Neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor privind întocmirea programului de formare şi perfecţionare profesională. Răspunderea civilă delictuală (NCC, NCPC, VCC, L. nr. 31/1990, O.U.G. nr. 129/2000, C. muncii)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 251/2019

NCC: art. 6, art. 1341, art. 1345, art. 1348; NCPC: art. 430, art. 431 alin. (2), art. 432, art. 451 alin. (2), art. 488 pct. 8, VCC: art. 992; C. muncii: art. 192 alin. (1) lit. a), b) și c), art. 193 lit. a), art. 254; L. nr. 31/1990: art. 155; O.U.G. nr. 129/2000: art. 4, art. 7 

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

I. În ceea ce privește acțiunea îndreptată împotriva pârâtei de rang I, A. S.R.L., se reține că reclamanta pretinde recuperarea prejudiciului înregistrat în situația financiară a societății, în urma controlului efectuat de către Curtea de Conturi, indicând ca prim temei de drept faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză.

În acest sens reclamanta susține că organul de control a reținut prin Deciziile nr. 14/2011, respectiv nr. 37/2013, că reclamanta a efectuat plăți suplimentare în sumă estimată de 4.958.587,72 RON pentru servicii achiziționate în baza a 4 contracte de prestări servicii încheiate cu A. S.R.L., care n-au avut ca scop formarea profesională continuă a salariaților, așa cum s-a prevăzut în Planul de formare profesională, ci activități de diagnoză, analiză, evaluare, consultanță și coaching, ce exced sferei noțiunii de formare profesională.

Reclamanta a arătat că, dacă se apreciază că nu sunt întrunite toate condițiile pentru admisibilitatea acțiunii în restituire pentru îmbogățirea fără justă cauză, solicită obligarea pârâtei contractante la plata aceleiași sume de bani ce ar reprezenta prejudiciu adus reclamantei prin faptele proprii ale pârâtei, pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Prima instanță a respins acțiunea îndreptată împotriva societății pârâte, reținând că nu sunt întrunite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, întrucât raporturile juridice dintre societatea pârâtă și reclamantă au fost derulate în temeiul unor contracte valabil încheiate, în lipsa unor dovezi contrare ce ar putea atrage, conform art. 1348 C. civ., răspunderea contractuală. Serviciile contractate au fost prestate de pârâtă în perioada 2006 – 2010, iar de vreme ce executarea nu a fost pusă în discuție de reclamantă, plata era datorată. Aspectele vizând modalitatea de decontare, procedurile interne de decontare și plată, sursa veniturilor, din ce buget, cont se efectua plata, îl vizează pe beneficiar.

Cu aceleași argumente s-a respins și acțiunea în răspundere civilă delictuală, sumele plătite pârâtei reprezentând contravaloarea unor servicii executate de aceasta și recunoscute ca atare de reclamantă. Modul în care s-a efectuat plata și s-au înregistrat în contabilitatea reclamantei aceste operațiuni ține de procedurile interne ale acesteia și nu pot fi imputabile societății care a prestat serviciile a căror contravaloare a încasat-o.

La rândul său, Curtea de apel a respins apelul reclamantei Compania Națională de Transport a Energiei Electrice „L.” S.A., ce viza acțiunea împotriva societății comerciale, cu motivarea că reclamanta și-a întemeiat acțiunea, pe de o parte, pe un fapt juridic licit (îmbogățire fără justă cauză), iar pe de altă parte, pe un fapt juridic ilicit (răspunderea civilă delictuală), acțiuni care se exclud reciproc, în detrimentul răspunderii contractuale, considerând că scopul acestor opțiuni a fost acela ca reclamanta să se poată prevala de un nou termen de prescripție care să curgă de la data constatărilor Curții de Conturi, pentru că, în raport de data încheierii contractelor (cel puțin pentru 3 dintre ele) dreptul la acțiune era prescris, așa cum de altfel a invocat pârâta de rang I prin întâmpinarea de la fond, dar care nu a formulat apel incident pe acest aspect.

Instanța de apel nu a reținut puterea de lucru judecat a sentinței pronunțate în contestația împotriva raportului de control, considerând că aceasta nu cuprinde elementele decisive sau decizorii care să influențeze sau care să aibă efect pozitiv sau negativ asupra acestei cauze.

