Neluarea măsurilor legale de sănătate şi securitate în muncă. Pierderea definitivă a capacității de muncă în urma vătămării corporale (NCPC, NCP, NCPP, L. nr. 319/2006)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 2463/2020

NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, art. 497; L. nr. 319/2006: art. 13 lit. f), art. 37 alin. (1) și (2), art. 38; NCP: art. 349, art. 350; NCPP: art. 27 alin. (1); NCP: art. 184 alin. (2) și (4) 

Analizând recursul declarat de reclamantul A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul susține că hotărârea recurată a fost dată cu o motivare care este străină de natura cauzei, fiind, totodată, încălcate și aplicate greșit normele de drept material privind răspunderea delictuală și autoritatea de lucru judecat prin raportare la latura civilă a dosarului penal nr. x/2014.

Criticile menționate permit încadrarea recursului în motivele de recurs invocate, astfel că nu este fondată susținerea recurenților-pârâți cu privire la nulitatea acestui recurs.

În esență, recurentul A. susține că instanța penală a fost învestită a judeca cauza penală doar în limita răspunderii angajaților E. și D., nefiind învestită și cu antrenarea răspunderii angajatorilor B. S.R.L. și S.C. C. pentru fapta proprie, aceste societăți fiind citate în dosaul penal doar în calitate de părți responsabile civilmente, deci răspunzătoare pentru fapta prepușilor, motiv pentru care latura civilă soluționată în cadrul dosarului penal nu poate avea nicio înrâurire în prezenta cauză unde se solicită acordarea de daune materiale și morale numai de la B. S.R.L. și S.C. C., în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Înalta Curte apreciază că această critică este fondată întrucât B. S.R.L. și S.C. C. au fost găsite vinovate de neluarea măsurilor legale de sănătate și securitate în muncă, prin aceasta contribuind la producerea accidentului din data de 12 06 2009 prin care recurentul A. și-a pierdut definitiv capacitatea de muncă în urma vătămării corporale.

Acest fapt a fost constatat de către ITM Constanța prin procesul-verbal de cercetare nr. x/21 10 2009, unde s-a reținut nerespectarea obligației prevăzute de art. 13 lit. f) din Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă, de a asigura și controla cunoașterea și aplicarea de către toți lucrătorii a măsurilor stabilite în planul de prevenire și de protecție stabilit, precum și a prevederilor legale în domeniul sănătății și securității în muncă.

Potrivit art. 37 alin. (1) și (2) al aceleiași legi, neluarea vreuneia din măsurile legale de sănătate și securitate în muncă de către persoana care are îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol grav și iminent de producere a unui accident de muncă sau are loc un accident de muncă, este socotită infracțiune. Din cele două alineate ale articolului menționat, rezultă că infracțiunea a fost reglementată atât ca infracțiune de pericol, cât și ca infracțiune de rezultat. Aceeași faptă este reglementată ca infracțiune și în art. 349 din C. pen.

Cu toate acestea, în dosarul penal nr. x/2014, finalizat prin decizia nr. 433/13 04 2017 a Curții de Apel Constanța, fapta proprie a celor doi pârâți, B. S.R.L. și S.C. C., nu a fost analizată, cu motivarea că pentru aceasta s-a aplicat o sancțiune contravențională și nu se pot aplica două sancțiuni pentru aceeași faptă.

Astfel, pârâții B. S.R.L. și S.C. C. au fost citați în dosarul pentru a răspunde pentru fapta prepusului, iar nu pentru fapta proprie, astfel că, deși s-a constatat săvârșirea de către aceștia a infracțiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) și (2) al Legii nr. 319/2006, nu a fost analizată latura civilă a acestei infracțiuni.

Citarea acestora în dosarul penal ca părți responsabile civilmente s-a realizat având ca temei răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, care este o răspundere pentru fapta altuia și nu pentru fapta proprie și aceasta chiar dacă se reține ca fundament al răspunderii comitentului o prezumție de vină. De vreme ce comitentul se va regresa împotriva prepusului pentru recuperarea sumelor plătite victimei, nu se poate reține vreo dezlegare dată în dosarul penal cu privire la vreo contribuție a comitentului la repararea prejudiciului produs de comitent.

În mod greșit instanța de apel a considerat că nu mai este posibilă acționarea în judecată directă a comitentului pentru fapta sa proprie, în temeiul răspunderii civile delictuale, deoarece nu există legătură de cauzalitate între fapta comitenților și prejudiciu, de vreme ce în dosarul penal nr. x/2014 s-a stabilit vina exclusivă a inculpaților persoane fizice și a părții vătămate, fapta comitenților fiind numai un factor favorizant pentru săvârșirea infracțiunii de către prepuși.

