia.

De altminteri, statuând prin dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. că judecătorul este incompatibil să soluționeze cauza și poate fi recuzat dacă „există…elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea” sa, legiuitorul a avut în vedere existența altor motive, nu a celor enumerate de art. 42 alin. (1) pct. 1-12.

– este greșită critica potrivit căreia, reținând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2010, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care soluția de respingere excepției autorității de lucru judecat pronunțată de prima instanță nu a fost apelată.

Efectele lucrului judecat sunt prevăzute de dispozițiile art. 431 C. proc. civ.

Norma de drept menționată distinge între efectul negativ al puterii de lucru judecat, statuând, prin alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect și efectul pozitiv, statuând, prin alin. (2), că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Pe calea excepției autorității de lucru judecat, contrar susținerilor părții reclamante, se valorifică doar efectul negativ al autorității de lucru judecat, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 432 C. proc. civ., nu și efectul pozitiv, cum corect a statuat și instanța de apel.

Lucrările dosarului evidențiază, astfel cum indică partea reclamantă, că, la judecata în primă instanță, excepția autorității de lucru judecat invocată de partea pârâtă în legătură cu hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2010 a fost respinsă, în considerarea faptului că între cele două dosare nu există identitate totală de părți, obiect și cauză, soluția fiind definitivă, întrucât împotriva acesteia nu a fost exercitată calea de atac a apelului.

Acest fapt nu împiedica însă instanța de apel să analizeze efectul pozitiv al puterii lucrului judecat al hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul menționat.

Ca atare, constatând, rezultat al verificărilor, că există chestiuni litigioase soluționate prin decizia civilă nr. 1839/7.10.2016 a ÎCCJ în dosarul nr. x/2010, irevocabilă, aflate în legătură cu cele deduse judecății în prezenta cauză, instanța de apel era în drept să procedeze la verificarea acestora din perspectiva dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Atare verificare nu pune în discuție depășirea limitelor apelului, deoarece efectele lucrului judecat, astfel cum s-a arătat, sunt reglementate prin norme de ordine publică, caz în care verificarea se impune din oficiu, nefiind necesară o învestire formală în acest sens de părțile litigante.

Verificarea se impunea cu atât mai mult în speță, în condițiile în care atât partea reclamantă, prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de apel, cât și partea pârâtă, prin întâmpinare, au invocat, ca mijloace de apărare, dezlegările date unor chestiuni litigioase aflate în legătură cu cauza pendinte prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2010, fie sub forma prezumției lucrului anterior judecat, fie sub forma excepției autorității de lucru judecat.

Nu în ultimul rând, se constată că prin apelul declarat împotriva soluției de respingere, ca nefondată, a cererii de chemare în judecată, partea reclamantă a solicitat anularea sentinței primei instanțe și evocarea fondului cauzei, conform art. 480 alin. (3) C. proc. civ., caz în care, în aplicarea dispozițiilor art. 477 alin. (2) C. proc. civ., devoluțiunea opera, în ceea ce privește fondul litigiului, cu privire la întreaga cauză, instanța de apel nefiind ținută de limitele stabilite prin cererea de apel.

– este greșită și critica prin care se susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 14 alin. (6) C. proc. civ. prin omisiunea punerii în discuție, din oficiu, a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, ca motiv de drept.

Dispozițiile art. 14 alin. (6) C. proc. civ. prevăd următoarele: Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

În ceea ce privește efectele lucrului judecat al hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2010 (versionat în diversele cicluri procesuale), astfel cum s-a arătat, acestea au fost invocate de părți ca mijloace de probă și au făcut obiect al dezbaterilor contradictorii dintre părți, atât la judecata în primă instanță, cât și în fața instanței de apel.

Rezultă că, prin însăși cererea dedusă judecății, partea reclamantă a solicitat ca în procesul pendinte să se țină cont de dezlegările date unor chestiuni litigioase aflate în legătură cu cauza pendinte prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul menționat, anume prin sentința civilă nr. 56/20.01.2016, (în legătură cu situația juridică a imobilelor în litigiu în perioada 1966-2009), prin decizia nr. 116/27.04.2016 (în legătură cu succesiunea defunctului D.) respectiv, prin decizia civilă nr. 1839/7.10.2016, (în legătură cu drepturile succesorilor defunctului la data deschiderii succesiunii).