Prin motivele de recurs, reclamanta a criticat modalitatea de aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor legale invocate, susținând că sunt îndeplinite, cumulativ, atât condițiile materiale, cât și cele juridice în vederea formulării acțiunii în restituire pentru îmbogățire fără justă cauză, în condițiile în care prin plățile efectuate s-au încălcat prevederile Codului muncii și ale O.U.G. nr. 129/2000 privind formarea profesională. Se mai critică faptul că în mod greșit instanța de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, deși existența prejudiciului a fost constatată de Curtea de Conturi a României iar instanța de apel trebuia sa țină cont, în temeiul art. 430, art. 431 alin. (2) și art. 432 C. proc. civ., de autoritatea de lucru judecat a acestor constatări ce au dobândit un caracter definitiv în litigiul de contencios administrativ în care s-a reținut că, prin serviciile prestate de S.C. A. S.R.L., nu s-a urmărit realizarea vreunuia dintre obiectivele principale ale formării profesionale.

Analizând criticile de nelegalitate formulate de reclamantă în privința temeiurilor în baza cărora a fost menținută soluția de respingere a acțiunii principale, ce se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt fondate.

Cu titlu prealabil, trebuie menționat că reclamanta a promovat o acțiune lipsită de acuratețe juridică, în cuprinsul căreia s-a îndreptat atât împotriva societății pârâte, invocând mai multe instituții de drept substanțial pe care le consideră posibil aplicabile raportului juridic dintre părți, respectiv plata nedatorată, îmbogățirea fără justă cauză și răspunderea civilă delictuală, dar și împotriva unor persoane fizice ce au deținut funcții în cadrul societății reclamante și pe care le-a considerat în culpă pentru inițierea și derularea raporturilor juridice cu pârâta de rang I, pentru atragerea unor tipuri de răspundere juridică reglementate în ramuri de drept distincte, respectiv răspunderea patrimonială din Codul muncii și răspunderea managerilor societății izvorâtă din Legea nr. 31/1990 a societăților, pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, dar și normele dreptului comun în materia răspunderii civile, respectiv răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie cu caracter ilicit.

În plus, se constată că, în cauză, situația litigioasă a fost dedusă judecății prin indicarea, de către reclamantă, a dispozițiilor noului C. civ., deși contractele s-au încheiat și derulat sub imperiul C. civ. de la 1864, iar pretinsele fapte juridice licite, respectiv ilicite legate de încheierea și derularea acestor contracte au fost comise până la 1.10.2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind noul C. civ., acestora fiindu-le aplicabilă vechea reglementare, astfel cum prevede art. 6 din noul C. civ. Încadrarea este nerelevantă sub aspectul efectelor pe care norma de drept substanțial analizată în cauză le produce, aceasta necunoscând modificări în privința regimului juridic aplicabil. Chiar dacă, sub vechiul C. civ., instituția îmbogățirii fără justă cauză nu era expres reglementată, fiind creată pe cale pretoriană, noul C. civ. nu a făcut decât să transpună în dreptul pozitiv respectiva creație juridică, de asemenea, condițiile privind declanșarea mecanismului răspunderii civile delictuale fiind preluate fără modificări.

Într-o primă critică, se susține că instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare a condițiilor pentru admiterea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză și nu a ținut cont că patrimoniul reclamantei a fost sărăcit în beneficiul celui al pârâtei.

