Neîntrunirea cerinţelor răspunderii civile delictuale. Absenţa probelor în legătură cu existenţa faptelor ilicite (NCC, NCPC, L. nr. 448/2006)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1261/2020

NCPC: art. 20, art. 22, art. 249, art. 254 alin. (6), art. 255 alin. (1), art. 330, art. 331 alin. (2), art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (21), art. 488 alin. (1) pct. 6; L. nr. 448/2006: art. 4, art. 62; NCC: art. 1.357

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora potrivit următoarelor argumente de drept:

– Decizia din apel se întemeiază pe considerente contradictorii care nu sunt apte să justifice soluția adoptată, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, confirmând soluția primei instanțe, Curtea de apel arată că „subscrie raționamentului” acesteia în legătură cu neîntrunirea cerințelor răspunderii civile delictuale întrucât evaluarea acestor aspecte „denotă absența probelor în legătură cu existența faptelor ilicite”.

Aceasta, în contextul în care prima instanță reținuse că deși au fost enumerate multiple lipsuri și deficiențe ale infrastructurii urbane din municipiul Mangalia, lipsuri care determină inaccesibilitatea orașului pentru o persoană cu handicap locomotor, în același timp, nu s-a indicat „în concret în ce ar consta fapta ilicită săvârșită cu vinovăție de autoritățile administrației publice locale” și că „aspectele cu caracter teoretic inserate în cererea de chemare în judecată nu devoalează conținutul faptei ilicite”, nefiind indicate „care anume acțiuni ori inacțiuni au fost săvârșite de către pârâții Consiliul local și Municipiul Mangalia și care au avut drept consecință lipsurile și deficiențele infrastructurii urbane”.

Această constatare a imposibilității determinării faptei ilicite a reținut-o prima instanță în același timp cu respingerea excepției de inadmisibilitate a acțiunii dată de „lipsa de concretețe a obiectului” invocată de S.C. B., cu motivarea că reclamantului îi este deschisă calea acțiunii în instanță în vederea ocrotirii dreptului subiectiv pretins care izvorăște din Legea nr. 448/2006.

Arătând că subscrie la raționamentul primei instanțe (care în raport cu unitățile administrativ-teritoriale reține o imposibilitate de determinare a faptelor ilicite reclamante) Curtea de apel menționează, de asemenea, contradictoriu, absența probelor în legătură cu existența faptelor ilicite.

Acest considerent al deciziei din apel este contradictoriu sub un dublu aspect.

Pe de o parte, întrucât imposibilitatea stabilirii faptelor ilicite nu poate presupune în același timp și probe în dovedirea lor, lipsind prin ipoteză, aspectul asupra căruia să se administreze dovezile.

Pe de altă parte, argumentul în sine, al lipsei probațiunii – ignorând teza inițială, că nu ar fi fost circumstanțiate faptele ilicite, obiect așadar al probațiunii – este eronat.

Astfel, sub acest aspect, instanța de apel consideră deopotrivă, că reclamantul ar fi trebuit să procedeze la sesizarea autorităților, la data constatării pretinselor disfuncționalități, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 448/2006 și totodată, că cel care beneficiază de protecția specială a legii nu poate fi obligat să facă el însuși dovada disfuncționalității reclamate, fără a se considera că i se impune o sarcină excesivă.

Or, așa cum corect arată recurentul, dispozițiile Legii nr. 448/2006 nu impun, sub vreo sancțiune, un termen înăuntrul căruia să se facă sesizări privind încălcarea drepturilor persoanelor cu dizabilități, iar sub aspectul învestirii instanței civile ceea ce interesa era respectarea termenului de prescripție extinctivă în promovarea acțiunii (condiție respectată în speță).

Tot astfel, deși respinge critica reclamantului cu privire la modalitatea în care a fost soluționată excepția de inadmisibilitate, constatând că judecătorul fondului a respins această excepție apreciind că demersul reclamantului „este clar, indică normele pe care le vizează”, în același timp, instanța de apel constată că pretențiile reclamantului cu privire la infrastructura urbană menită să asigure accesul persoanelor cu dezabilități „au fost formulate cu titlu general, fără indicarea elementelor certe de deficiență”.

