Nedemnitatea succesorală şi cerința condamnării penale în dreptul civil român şi scoțian

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Introducere

Nedemnitatea succesorală (indignitas succedendi) are menirea de a nu permite venirea unui succesibil la moștenirea victimei faptelor sale ilicite. Fundamentul eminamente moral al acestei sancțiuni postulează că nimeni nu poate profita de pe urma unui ilicit. Preocuparea legiuitorului pentru moralitatea publică este confirmată prin cazul arhetipal de nedemnitate, care sancționează păcatul suprem: suprimarea intenționată a vieții lui de cujus^[1]. Totuși, unii autori susțin că dreptul continental nu ar focaliza nedemnitatea pe acest considerent moral^[2]. În realitate, această observație ține seama numai de concepția dreptului roman, care a bazat nedemnitatea pe prezumția voinței defunctului în sensul exheredării, însă Codul civil francez din 1804 abandonează această gândire: nedemnitatea este disociată de dezmoștenire (la care se renunță în mod formal) și bazată pe ordinea publică, devenind o pedeapsă civilă^[3].

Pedepsirea faptei arhetipale de nedemnitate (indiferent de denumirea întrebuințată de legiuitor pentru a o desemna: patricid, homicid etc.) nu este, însă, un demers facil: succesibilul acuzat de asemenea fapte trebuie totuși să fie ocrotit împotriva puterii discreționare a statului. Soluția a fost, de cele mai multe ori, reglementarea condamnării penale definitive ca cerință sine qua non a nedemnității. Însă „cei răi n‑au pace”^[4], iar făptuitorii au tot interesul să evite o condamnare^[5]. Dată fiind precizia normei juridice care instituie această cerință, unii ucigași nu au putut fi înlăturați de la moștenire. Unele legislații au înțeles să nu absolutizeze această condiție a nedemnității^[6], viziune la care legiuitorul român a achiesat după mai bine de un secol de pasivitate. Alte legislații, precum cea din Scoția, nu au oferit nici până acum un răspuns definitiv. Prezenta lucrare își propune să evidențieze actualitatea acestui subiect printr‑o analiză a (1) justificării teoretice aduse cerinței condamnării, respectiv a evoluțiilor normative din (2) România și (3) Scoția.

2. Cerința condamnării penale

Condiționarea nedemnității succesorale de existența unei condamnări penale decurge din principiul securității juridice (res judicata, securité juridique, Rechtssicherheit sau legal certainty), veritabilă axiomă într‑un stat de drept și care constă în ocrotirea împotriva puterii arbitrare a statului^[7]. Sub acest aspect, Hayek arăta că omul nu este supus unei constrângeri arbitrare dacă sancțiunile legii sunt predictibile și evitabile^[8]. Mai mult, jurisprudența CEDO a stabilit că „o normă nu poate fi considerată «lege» decât dacă este formulată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își ajusteze conduita”^[9]. În consecință, legea trebuie să fie predictibilă și să aibă urmări evitabile pentru a garanta securitatea juridică a cetățenilor.

Prezumția de nevinovăție reprezintă, din acest punct de vedere, o componentă esențială a securității juridice. Importanța ei rezultă clar în contextul sancționării ilicitului, îndeosebi cel din materie penală. Apărută în dreptul roman, această prezumție a supraviețuit trecerii timpului sub forma unor adagii (ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat^[10] sau actori incumbit probatio) și se caracterizează prin ubicuitate, putând fi regăsită în conținutul unor acorduri internaționale (e.g. Convenția Europeană a Drepturilor Omului), legi fundamentale (e.g. Constituția României) și organice (e.g. Codul de procedură penală). Menirea prezumției este de a ocroti împotriva arbitrarului întrucât leagă sancționarea ilicitului de demonstrarea vinovăției și consemnarea acesteia printr‑o hotărâre judiciară definitivă.

Cunoscând împrejurarea că homicidul este incriminat de Codul penal (nullum crimen sine lege) și pedepsit inclusiv în materie civilă (nulla poena sine lege), succesibilul își poate regla conduita în sensul respectării legii. În caz contrar, va suporta sancțiunile prevăzute de lege în cazul în care acuzatorul răstoarnă prezumția relativă a nevinovăției, care nu reprezintă altceva decât o garanție împotriva arbitrarului. Altfel spus, sancțiunea nu ar fi previzibilă și evitabilă dacă s‑ar aplica pe baza unei simple acuzații. Acesta ar fi motivul pentru care s‑a impus cerința condamnării penale în materia nedemnității succesorale.

Însă această soluție normativă nu a fost îmbrățișată de toate legislațiile. Limitându‑ne la familia juridică romano‑germană, găsim exemplul Codului civil italian din 1865, care nu leagă nedemnitatea de existența unei condamnări penale. Alexandresco amintește că aceasta era și viziunea Codului Calimach, soluția fiind menținută de vechiul Cod civil numai pentru instituția revocării liberalităților^[11]. Dacă privim dincolo de dreptul continental, observăm că cerința condamnării penale a generat dificultăți și în practica instanțelor scoțiene^[12]. În lumina acestor precizări, apreciem că cerința condamnării penale are meritul de a garanta securitatea juridică în materia nedemnității numai în măsura în care nu este deturnată de la finalitatea prevăzută de legiuitor.