În motivarea acestei critici, recurenta dezvoltă și argumente referitoare la existența unei plăți nedatorate, invocând dispozițiile art. 1341 alături de cele ale art. 1345 C. civ. Înalta Curte constată că o astfel de confuzie între două instituții de drept civil, ce reglementează fapte juridice licite distincte ce constituie izvor de obligații civile, a fost întreținută de reclamantă încă din etapa de judecată a fondului, prin argumente justificative din sfera ambelor instituții juridice. Raportându-se la modalitatea concretă de derulare a raportului juridic cu societatea pârâtă pe care reclamanta l-a descris în petitul acțiunii, instanțele de fond au considerat că sunt învestite, în principal, cu o acțiune în îmbogățire fără justă cauză, iar în subsidiar cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, analizând, succesiv, îndeplinirea condițiilor de exercitare a acestor acțiuni, analiză ce constituie obiect al prezentului recurs. Este adevărat că instanța de fond a făcut, în finalul considerentelor prin care a respins acțiunea principală, și o mențiune, cu referire la art. 1341 C. civ., fost art. 992 din vechiul C. civ., despre faptul că plata nu este nedatorată, fiind dispusă pentru a stinge o datorie proprie rezultată din contract, însă, instanța de apel a identificat în motivele de apel ale reclamantei doar critici referitoare la modul de soluționare a acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, a acțiunii în răspundere civilă delictuală, respectiv a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Prin urmare, instanța de apel nu s-a considerat învestită cu o acțiune în plată nedatorată, prin raportare la cadrul procesual factual și juridic fixat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, astfel că aceasta s-a limitat la a analiza exclusiv dispozițiile art. 1345 și urm. C. civ. Deși în memoriul de recurs se face referire și la restituirea unei plăți nedatorate, câtă vreme această limită a rejudecării, fixată de instanța de apel, nu a fost criticată în recurs, existența faptului juridic licit respectiv nu poate face obiect de judecată în recurs.

Cu privire la îmbogățirea fără justă cauză, Înalta Curte reține că aceasta intervine atunci când se produce un dezechilibru patrimonial prin mărirea patrimoniului unei persoane pe seama patrimoniului altei persoane însă, nu ca rezultat al unui act sau fapt juridic recunoscut de lege, concretizat într-un contract, o dispoziție legală sau judiciară, ci în absența unui astfel de temei juridic. Instanțele de fond au apreciat în mod corect că actio de in rem verso (în restituirea îmbogățirii fără justă cauză) este o acțiune cu caracter subsidiar oricărui alt mijloc procesual aflat la dispoziția creditorului pentru a obține satisfacerea pretențiilor sale. Or, în cauză, se susține de către reclamantă lipsa unei cauze reale a convenției încheiate între părți, iar pretențiile acesteia izvorăsc din plata contravalorii unor servicii prestate de pârâtă în baza unor contracte prezumate, până la proba contrară, a fi fost valabil încheiate între părți. Prin urmare, este evident că temeiul juridic al restituirii plăților efectuate în baza contractelor nu poate fi decât o acțiune ex contractu întemeiată pe neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau neîndeplinirea condițiilor de valabilitate ale contractului.

Cum reclamanta nu a formulat vreo acțiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, cauză juridică ce rezultă direct din raportul derulat între părți, aceasta nu își poate invoca propria culpă, alegând, pentru obținerea sumelor de bani achitate, un mijloc juridic căruia nu îi este recunoscut decât un caracter subsidiar.

În ceea ce privește fundamentarea acelorași pretenții pe instituția răspunderii civile delictuale, de asemenea susținerile recurentei sunt nefondate, aceasta neputând justifica recurgerea la o acțiune ex delictu, în condițiile în care răspunderea delictuală, ca instituție de drept comun în materia răspunderii civile, este înlăturată atunci când poate fi atrasă răspunderea contractuală, care are caracterul unei răspunderi speciale cu caracter derogator față de cea delictuală.

Prin urmare, chiar dacă raportul Curții de Conturi indică existența unui prejudiciu adus societății reclamante constând în contravaloarea unor servicii achitate pârâtei din fonduri destinate pregătirii profesionale a angajaților, deși serviciile au fost considerate ca neaparținând acestei sfere, acest prejudiciu nu putea fi imputat cocontractantului decât într-un cadru procesual ce ar fi permis verificarea relației contractuale, respectiv a valabilității și răspunderii pentru încheierea și executarea corespunzătoare a contractului, respectiv în sfera ilicitului contractual și nu al celui delictual.

Din această perspectivă este nefondată și critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prin nevalorificarea de către instanța de apel a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești pronunțate în procedura jurisdicțională de contestare a raportului Curții de Conturi, prin care s-au menținut concluziile acestuia referitoare la existența prejudiciului.