Aceasta deoarece în art. 37 și 38 din Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă, cât și în art. 349 și 350 din C. pen., faptele de „neluare” și respectiv de „nerespectare” a măsurilor legale privind sănătatea și securitatea în muncă sunt reglementate și sancționate ca infracțiuni distincte, atât sub forma infracțiunilor de pericol, potrivit alin. (1), cât și a infracțiunilor de rezultat, menționate în alin. (2). Astfel fiind, nu subzistă argumentul instanței de apel că lipsa raportului de cauzalitate între fapta comitenților și prejudiciu s-ar deduce din faptul că infracțiunea reglementată în art. 37 din Legea nr. 319/2006 este o infracțiune de pericol care, prin definiție, nu presupune o urmare materială, deci nu ar produce prejudiciu și, ca atare, ar face imposibilă atragerea răspunderii civile delictuale care nu poate fi antrenată în lipsa producerii unui prejudiciu patrimonial.

Cum nu s-a contestat faptul că în dosarul penal nr. x/2014 a fost analizată doar infracțiunea de nerespectare a măsurilor legale privind sănătatea și securitatea în muncă, nu și fapta de neluare a măsurilor legale privind sănătatea și securitatea în muncă de către pârâții B. S.R.L. și S.C. C., este evident că cererea de despăgubiri formulată în prezenta cauză, pe tărâmul răspunderii civile delictuale, nu a format obiect de analiză în cadrul dosarului penal, nici sub aspect penal, nici civil.

Ca atare, latura civilă a dosarului penal, nu poate avea autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

Astfel cum rezultă din procesul-verbal de cercetare nr. x/21 10 2009 întocmit de ITM Constanța, pârâții B. S.R.L. și S.C. C. se fac vinovați de săvârșirea faptei de neluare a măsurilor legale privind sănătatea și securitatea în muncă, care este sancționată atât contravențional, cât și penal.

Doctrina și jurisprudența au recunoscut în mod constant că există fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu care constituie în același timp infracțiuni, astfel că, pe lângă răspunderea penală și cumulativ cu aceasta, se va angaja și răspunderea civilă delictuală. Fiecare dintre cele două răspunderi își păstrează autonomia, astfel că vor exista două acțiuni penale și două acțiuni civile.

În cauză, pentru una dintre faptele încriminate penal, respectiv pentru cea săvârșită de pârâții B. S.R.L. și S.C. C. a fost aplicată sancțiunea amenzii contravenționale de 4000 RON. În aplicarea principiului ne bis in idem, fapta sancționată contravențional nu a mai putut fi supusă analizei ca infracțiune, ceea ce nu înseamnă, astfel cum greșit a apreciat instanța de apel, că nu poate antrena răspunderea civilă delictuală pe calea unei acțiuni civile, pentru partea din prejudiciul produs care îi este imputabilă. Cu atât mai mult, nu i se poate opune autoritatea de lucru judecat a soluției date pe latură civilă într-un dosar penal în care s-a cercetat o altă faptă, săvârșită de alte persoane.

Infracțiunile de „neluare” și de „nerespectare” a măsurilor legale privind sănătatea și securitatea în muncă sunt infracțiuni reglementate distinct, chiar dacă se află în strânsă legătură, de aceea pot, cel mult, să fie evaluate în conexiune, dar nu se pot absorbi sau exclude, astfel cum a procedat instanța de apel când a considerat că pretențiile nu decurg dintr-o altă situație de fapt, ci din aceeași împrejurare producătoare de prejudiciu, în care se invocă o culpă concurentă a persoanei juridice, motiv pentru care devine irelevantă împrejurarea apelării la temeiul în drept pentru care s-a dispus clasarea, distinct de cel al condamnării inculpaților în procesul penal.

Caracterul distinct al celor două fapte, dedus din reglementarea și sancționarea lor separată, în art. 37 și 38 al Legii nr. 319/2006, respectiv în art. 349 și 350 din C. pen., faptul că numai una dintre fapte a făcut obiect al cercetării penale, atât pe latură penală, cât și civilă, pe când cea de-a doua a fost doar sancționată contravențional, lasă deschisă calea unei acțiuni civile întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul produs.

Ca atare, prin stabilirea unor despăgubiri distincte, pentru fiecare din cele două fapte, nu se schimbă cadrul procesual și nu se diluează răspunderea delictuală avută în vedere la stabilirea vinovăției și la dozarea pedepselor aplicate, fiind posibilă tragerea la răspundere civilă directă a comitenților, întrucât cercetarea judecătorească în materie penală a stabilit în chip definitiv vinovăția comitenților în săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 38 al Legii nr. 319/2006 și a distribuit culpa în contextul punerii în pericol a vieții salariatului – parte vătămată, numai din perspectiva acestei infracțiuni, nu și a celei reglementate de art. 37 al Legii nr. 319/2006.