În esență, partea reclamantă a pretins că prin hotărârile judecătorești din procesul anterior s-a tranșat, cu puterea lucrului judecat, faptul că succesorii defunctului D. nu puteau redobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor succesorale preluate de statul comunist în temeiul normelor speciale prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, deoarece nu aveau cetățenia română, dezlegare care se opune în procesul pendinte.

Referitor la aceleași hotărâri judecătorești, partea pârâtă a invocat excepția autorității de lucru judecat, excepție care a fost respinsă de prima instanță în considerarea faptului că deși partea reclamantă C. a figurat în ambele dosare, între cele două litigii nu există identitate totală de părți, de obiect și de cauză juridică.

Prin motivele de apel, partea reclamantă a reiterat efectele deciziei civile nr. 116/27.04.2016 (dosar nr. x/2010), susținând că prin cererea dedusă judecății în procesul pendinte urmărește obținerea unei hotărâri judecătorești care să recunoască existența dreptului de proprietate în patrimoniul autorului său D. la data deschiderii succesiunii, hotărâre a cărei lipsă i-a fost imputată în procesul anterior, în operațiunea de comparare a titlurilor.

În atare condiții, cum chestiunea litigioasă privind efectele lucrului judecat al hotărârilor date în primul litigiu dintre părți, care presupune verificarea de către instanța de judecată a ambelor manifestări ale sale, pozitivă și negativă (indiferent de modalitatea în care părțile se raportează la cele două efecte), a făcut obiect al dezbaterilor contradictorii, critica părții potrivit căreia instanța de apel a încălcat prevederile art. 14 alin. (6) C. proc. civ. prin aceea că nu a pus în discuție incidența doar a efectului pozitiv, nu poate fi primită.

De altminteri, rezultă că aspectele litigioase cu privire la care instanța de apel a reținut prezumția lucrului anterior judecat au fost invocate ca fiind dezlegate, cu valoare obligatorie, în primul litigiu, de însăși partea reclamantă, instanța de apel statuând însă, pentru argumentele expuse în considerentele hotărârii, de ce nu poate primi interpretarea dată de parte respectivelor dezlegări și cum se opun, în realitate, aceste dezlegări în litigiul pendinte.

– este nefondată critica părții privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că nu a reținut că singura legătura între dosarul nr. x/2010 și dosarul pendinte rezultă din faptul că în litigiul anterior s-a statuat, cu puterea lucrului judecat, că nu putea redobândi dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991, motivat de împrejurarea că nu avea ce­tățenia română în perioada 1991-2005 în care se putea formula cerere de restituire în procedurile reglementate de această lege de reparație.

Așa cum corect se enunță, pentru a se reține efectul pozitiv al lucrului anterior judecat este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior și care nu poate fi contrazisă.

Verificarea și stabilirea legăturii între cele două litigii, contrar susținerilor părții reclamante, vizează toate aspectele litigioase care au făcut obiectul judecății în litigiul anterior, nu doar pe acelea cu privire la care părțile pretind că ar fi fost dezlegate, cu efectele lucrului judecat, și că s-ar opune în cel de-al doilea litigiu.

Ca atare, împrejurarea că partea reclamantă a susținut că prin hotărârile judecătorești definitive pronunțate în dosarul x/2010 s-a statuat doar că nu putea redobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor de care autorul său a fost deposedat de statul comunist în cadrul procedurilor prevăzute de Legea nr. 18/1991, caz în care ar avea deschisă calea dreptului comun pentru a obține restituirea acestora, nu împiedica instanța de apel, pe de o parte, să verifice temeinicia acestei susțineri și, pe de altă parte, să verifice dacă există și alte chestiuni litigioase dezlegate în primul litigiu care s-ar opune în procesul pendinte cu putere de lucru judecat.

În ceea ce privește critica părții potrivit căreia instanța de apel a respins nemotivat și nelegal apărarea sa relativă la chestiunea litigioasă mai sus menționată, cu privire la care a înțeles să invoce în procesul pendinte efectele lucrului judecat, se constată că nu poate fi primită.

Mai întâi este de observat că instanța de apel a motivat înlăturarea acestei apărări, reținând că ea este contrazisă de dezlegările irevocabile și obligatorii statuate prin decizia civilă nr. 1839/7.10.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2010, redând considerentele deciziei din care rezultă acest fapt.