În mod corect obligația de recuperare a acestui prejudiciu, a cărui existență, astfel cum a fost reținută de Curtea de Conturi, nu a constituit obiect de dispută în litigiul actual, nu a putut fi analizată în raport cu pârâta în cadrul procesual fixat de reclamantă, în condițiile în care s-a constatat că instanțele au fost învestite cu acțiuni având un caracter subsidiar celei în care puteau fi verificate raporturile juridice între părți, motiv pentru care, judicios s-a și reținut că, față de considerentele pentru care a fost respinsă acțiunea principală, dezlegările instanței de contencios administrativ nu prezintă relevanță în prezenta cauză.

Prin urmare, criticile reclamantei, încadrabile în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., formulate în legătură cu pârâta de rang I urmează a fi respinse ca nefondate.

În legătură cu litigiul ce a făcut obiectul acțiunii principale a fost formulat și recursul incident, prin care pârâta de rang I critică soluția instanței de apel atât în ceea ce privește menținerea dispoziției de reducere a cheltuielilor de judecată în faza judecății în fond a cauzei, cât și pentru faptul că a dispus, la rândul său, reducerea onorariului avocațial în apel.

Critica este întemeiată pe caracterul efectiv, real și rezonabil al acestor cheltuieli, invocându-se, în temeiul art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., o insuficientă motivare a măsurilor adoptate, cât și o încălcare a dispozițiilor de drept material incidente, în dezacord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată că apelul incident formulat de pârâta de rang I A. S.R.L. a fost respins de către instanța de apel cu motivarea că prima instanță a redus în mod corect cuantumul cheltuielilor de judecată (de la 80.950,87 RON la 12.500 RON), acest cuantum fiind unul rezonabil în raport de circumstanțele cauzei, prima instanță reținând complexitatea medie a cauzei, activitatea depusă de apărător pentru pregătire apărare și reprezentare în proces, reputația apărător, caracterul real și efectiv al unor astfel de cheltuieli.

În același sens, instanța de apel a procedat în echitate și a făcut aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., pentru cheltuielile efectuate în apel.

Nu poate fi reținută nemotivarea soluției de menținere, respectiv reducere a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, în condițiile în care, pe de o parte, instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe verificând criteriile legale de evaluare a cuantumului acestora, pe de altă parte a aplicat aceleași criterii la stabilirea cheltuielilor de judecată puse în sarcina pârâtei în apel.

Înalta Curte reține că nemulțumirea pârâtei în ceea ce privește reducerea de către instanța de apel a cuantumului onorariului de avocat pus în sarcina reclamantei, considerat exagerat față de complexitatea muncii depuse de acesta, nu constituie o critică de nelegalitate a soluției, întrucât nu se invocă nesocotirea vreunui criteriu prevăzut de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., text de lege în baza căruia instanța a procedat la diminuarea onorariului, ci constituie o problemă de netemeinicie, cu privire la marja în care a operat reducerea, ce ține strict de aprecierea pe care instanța de apel a făcut-o, aplicând criteriile prevăzute de lege cu privire la volumul și complexitatea activității desfășurate de apărătorul pârâtului, a cărei verificare este incompatibilă cu dispozițiile care reglementează judecata în recurs.

Prin urmare, câtă vreme instanța de apel a aplicat criterii legale în aprecierea reducerii de onorariu și a justificat o astfel de măsură, iar pârâta nu a demonstrat în recurs nelegalitatea unei astfel de măsuri recursul acesteia urmează a fi respins ca nefondat.

Instanța urmează a o obliga pe reclamanta Compania Națională de Transport al E. S.A. la 10.000 RON cheltuieli de judecată în recurs către pârâta A. S.R.L., reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciate a fi într-un cuantum rezonabil față de aplicarea criteriilor legale referitoare la volumul de activitate a apărătorului derulată în recursul principal, complexitatea cauzei și împrejurarea că recursul incident al pârâtei declarat împotriva reclamantei, a fost, la rândul său, respins.