Constatând că cererea ce face obiectul cauzei de față nu a fost analizată pe fond, ca urmare a aplicării greșite a prevederilor art. 28 din C. proc. pen., Înalta Curte va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la instanța de apel întrucât nu s-a solicitat, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., trimiterea cauzei în rejudecare la prima instanță de fond. Cu prilejul rejudecării se va analiza cererea în ansamblul său, raportat la temeiul juridic indicat de reclamant.

Analizând recursul declarat de pârâții B. S.R.L. și S.C. C., Înalta Curte constată că sunt aduse critici deciziei instanței de apel atât cu privire la soluția de respingere a excepțiilor inadmisibilității, autorității de lucru judecat și prescripției, cât și cu privire la fondul cauzei sub aspectul întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale pentru partea de prejudiciu pe care instanța de apel a considerat-o că nu intră sub autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 433/2017 a Curții de Apel Constanța.

Având în vedere soluția dată recursului declarat de reclamantul A., cauza urmează a fi rejudecată pe fond, motiv pentru care nu pot fi analizate acele criticile referitoare la fondul raportului juridic dedus judecății sau cele care reiau aspecte care au primit dezlegare, explicit sau implicit, prin considerentele deja expuse. Astfel, nu vor fi analizate criticile aduse în susținerea motivelor de recurs prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere cu prilejul rejudecării, caz în care și acest recurs urmează a fi admis în mod formal, pentru o judecată unitară a cauzei.

La fel, din cuprinsul considerentelor pe care se întemeiază motivul de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu vor fi analizate decât criticile privind soluția de respingere a excepțiilor inadmisibilității și prescripției, nu și cele referitoare la întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, acestea din urmă urmând a fi verificate în rejudecare. Va fi supus analizei și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. unde se invocă critici privind dezlegări date excepției autorității de lucru judecat.

Trecând la analiza acestui recurs, în limitele anterior enunțate, se observă că recurenții critică respingerea excepției inadmisibilității acțiunii sub două aspecte: mai întâi pentru că, potrivit art. 27 alin. (1) C. proc. pen., latura civilă a fost soluționată pe toate aspectele, astfel că pretențiile materiale și morale nu ar mai putea fi solicitate în prezenta cauză și apoi pentru că s-ar dori stabilirea unor noi fapte, a unor noi autori și modificarea cotei de participare stabilite în dosarul penal.

Înalta Curte apreciază că prezenta acțiune, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a persoanelor juridice pentru fapta proprie, are obiect, părți și cauză diferite comparativ cu acțiunea care a fost soluționată pe latură civilă în dosarul penal nr. x/2014, unde au fost cercetate alte persoane, pentru o altă faptă, raportul juridic dedus judecății fiind altul.

Astfel, în dosarul penal, în care recurenții au fost citați în calitate de părți responsabile civilmente, cercetarea a vizat fapta prepușilor de nerespectare a măsurilor legale care privesc sănătatea și securitatea în muncă, prevăzută ca infracțiune de art. 38 alin. (1) și (2) din Legea nr. 316/2006 și fapta de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., iar latura civilă nu se poate circumscrie decât acestei fapte, care este, așa cum s-a motivat anterior, distinctă de fapta de neluare a măsurilor legale care privesc sănătatea și securitatea în muncă, stabilită în sarcina pârâților din prezenta cauză și care nu a fost analizată de instanța penală.

Întrucât instanța penală nu a antamat sub niciun aspect răspunderea recurenților-pârâți pentru fapta proprie, art. 27 alin. (1) C. proc. pen. nu poate împiedica analiza pretențiilor materiale și morale solicitate în prezenta cauză.

Nefondată este susținerea că s-ar dori stabilirea unor noi fapte, a unor noi autori și modificarea cotei de participare stabilite în dosarul penal întrucât nu se invocă o faptă nouă săvârșită de prepuși, ci este o faptă distinctă, săvâșită de angajatori, iar legătura evidentă dintre cele două fapte nu determină modificarea cotei de participare la faptă a prepușilor, aceasta fiind stabilită în dosarul penal numai din perspectiva dinamicii producerii accidentului și a nerespectării normelor de securitate în muncă de către inculpați și partea vătămată, nicidecum prin luarea în considerare a tuturor condițiilor cerute pentru respectarea legislației privind securitatea muncii, care implică și obligații din partea angajatorului privind luarea acestor măsuri, cu privire la care nu s-a făcut nicio referire în decizia penală nr. 433/2017 a Curții de Apel Constanța.