Anume, instanța de apel a observat că prin decizia civilă menționată s-a statuat explicit că terenurile revendicate intră în domeniul de aplicare a legilor fondului funciar, indiferent de caracterul preluării operate de către stat.(…) și, totodată, că recunoașterea calității de proprietar a autorului D., la data preluării terenurilor de către stat, nu este suficientă pentru constatarea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul succesorilor săi după anul 1990, moștenitorii acestuia având a urma calea Legii nr. 18/1991 pentru a obține retrocedarea terenurilor, considerente care sunt obligatorii în litigiul pendinte.

De altminteri, se constată că în susținerea acestei apărări, partea reclamantă nu se rezumă să invoce aspectele soluționate definitiv în dosarul nr. x/2010, astfel cum acestea rezultă explicit din considerentele hotărârilor judecătorești, ci adaugă acestora un raționament care nu se regăsește în cuprinsul hotărârilor.

Anume, pornind de la statuările obligatorii potrivit cărora terenurile preluate de statul comunist din patrimoniul autorului D. intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 18/1991, partea reclamantă pretinde, în considerarea faptului că nu avea cetățenia română în perioada 1991-2005 (în care putea formula cerere de restituire în temeiul legii speciale), că aceste statuări impun, deopotrivă, concluzia că poate solicita retrocedarea terenurilor în temeiul normelor de drept comun, anume în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

O atare manieră de invocare a efectelor lucrului anterior judecat nu este însă permisă, întrucât părților, în susținerea apărărilor întemeiate pe dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu le este permis să adauge alte raționamente ori să interpreteze raționamentele judiciare expuse explicit în cuprinsul considerentelor hotărârilor judecătorești definitive.

De altminteri, instanța de apel a evidențiat faptul că în primul litigiu s-a avut în vedere că moștenitorii proprietarului D. nu au uzat de calea administrativă, deși, după revizuirea Constituției în anul 2003, Legea nr. 247/2005 a deschis posibilitatea formulării de noi cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în procedura legilor fondului funciar, precum și faptul că legiuitorul nu recunoaște posibilitatea de apărare a unui astfel de drept de proprietate pe calea acțiunii în revendicare, ci doar în procedurile prevăzute de legea specială de reparație, indiferent dacă deposedarea de către statul comunist s-a realizat cu titlu ori fără titlu, cu mențiunea că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu prevăd o atare distincție, în funcție de modalitatea de deposedare, absența distincției fiind justificată de libertatea legiuitorului de a stabili domeniului de aplicare a legii speciale și condițiile necesar a fi îndeplinite pentru ca o persoană sau moștenitorii săi să beneficieze de măsuri reparatorii.

În atare condiții, în mod corect instanța de apel a reținut că între cele două litigii nu există legătura invocată de partea reclamantă, anume aceea potrivit căreia în procesul anterior s-ar fi statuat, cu puterea lucrului judecat, că apărarea dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu ar fi posibilă pe calea dreptului comun dacă terenurile nu fac obiectul legii speciale de reparație ori, deși fac obiectul unor astfel de legi, cum este cazul în speță, moștenitorii persoanei deposedate nu îndeplineau condițiile prevăzute de legea specială pentru a beneficia de măsuri reparatorii.

– este nefondată critica prin care partea pretinde că în mod greșit instanța de apel a reținut o altă legătură între cele două litigii, anume cea privind lipsa de finalitate a recunoașterii nulității actelor de preluare a imobilelor de către stat.

Rezultă că instanța de apel a reținut că prin decizia civilă pronunțată în primul litigiu, nr. 1839/7.10.2016, irevocabilă, s-a statuat că dreptul de proprietate al titularului deposedat de către stat anterior anului 1989 putea fi exercitat doar pentru inițierea procedurii prevăzute de legile speciale, dacă erau întrunite condițiile pentru ca moștenitorii proprietarului deposedat de stat să beneficieze de măsurile legale reparatorii, legiuitorul având libertatea de alegere a condițiilor de reparare a prejudiciului creat prin deposedarea din perioada de referință a legii.

Totodată, instanța de apel a reținut că, potrivit considerentelor aceleiași decizii civile obligatorii, este legală constatarea (…) lipsei de relevanță a unei analize a nelegalității titlului statului, dar și a faptului că nu este posibilă constatarea existenței în patrimoniul autorilor reclamantului și, pe cale de consecință, nici în patrimoniul acestuia din urmă, a dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, ce a aparținut titularului deposedat de către stat.(…).