Aceasta, în contextul în care aceeași instanță de apel reține depunerea la dosar a adresei nr. x/23.06.2016 (ca răspuns la sesizarea reclamantului) potrivit căreia inspectorii sociali au dispus măsurile necesare remedierii de către autoritatea publică locală a deficiențelor identificate, constatând că se impun măsuri de accesibilizare a plajei Mangalia „prin refacerea padinelor de lemn, dotarea plajei cu grupuri sanitare și dușuri pentru persoane cu dizabilități, precum și adaptarea falezei municipiului”.

De asemenea, potrivit adresei nr. x/26.01.2016, menționată în considerentele deciziei atacate, ANPIS a comunicat mandatarului reclamantului că Primăria municipiului Mangalia a fost verificată în cursul anului 2015 cu privire la asigurarea accesului la mediul fizic al persoanelor cu dizabilități, stabilindu-se măsuri de remediere până la 31.12.2015, termen prelungit până la 28.02.2016.

Or, în contra acestor înscrisuri, instanța de apel concluzionează, lipsindu-le de orice forță probantă, că n-au fost indicate și identificate deficiențele semnalate – deși ele făcuseră obiect al remedierilor dispuse de autoritatea cu atribuții în domeniu, la sesizarea reclamantului.

– În mod asemănător, pe baza unor considerente care nu sunt apte să sprijine soluția, sunt analizate și pretențiilor respectiv, criticile reclamantului față de celălalt intimat, S.C. B. S.R.L., cu privire la C..

Astfel, decizia din apel reține cu privire la susținerea inexistenței unei camere adecvate nevoilor unei persoane cu deficiențe locomotorii, că din „verificările efectuate de către Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială în perioada noiembrie 2015 – februarie 2016 a rezultat existența a cinci camere adaptate pentru utilizatorii de fotoliu rulant”.

Or, așa cum a arătat recurentul și cum rezultă din motivele acțiunii, deficiențele semnalate de acesta au vizat perioada aprilie – mai 2015, când a fost cazat la această unitate hotelieră. Faptul că, urmare a controlului dispus s-a constatat că în anul 2016 existau asemenea dotări nu înseamnă că ele erau și în intervalul reclamat, formularea din adresa nr. x/23.06.2016 ANPIS (s-a constatat faptul că C. „a adaptat un număr de cinci camere pentru uzul persoanelor utilizatoare de fotoliu rulant”) neputând conduce în sine la o asemenea concluzie.

Fiind vorba de un fapt negativ reclamat (inexistența camerelor adaptate), sarcina probațiunii se inversa, revenindu-i ca atare intimatului, care afirma contrariul (conform art. 249 C. proc. civ.) obligația de a proba că avea astfel de dotări și în intervalul aprilie – mai 2015, ele nefiind aduse doar ulterior, pentru eliminarea deficiențelor ca urmare a sesizării reclamantului.

De asemenea, cu privire la lipsa accesului reclamantului la piscina hotelului – în absența dotărilor legate de scaun mobil și a personalului suficient – instanța de apel constată inexistența unei vătămări sub motiv că acesta nu s-ar fi plâns de existența inconvenientului la data cazării ori că ar fi cerut asigurarea accesului în respectiva zonă de agrement și nu a beneficiat de el.

Acest argument al instanței vine în contradicție cu un alt considerent al acesteia conform căruia „în procedurile legate de drepturile persoanelor cu cerințe speciale este prezumată vătămarea generată de nerespectarea cerințelor minimale de deplasare și acces, prevederile art. 62 din Legea nr. 448/2006 impunând obligația adaptării spațiilor, în vederea asigurării accesului neîngrădit al persoanelor cu dizabilități”.

Or, existența acestei prezumții de vătămare a persoanelor destinatare ale actului normativ menționat, corect reținută de instanță, se activează ori de câte ori n-au fost luate măsurile prevăzute de legislația pentru protecția persoanelor cu dizabilități, nefiind necesar așadar să se facă dovada că s-a solicitat accesul la anumite facilități pentru ca în condițiile inexistenței lor să se demonstreze vătămarea.

Pentru toate argumentele arătate, decizia instanței de apel se bazează pe considerente incoerente, ce se contrazic în statuările lor, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și soluția de casare cu trimitere.

– Au însă caracter nefondat criticile recurentului referitoare la modalitatea în care instanța a cenzurat proba cu expertiză tehnică solicitată de reclamant.

Contrar susținerilor recurentului, în evaluarea acestei probe, s-a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor procedurale care reglementează sediul materiei.