3. Nedemnitatea succesorală în dreptul civil român

Vechiul Cod civil român a prevăzut, în dispozițiile art. 655 pct. 1, că este nedemn să moștenească „condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct”. Textul reproduce art. 727 pct. 1 din Codul civil francez: „Celui qui sera condamné pour avoir donné ou tenté de donner la mort au défunt”^[13]. Ceea ce surprinde este caracterul premonitiv al unei aprecieri făcute în doctrina franceză, și anume aceea că cerința condamnării penale poate să nască, în gândul făptuitorului, „interesul de a se sinucide înaintea condamnării pentru a putea transmite propriilor copii averea victimei”^[14]. Această constatare nu a scăpat atenției doctrinei autohtone^[15], însă nu a fost luată în seamă de legiuitor până la începutul acestui secol.

3.1. Cauza Velcea și Mazăre c. României

Din nefericire, această pasivitate a permis instanțelor de judecată aplicarea mecanică a dispozițiilor legii. La sfârșitul secolului trecut, Aurel A. și‑a ucis soția și pe mama acesteia, iar după câteva ore s‑a sinucis, lăsând în urmă o scrisoare în conținutul căreia își recunoștea faptele. Decesul făptuitorului a împiedicat continuarea anchetei penale și însăși pronunțarea unei condamnări, dar cumnata și socrul acestuia au solicitat declararea ca nedemn în baza dispozițiilor amintite. Rând pe rând, instanțele de fond, apel și recurs au respins cererea lor, arătând că art. 655 C. civ. nu poate fi aplicat în absența condamnării^[16].

Ulterior, reclamanții s‑au adresat CEDO, în cauza Velcea și Mazăre c. României^[17]. De această dată, Curtea a reținut că cerința condamnării este legitimă în sensul în care prezintă „o garanție de securitate juridică”, însă opțiunea de interpretare a instanței naționale „a fost prea restrictivă” în raport cu particularitățile speței. Întrucât „nu exista nicio îndoială asupra vinovăției lui Aurel A.”, Curtea a arătat că „instanțele au trecut dincolo de ceea ce era necesar pentru a asigura respectarea principiului securității juridice”, ignorând astfel circumstanțele „excepționale ale cauzei pentru a evita o aplicare mecanică a principiilor de interpretare a dispozițiilor art. 655 pct. 1 C. civ.”. În consecință, Curtea a hotărât că „a existat o încălcare a art. 8 din Convenție”.

3.2. Rezolvarea problemei

Doctrina autohtonă a știut că reglementarea din vechiul Cod civil oferea o portiță de scăpare în lipsa unei condamnări penale^[18]. S‑au propus anumite soluții, în sensul suplinirii condamnării penale cu consta­tarea de către instanța civilă a faptelor de nedemnitate atunci când latura penală ar fi blocată de procuror^[19] sau de amnistia antecondamnatorie.^[20] Poate că această soluție ar fi fost cu atât mai justă în ipoteza sinuciderii făptuitorului. Un singur autor arată că au existat decizii de eludare a literei legii în practica unor instanțe franceze^[21], însă nu își exprimă susținerea față de această abordare. În orice caz, legiuitorul avea la dispoziție suficiente mijloace de corectare a acestei probleme^[22]. Pe bună dreptate s‑a afirmat că „nimic nu a împiedicat legiuitorul vreme de un secol și ceva să intervină în textul art. 655 C. civ.”^[23].

Noul Cod civil din 2009 a marcat reconfigurarea de ansamblu a instituției nedemnității, prilej cu care s‑au corectat și unele imperfecțiuni, precum cerința condamnării penale. Astfel, noua reglementare permite aplicarea nedemnității în baza unei hotărâri definitive a instanței civile, chemată să constate fapta atunci când o condamnare penală nu poate fi pronunțată din rațiuni obiective (i.e. decesul făptuitorului, amnistia sau prescripția răspunderii penale). În mod evident, soluția este inspirată din dreptul italian, care a menținut acest sistem atât sub imperiul vechiului Cod civil^[24], cât și în cel actual^[25]. Doctrina a răspuns pozitiv acestei soluții, însă s‑a arătat că aceasta nu are legătură cu decizia CEDO^[26], așa cum s‑a sugerat.^[27]

În realitate, decizia amintită scoate în evidență primejdiile aplicării mecanice a legii în sistemul român de drept. Desigur, sistemul common law a cunoscut de mai mult timp disputa dintre adepții interpretării rigide a legii (formalismul juridic) și susținătorii unei abordări mai flexibile (realismul juridic)^[28], însă aceasta tinde să pătrundă și în dreptul continental. În ceea ce ne privește, din decizia CEDO rezultă cu claritate că instanțele de judecată ar fi trebuit să privească dincolo de limitele formale ale silogismului juridic. Prin această abordare, CEDO înclină spre soluția găsită de instanțele franceze^[29] și prefigurează contestarea maximei dura lex, sed lex în viitorul nu foarte îndepărtat.

4. Nedemnitatea succesorală în dreptul scoțian

Dreptul scoțian consacra mecanismul nedemnității prin intermediul Legii Paricidului (Parricide Act 1594), un act normativ care îndepărta de la moștenire succesibilul condamnat pentru suprimarea cu intenție a vieții părinților ori bunicilor săi^[30].