II. În ceea ce îi privește pe pârâții persoane fizice, reclamanta a criticat menținerea în apel a soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii, susținând că a formulat o acțiune personală, cu caracter patrimonial, prin care a urmărit valorificarea dreptului la despăgubiri, născut în patrimoniul angajatorului ca urmare a prejudiciului cauzat acestuia de către angajați, în cursul derulării raporturilor de muncă, prejudiciul constând în plata unor sume despre care Curtea de Conturi, în raportul emis, a menționat că au fost achitate necuvenit și care trebuie recuperate de către societate în principal de la beneficiar, iar în subsidiar la persoanele vinovate de efectuarea respectivelor plăți.

Răspunderea patrimonială a pârâtei D., angajata societății reclamante cu contract individual de muncă, este pretinsă în temeiul art. 254 C. muncii pe motiv că, în calitate de manager resurse umane, nu a îndeplinit corespunzător atribuțiile privind întocmirea programului de formare și perfecționare profesională, imputându-i-se întocmirea documentelor care au generat procedurile de achiziție și încheierea celor 4 contracte.

Referitor la pârâții B. (decedat în cursul procesului) și C., care au îndeplinit funcția de directori generali ai reclamantei, li se reproșează neîndeplinirea corespunzătoare a actelor de administrare a companiei în ceea ce privește modul de încheiere, gestionare și organizare a activității privind contractul de prestări servicii cu societatea pârâtă, precum și decontarea serviciilor prestate în baza acestor contracte, de natură a prejudicia compania reclamantă.

Înalta Curte reține că, deși a respins această acțiune ca inadmisibilă, prima instanță și-a întemeiat soluția pe considerente ce antamează o judecată în fond a cauzei. În acest sens a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, mai puțin aceea a prejudiciului, a cărui întindere consideră nu a fost probată. De asemenea, a apreciat că nu s-a probat derularea unui mecanism intern de declanșare a răspunderii patrimoniale pentru salariat, respectiv a răspunderii specifice managementului societății. A constatat că răspunderea civilă delictuală are caracter subsidiar și poate fi susținută în lipsa unui contract între părți, pentru ca, în final, să aprecieze că, prioritar, se impune soluționarea definitivă a cererii în raport cu societatea pârâtă și apoi stabilirea răspunderii față de pârâții persoane fizice.

Menținând această soluție, instanța de apel a constatat, răspunzând criticilor reclamantei, că aceasta avea posibilitatea de a formula o acțiune separată față de pârâții persoane fizice, întemeiată pe dispozițiile art. 254 C. muncii și ale art. 155 din Legea nr. 31/1990, apreciind că modalitatea în care a înțeles să formuleze cererea față de pârâții de rang II, subsidiar față de pârâta de rang I, a atras respingerea acțiunii ca inadmisibilă, cu considerentele reținute de instanța de fond.

Recurenta a criticat această soluție a instanței de apel, susținând, pe de o parte, că excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă anterior admiterii ei, de către instanța de fond printr-o încheiere interlocutorie. Pe de altă parte, a arătat că, deși s-a reținut că sunt întrunite condițiile privind fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția în raport de atribuțiile pârâților, nu este lămurit pe deplin aspectul privind întinderea prejudiciului și s-a respins cererea formulată de pârâții de rang II de disjungere a judecării cauzei, pe motiv că există o solidaritate pasivă și o strânsă legătură între soluționarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei de rang I și capătul de cerere privind obligarea pârâților de rang II, trebuind administrat același probatoriu, totuși instanța de fond a refuzat să judece capătul subsidiar de cerere până la soluționarea definitivă a capătului principal de cerere referitor la pârâta de rangul I, deși reclamanta a depus toate dovezile necesare în vederea probării cererii.

Înalta Curte reține că aceste critici sunt fondate în parte, respectiv sub aspectul unei greșite aplicări a dispozițiilor legale, care au dus la o motivare contradictorie cu privire la soluția pronunțată și care împiedică exercitarea, în mod judicios, a unui control judiciar asupra soluției pronunțate în cauză.

Prima critică formulată nu corespunde realității dosarului, fiind eronată susținerea reclamantei în sensul că instanța de fond ar fi respins excepția inadmisibilității acțiunii prin încheierea din 14.04.2016, pentru ca, prin hotărârea finală prin care s-a dezînvestit, să admită această excepție.