În considerarea acestor statuări instanța de apel, în mod corect, a reținut că legătura dintre cele două litigii se impune a fi analizată din perspectiva finalității prezentului demers judiciar prin care se solicită, constatarea nulității absolute a actelor de preluare a imobilelor de către stat, respectiv, constatarea existenței dreptului de proprietate asupra acestora în patrimoniul autorului lor, D., la data decesului, 16.08.1974 (nicidecum o acțiune întemeiată pe dispozițiile legii fondului funciar, cum eronat se afirmă).

Or, raționamentul dezvoltat de partea reclamantă, potrivit căruia constatarea nulității absolute a actelor de preluare de către stat ar conduce la reintrarea terenurilor în patrimoniul autorului său anterior decesului, fapt care ar permite transmiterea dreptului de proprietate, prin succesiune, în favoarea sa, contravine statuărilor din decizia civilă menționată, potrivit cărora dreptul de proprietate al titularului deposedat de statul comunist putea fi folosit după anul 1990 doar pentru inițierea procedurilor speciale prevăzute Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Cât privește argumentul părții reclamante potrivit căruia nu avea acces la procedurile prevăzute de Legea nr. 18/1991, în considerarea faptului că nu avea cetățenia română, se constată că nu poate fi primit în litigiul pendinte pentru același aspect, anume pentru că a fost deja analizat în primul litigiu.

Rezultă că și această chestiune litigioasă, relativă la îndeplinirea de către moștenitorii defunctului D. a condițiilor de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 18/1991 (cărora se subsumează problema cetățeniei), a fost lămurită în primul litigiu, prin decizia civilă nr. 1839/7.10.2016, în sensul că o atare verificare era condiționată de parcurgerea și epuizarea căilor de atac prevăzute de legile speciale, procedura administrativă fiind deschisă în acest caz.

Concluzia este valabilă și în ceea ce privește eventuala verificare a constituționalității normelor de drept prevăzute de legea specială relative la condiția cetățeniei, relevantă, din punct de vedere al procedurii care trebuia urmată, fiind decizia nr. 73/1995 a Curții Constituționale, invocată de partea reclamantă, prin care s-a statuat cu privire la neconstituționalitatea unor norme de drept dintr-o altă lege de reparație, Legea nr. 112/1995, apreciate de parte a fi similare cu dispozițiile art. 48 din Legea nr. 18/1991.

– este nefondată, de asemenea, critica potrivit căreia au fost încălcate dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., prin aceea că hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul anterior nu pot fi opuse reclamanților A. și B., ci doar reclamantului C..

Este real că, potrivit dispozițiilor art. 435 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora.

Opozabilitatea unei hotărâri judecătorești nu se confundă însă cu efectele lucrului judecat, reglementate prin dispozițiile art. 431 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Ca atare, invocând încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., partea nu poate dezvolta o critică subsumată chestiunii opozabilității hotărârilor judecătorești.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că hotărârea judecătorească este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară.

Ca atare, împrejurarea că în dosarul nr. x/2010 a figurat, ca parte reclamantă, doar C., în timp ce în prezentul litigiu figurează, ca partea reclamantă, pe lângă C., și A. și B., nu impune, astfel cum eronat se susține, concluzia inopozabilității hotărârilor judecătorești pronunțate în respectivul dosar față de reclamanții A. și B..

Aceasta, întrucât, în procesul pendinte, reclamanții menționați nu numai că nu au propus și nu au făcut dovada contrară celor statuate prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2010, astfel cum prevăd dispozițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., ci, dimpotrivă, au invocat dezlegările date chestiunilor litigioase în dosarul nr. x/2010 ca având putere de lucru judecat în procesul pendinte, inclusiv în ceea ce îi privește.