Astfel, potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. civ., probele se încuviințează în măsura în care sunt utile („duc la soluționarea procesului”) iar potrivit art. 330 C. proc. civ., expertiza se încuviințează atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, încheierea de numire a expertului trebuind să stabilească obiectivele asupra cărora acesta urmează să se pronunțe (art. 331 alin. (2) C. proc. civ.).

Așadar, pentru a se aprecia asupra utilității unui astfel de mijloc de probă în soluționarea cauzei, este necesar să se arate în ce fel ar contribui la dezlegarea pricinii, prin indicarea punctuală a obiectivelor expertizei și justificarea nevoii de a se apela la opinia unor specialiști.

Or, în fața primei instanțe, reclamantul, prin avocatul său, nu a respectat exigențele procedurale menționate, nefiind în măsură, la momentul discutării probelor, să indice obiectivele expertizei tehnice construcții solicitate. Dimpotrivă, acesta a pretins, de o manieră neprocedurală, încuviințarea probei și apoi formularea obiectivelor în termen de 5 zile, pentru ca ulterior să precizeze că deplasarea expertului la fața locului ar fi necesară pentru constatarea inexistenței rampelor.

În mod corect, față de teza probatorie avansată și raportat la conduita procesuală a părții, în aplicarea dispozițiilor art. 255 alin. (1), art. 330 alin. (1) C. proc. civ., s-a procedat de către prima instanță la cenzurarea acestei probe.

De asemenea, în faza apelului unde, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., art. 479 alin. (21) C. proc. civ., se poate solicita refacerea sau completarea probatoriului, reclamantul nu a cerut administrarea probei cu expertiză (care putea fi repusă în discuție în condițiile formulării unor obiective adecvate aspectelor ce erau aduse în dezbaterea judiciară).

În acest context, recurentul nu poate susține cu temei că instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 20 C. proc. civ., art. 22 C. proc. civ. referitoare la principii ale desfășurării procesului civil și la rolul activ al judecătorului întrucât acesta nu se poate substitui conduitei procesuale a părții. În plus, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., „părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii”.

Ca atare, criticile pe acest aspect, al probatoriului cu expertiză, au fost găsite nefondate.

– În ce privește modalitatea în care s-a făcut aplicarea normelor de drept material (art. 1.357 C. civ. coroborat cu dispozițiile Legii nr. 448/2006) referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale, felul în care se identifică faptele ilicite reclamate, prejudiciul de ordin moral, vinovăția și raportul de cauzalitate, ele vor fi avute în vedere de către instanța de trimitere la momentul rejudecării, față de soluția de casare cu trimitere ce va fi dispusă.

La reluarea judecății se va ține seama de faptul că soluția primei instanțe de respingere a excepției de inadmisibilitate a cererii – pentru că nu ar putea fi identificate faptele ilicite – a rămas definitivă, în absența atacării acesteia de către intimați și a confirmării soluției de către instanța de apel care a reținut că „demersul reclamantului este clar, indică normele pe care le vizează”.

De asemenea, se va avea în vedere, în stabilirea și identificarea eventualelor deficiențe semnalate, perioada vizată prin acțiune (aprilie – mai 2015), iar nu o perioadă ulterioară, care nu se circumscrie obiectului acțiunii, urmând să fie valorificate sub aspect probator și adresele emise de autoritatea în domeniul (Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială) referitoare la măsuri dispuse ca urmare a constatărilor făcute de inspectori sociali.

În evaluarea condițiilor răspunderii civile delictuale se va ține seama de împrejurarea că faptele ilicite pot consta deopotrivă în acțiuni și inacțiuni și vor fi avute în vedere atât normele de drept comun în materie (art. 1.357 și urm. C. civ.) cât și dispozițiile Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap care instituie o prezumție de vătămare a drepturilor persoanelor cu cerințe speciale pentru ipoteza în care nu sunt respectate cerințele minimale de deplasare și acces, prin neadaptarea spațiilor, în vederea asigurării accesului neîngrădit (adică fără limitare sau restricții la mediul fizic). În acest sens, autoritățile publice, furnizorii de servicii sociale, precum și persoanele fizice și juridice responsabile au nu doar obligația să promoveze, ci să respecte și să garanteze drepturile persoanelor cu handicap, în concordanță cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, ratificată prin Legea nr. 74/1999 (conform art. 4 din Legea nr. 448/2006).