În mod corect instanța de apel a constatat că dezbaterile și pronunțarea din 14.04.2016 au vizat exclusiv admisibilitatea acțiunii principale formulate împotriva societății comerciale, despre care a apreciat că este o apărare de fond, și nu acțiunea îndreptată împotriva persoanelor fizice. Prin urmare, nu se poate considera că instanța de fond a revenit asupra unei soluții date printr-o încheiere interlocutorie, în condițiile în care nu a avut a soluționa, prin încheierea respectivă, excepția inadmisibilității acțiunii îndreptate împotriva persoanelor fizice.

Este întemeiată critica recurentei referitoare la modalitatea contradictorie în care a fost motivată respingerea acțiunii ca inadmisibilă. Astfel, instanța de fond nu a argumentat de ce reclamanta nu are deschisă calea unei acțiuni împotriva pârâților de rang II pentru a susține soluția pronunțată, ci a procedat la verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, constatând și faptul că acțiunea a fost promovată împreună cu cea principală, deși izvorul obligațiilor celor două este distinct, motivare ce ar fi putut să ducă, eventual, la pronunțarea unei soluții de disjungere și nu de inadmisibilitate.

Instanța de control judiciar constată că motivarea instanței de fond, însușită de instanța de apel, este confuză, cuprinde considerente care se contrazic și care nu sunt de natură, astfel cum s-a arătat, a reda raționamentul judiciar care a precedat în mod necesar adoptarea respectivei hotărâri și care trebuie să susțină dispozitivul acesteia.

Această confuzie pornește în primul rând de la faptul că instanțele de fond nu au dat o calificare neechivocă acțiunii formulate împotriva persoanelor fizice pentru ca, în raport cu această calificare, să aplice regimul reglementat de lege pentru raportul juridic dedus judecății.

Invocând încălcarea prevederilor art. 192 alin. (1) lit. a), b) și c), art. 193 lit. a) C. muncii coroborate cu prevederile art. 4 și 7 din O.U.G. nr. 129/2000, texte de lege ce reglementează formarea profesională a salariaților, reclamanta a susținut că salariatul său răspunde patrimonial conform art. 254 C. muncii, însă a dezvoltat argumente aparținând sferei delictuale a răspunderii civile, ignorând împrejurarea că răspunderea patrimonială, astfel cum este reglementată în Codul muncii, este o răspundere contractuală. În privința persoanelor ce au îndeplinit funcția de director general, reclamanta a invocat, de asemenea, un temei delictual, fără a menționa, în ce măsură, existența unui contract de management, a cărui nerespectare o pretinde, încheiat în baza unei legislații specifice societăților comerciale, ar antrena, o răspundere, la rândul său, derogatorie de la dreptul comun.

Instanța de fond a reținut ambele temeiuri juridice ce ar putea atrage răspunderea pârâților de rang II, făcând trimitere atât la condițiile de declanșare a răspunderii patrimoniale și manageriale, cât și la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, însă, totodată, a apreciat că se impune mai întâi soluționarea definitivă a cererii în raport cu pârâta de rang I, apoi stabilirea răspunderii față de pârâții persoane fizice inclusiv din punctul de vedere al condițiilor de formă pe care le-a menționat referitoare la aprobarea adunării generale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a administratorilor ori condițiile pentru antrenarea răspunderii salariatului în temeiul Codului muncii.

Instanța de apel a menținut soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii îndreptate împotriva persoanelor fizice, însușindu-și considerentele instanței de fond, cu argumentul că reclamanta avea posibilitatea de a formula acțiune separată întemeiată pe dispozițiile art. 254 C. muncii, respectiv pe dispozițiile art. 155 din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, a apreciat că respingerea cererii de disjungere, în condițiile în care pârâții persoane fizice nu au formulat cerere reconvențională și nu s-a declanșat un conflict de competență, nu a creat o vătămare reclamantei care oricum nu putea formula acest capăt de cerere în subsidiar ci trebuia, eventual, să formuleze o cerere de chemare în garanție.

Din analiza acestor considerente, redate pe larg, rezultă faptul că instanțele de fond au fost ele însele într-o confuzie cu privire la natura juridică a acțiunii îndreptate împotriva pârâților persoane fizice, în condițiile în care reclamanta a indicat o serie texte de lege ce reglementează atât obligații izvorâte dintr-o răspundere civilă contractuală, cât și din răspunderea civilă delictuală.