Ca atare, împrejurarea că hotărârea din litigiul anterior, în considerarea contractului de vânzare-cumpărare drepturi succesorale autentificat sub nr. x/28.09.2009 de către BNP F., a fost pronunțată în contradictoriu cu dobânditorul cu titlu particular (parte reclamantă în ambele litigii) și nu cu înstrăinătorii (partea reclamantă în litigiul pendinte), nu prezintă relevanță din perspectiva criticii de inopozabilitate formulate și nici nu justifică, ca fiind utilă cauzei, analizarea dispozițiilor art. 39 C. proc. civ., care reglementează o altă ipoteză, aceea în care hotărârea ale cărei efecte se opun a fost pronunțată în contradictoriu doar cu înstrăinătorul.

– nefondată se dovedește a fi și critica potrivit căreia instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 32 C. proc. civ., atunci când a reținut că este lipsită de interes o eventuală recunoaștere a nulității absolute a titlului statului asupra imobilelor în litigiu, sub motiv că o atare constatare nu ar putea conduce la recunoașterea unui drept de restituire a imobilelor în persoana părții reclamante.

Statuând, prin dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu privire la condiția justificării de către parte a unui interes în exercitarea acțiunii civile, legiuitorul a urmărit să împiedice declanșarea unor litigii lipsite de utilitate practică pentru partea reclamantă.

Ca atare, și în procesul pendinte, instanța era obligată, astfel cum s-a arătat și cu ocazia analizării unei critici anterioare, să verifice care este finalitatea demersului judiciar, adică dacă partea reclamantă justifică un folos practic, material sau moral, prin promovarea acțiunii deduse judecății.

Partea reclamantă și-a justificat prezentul demers judiciar prin aceea că, potrivit statuărilor obligatorii ale hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiul anterior din dosarul nr. x/2010, i s-a recunoscut dreptul de a urma calea dreptului comun pentru a obține retrocedarea imobilelor de care autorul său a fost deposedat de statul comunist, reiterând raționamentul potrivit căruia deși aceste imobile fac obiectul Legii nr. 18/1991, nu avea deschis exercițiul acțiunii în retrocedare în temeiul acestei legi speciale de reparație, deoarece nu îndeplinea condiția privind cetățenia română.

Or, astfel cum s-a arătat anterior, această susținere a părții reclamante a fost înlăturată, întrucât nu este susținută de statuările din hotărârile pronunțate în litigiul anterior ci, dimpotrivă, contrazisă de acestea.

În atare condiții, în mod corect instanța de apel a constatat că partea reclamantă nu justifică interes în promovarea acțiunii deduse judecății, întemeiate pe normele dreptului comun (nu ale legii fondului funciar, cum eronat se reafirmă) atâta timp cât nu a probat care este folosul practic urmărit prin constatarea nulității actelor de preluare a imobilelor de către stat, în condițiile în care, potrivit dezlegărilor din primul litigiu, un eventual drept de proprietate recunoscut în favoarea autorului său nu putea fi transmis pe cale succesorală după anul 1990, ci putea fi folosit doar pentru a iniția procedurile prevăzute de Legea nr. 18/1991, proceduri pe care nu le-a urmat.

În consecință, în procesul pendinte nu se justificau a fi analizate de instanța de apel susținerile părții privind incidența asupra raportului juridic dedus judecății a dispozițiilor art. 9 din Decretul 151/1950 privind comasarea și circulația bunurilor agricole ale art. 651, 653 și 644 C. civ. 1864 și ale art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, apărări care erau de interes doar în cadrul procedurilor prevăzute de legea de reparație.

– nu poate fi primită nici critica prin care se pretinde că au fost încălcate dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, relative la aplicarea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și ale art. 53 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, relative la apărarea drepturilor omului recunoscute.

Invocând drept greșeală care ar fi fost săvârșită de instanța de apel omisiunea de a nu fi aplicat cu prioritate normele de drept intern, mai favorabile, în opinia părții, decât prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, partea reclamantă ignoră considerentele decizorii ale hotărârii recurate, potrivit cărora . instanța de apel a soluționat litigiul pendinte în aplicarea normelor de drept intern.

Anume, în considerarea dezlegărilor din primul litigiu care se opun în procesul pendinte în condițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a statuat că partea reclamantă nu a făcut dovada existenței unui interes în formularea acțiunii deduse judecății, astfel cum prevăd dispozițiile art. 32 și art. 33 C. proc. civ.