Din acest motiv, Înalta Curte apreciază ca greșit argumentul instanței de apel că, pentru instanța civilă, a fost definitiv tranșat în procesul penal raportul de cauzalitate dintre fapta, încadrată ca fiind infracțiune ori contravenție, și prejudiciul produs, întrucât hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2014 ar fi conturat vinovăția exclusivă a persoanelor fizice inculpate și a părții vătămate înseși în producerea evenimentului, în legătură cu întreaga configurare a acțiunilor generatoare de prejudiciu.

Este criticată decizia instanței de apel și în ceea ce privește soluția dată excepției autorității de lucru judecat, în raport de decizia penală nr. 433/2017 a Curții de Apel Constanța care a fost învestită cu cererea de acordare a sumei de 295400 RON cu titlu de daune materiale reprezentând veniturile pe care reclamantul le-ar fi obținut de la data accidentului până la ieșirea la pensie, care fac și obiect al prezentei cauze, astfel că, în opinia recurenților, nu se poate reveni asupra a ceea ce s-a respins definitiv.

Înalta Curte observă că, deși este adevărat că respectiva sumă a fost solicitată în dosarul penal și a fost definitiv respinsă, nu este îndeplinită cerința identității de persoane și de cauză pentru a opera autoritatea de lucru judecat. În dosarul penal suma a fost cerută de la E. și D., pe când în prezenta cauză este solicitată de la B. S.R.L. și S.C. C.. Sub aspectul cauzei, contrar celor reținute de instanța de apel, este relevant faptul că sumele se pretind pentru repararea unui prejudiciu diferit, generat de fapte reglementate ca infracțiuni distincte, astfel că nu poate fi vorba despre o reevaluare disociată a aceleiași componente a prejudiciului. Cu privire la dezlegarea dată acestei cereri în decizia penală nr. 433/2017 a Curții de Apel Constanța, care a intrat în puterea lucrului judecat, se observă că motivarea lipsește, desprinzându-se doar prezumția că nu ar fi probată, din faptul că s-au considerat ca dovedite numai pretenții materiale în cuantum de 100 RON.

Și soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune a fost criticată, recurenții considerând, pe de o parte, că altul a fost momentul de la care termenul de prescripție a început să curgă, iar, pe de altă parte, că și în ipoteza în care prescripția ar fi început să curgă de la momentul stabilit de instanța de apel, respectiv: 20 02 2014, termenul de prescriție a fost depășit întrucât formularea plângerii penale din 20 02 2014 nu a întrerupt cursul prescripției de vreme ce soluția ce s-a dat plângerii a fost cea de clasare.

Analizând această critică, Înalta Curte o consideră ca nefondată întrucât s-a făcut o corectă aplicare a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care stipulează că prescrierea dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Contrar celor menționate de recurenți, instanța a avut în vedere ca dată la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, data de 13 02 2015, când a fost pronunțată încheierea nr. 113 a Judecătoriei Constanța prin care a fost admisă plângerea reclamantului împotriva soluției de clasare, iar nu data de 20 02 2014, când a fost depusă de reclamant plângerea împotriva recurenților.

În aplicarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu pot fi avute în vedere decât probele care stabilesc cu certitudine care este paguba, cât și persoana care răspunde de ea, aceste împrejurări neputând fi prezumate.

Pentru acest considerent, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel a stabilit ca început al curgerii termenului de prescripție data de 13 02 2015, când a fost pronunțată încheierea nr. 113 a Judecătoriei Constanța, care a stabilit, în baza probelor administrate, că recurenții sunt persoanele care se fac vinovate de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 349 C. pen.. Prin urmare, acesta, și nu momentul formulării plângerii penale, care se întemeiază numai pe o suspiciune de săvârșire a faptei, dedusă jurisdicției penale, este cel care determină curgerea termenului de prescripție.

Luând în considerare că termenul de prescripție de 3 ani curge de la data de 13 02 2015, acesta se împlinea la 13 02 2018, astfel că la data introducerii prezentei acțiuni, respectiv 17 05 2017, nu era depășit.

Chiar dacă recurenții au acreditat mai multe ipoteze în stabilirea momentului de la care ar începe să curgă termenul de prescripție, acestea se întemeiază pe prezumții care, astfel cum s-a arătat, nu pot dovedi cu certitudine un alt moment, anterior celui reținut de instanță, de la care reclamantul a luat la cunoștință despre pagubă și despre persoana care răspunde de ea.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită ambele recursuri, să caseze decizia recurată și să trimită cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Sursa informației: www.scj.ro.