Aceasta a și determinat reținerea unor argumente distincte pentru fiecare temei juridic, dar care nu vizează condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni și care, împreună, conferă motivării un caracter contradictoriu, ce împiedică efectuarea unui riguros control jurisdicțional cu privire la motivele pentru care acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă.

Astfel, neîndeplinirea sau nedovedirea condițiilor răspunderii civile delictuale, analizată de instanța de fond și neînlăturată în apel nu reprezintă un aspect de admisibilitate ci de nelegalitate, respectiv de netemeinicie a acțiunii.

De asemenea, nici împrejurarea că reclamanta a alăturat o astfel de cerere de chemare în judecată acțiunii îndreptate împotriva societății cu care a derulat raporturi comerciale, fără a o formula, cum ar fi fost corect din punct de vedere procedural, ca o cerere de chemare în garanție, pentru a-i conferi caracterul de subsidiaritate menționat în motivare, aspect învederat de instanța de apel, nu reprezintă un argument de natură a justifica soluția de inadmisibilitate.

Deși instanța de fond a susținut că analiza acestei cereri depinde de soluția dată acțiunii îndreptate împotriva pârâtei de rang I, iar instanța de apel a apreciat că reclamanta trebuia să introducă acțiuni separate, aceste concluzii nu au fost urmare de măsuri procedurale adecvate unor asemenea situații, având în vedere că instanța de fond s-a considerat competentă a soluționa acțiunea, și nu a dispus disjungerea și nici declinarea acestei acțiuni. Este adevărat că argumentul instanței de fond referitor la faptul că răspunderea civilă delictuală are un caracter subsidiar și poate fi susținută doar în lipsa unui contract ține, într-adevăr, de admisibilitatea acțiunii, însă nu poate fi analizat ca un considerent decisiv în a susține soluția întrucât se contrazice cu analiza, de către aceeași instanță, a condițiilor răspunderii civile delictuale, analiză ce a dus, în accepțiunea sa, tot la considerarea, ca inadmisibilă, a acțiunii.

Inadmisibilitatea unei acțiuni presupune inexistența unei căi judiciare deschise la instanță, acesta fiind aspectul ce se impune a fi verificat de către instanță, în funcție de calificarea pe care o dă acestei acțiuni, prin raportarea la textul de lege aplicabil în cauză. Cum simplul faptul că acțiunea a fost alăturată alteia nu reprezintă o cauză de respingere ca inadmisibilă a acțiunii, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului declarat de reclamantă în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel în vederea rejudecării apelului reclamantei, inclusiv cu privire la admisibilitatea acțiunii prin raportare la calificarea juridică ce urmează a fi lămurită în cauză, respectiv dacă este o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie sau pe răspunderea specială, derogatorie, izvorâtă din calitatea părților, cu analiza condițiilor ce se cer îndeplinite pentru a se putea proceda la evaluarea pe fond a cauzei.

În ceea ce privește apelul incident declarat de pârâții de rang II D. și C. (în perioada cuprinsă între pronunțarea hotărârii de primă instanță și declararea apelurilor a decedat pârâtul B., în faza judecății apelului fiind introduși în cauză moștenitorii acestuia, în calitate de intimați), instanța de apel a confirmat modul de soluționare în primă instanță a excepțiilor de netimbrare, a lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului material la acțiune și a cererii de disjungere, ca fiind corect și, de asemenea, a susținut că nu sunt aspecte contradictorii în considerente.

Chiar dacă pârâții nu au formulat recurs cu privire la aceste dezlegări, cum apelul pe care l-au declarat este un apel incident, soluția pronunțată în rejudecarea apelului principal asupra criticilor comune celor două căi de atac ce derivă din calificarea acțiunii, va influența și judecata celui incident, motiv pentru care, pentru construirea unui raționament judiciar unitar în măsură a susține și a conferi concordanță soluțiilor pronunțate, urmează a se dispune și rejudecarea acestui apel.

Sursa informației: www.scj.ro.