Trimiterea la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor se regăsește în cadrul unor considerente explicative ale hotărârii primei instanțe a căror redactare a fost impusă de apărarea părții reclamante potrivit căreia scopul urmărit prin promovarea acțiunii deduse judecății în procesul pendinte ar fi acela de a obține o hotărâre judecătorească de recunoaștere a unui drept de proprietate a cărui lipsă i-a fost imputată în dosarul nr. x/2010, în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor, ca și premisă necesară pentru a se verifica dacă deține un bun în înțelesul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În plus, astfel cum corect a reținut instanța de apel, verificările din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor s-au impus pentru a se statua dacă respingerea acțiunii deduse judecății în considerarea neîndeplinirii condiției relative la interes, prevăzute de dispozițiile art. 32-33 C. proc. civ., urmare a constatării incidenței autorității lucrului anterior judecat, prevăzută de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., contravine dreptului de acces la o instanță, statuat prin dispozițiile art. 6 din Convenție, concluzia fiind că astfel de limitări sunt recunoscute atât în practica judiciară internă, cât și în cea a instanței europene.

În atare condiții, susținerile părții reclamante privind omisiunea de a se verifica legalitatea titlului statului și de a se constata existența dreptului de proprietate asupra terenurilor în patrimoniul autorului său la momentul decesului, justificat de împrejurarea că Legea nr. 18/1991 nu se aplică cetățenilor străini care nu au redobândită cetățenia română, justificat de împrejurarea că această lege a fost adoptată anterior ratificării de către România a Convenției Europene a Drepturilor Omului și excedează competenței rationae temporis a instanței de contencios european și de împrejurarea respingerii excepției inadmisibilității acțiunii la judecata în primă instanță, nu pot fi primite, deoarece nu se fundamentează pe considerentele decizorii pe care instanța de apel și-a sprijinit soluția.

În raport cu limitele învestirii, nu poate fi analizată nici critica privind omisiunea instanței de apel de a verifica efectele deciziei nr. 73/1995 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat că precizarea „fără titlu” din art. 1 alin. (1), precum și condiția de stabilire a domiciliului în țară, prevăzută de art. 4 din lege din Legea nr. 112/1995, sunt neconstituționale, întrucât, astfel cum s-a arătat, o astfel de chestiune litigioasă putea face obiect al analizei doar în cadrul procedurilor prevăzute de Legea nr. 18/1991 și nu în litigiul pendinte, în care partea și-a fundamentat pretențiile pe normele dreptului comun.

– este nefondată și critica prin care partea invocă omisiunea instanței de apel de a analiza cauza din perspectiva dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, ignorând faptul că imobilele în litigiu au fost preluate de stat fără titlu valabil și că pentru restituirea acestora nu a avut deschis exercițiul acțiunii în retrocedare, date fiind dispozițiile art. 48 din Legea nr. 18/1991.

Mai întâi este de observat că, în raport de considerentele decizorii ale hotărârii recurate, instanța de apel nu avea a analiza incidența dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicare de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Aceasta, întrucât, așa cum s-a arătat, anterior, instanța de apel a reținut, cu prioritate, că partea reclamantă, în considerarea efectelor lucrului anterior judecat, nu justifică interes în promovarea acțiunii deduse judecății, în nulitatea actelor de preluare a bunurilor de către stat, chestiune care împiedica orice analiză asupra fondului pretențiilor deduse judecății.

Apoi, se constată că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, precizează, explicit, că nu cad în sfera sa de aplicare imobilele care fac obiectul unor legi de reparație, categorie în care se încadrează și imobilele în litigiu, cu privire la care s-a statuat, cu puterea lucrului judecat, că fac obiectul Legii nr. 18/1991, lege de reparație în accepțiunea dată acestei sintagme prin norma de drept analizată.

În atare condiții, este lipsită de relevanță juridică invocarea în litigiul pendinte și a dispozițiilor art. 12 din Constituția din 1905, art. 480 C. civ. de la 1864, art. 9 din Decretul nr. 151/1950, art. 13 din Constituția din 1965 ca, de altminteri, și a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991, cât timp instanțele de fond nu mai puteau verifica regimul juridic al imobilelor în litigiu.

Pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor argumente, Înalta Curte va constata că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. și, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea reclamantă împotriva încheierii nr. 21.12.2020 (eroarea strecurată sub acest aspect în minută fiind îndreptată prin încheierea de ședință din data de 28.10.2021) și a deciziei nr. 29/3 martie 2929 a Curții de Apel Timișoara.

Sursa informației: www.scj.ro.