Metode juridice de cercetare în administraţie

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Noțiuni de bază în cercetarea științifică a administrației publice

În Statele Unite ale Americii, primul autor care militează pentru autonomia administrației publice ca domeniu de studiu este Woodrow Wilson. În studiul său The Study of Administration din Political Science Quarterly (1887), acesta consideră că administrația publică este „cel mai nou fruct al științelor politice” și subliniază două aspecte fundamentale: administrația trebuie separată de politică, respectiv administrația trebuie bazată pe management.

Ideea lui Woodrow Wilson a fost punctul de început în cercetarea și dezvoltarea domeniului administrației publice, astfel că doctrina de specialitate a adoptat rapid clasificarea oferită de acesta.

Putem afirma că, administrația publică este o știință de sine stătătoare, chiar dacă rădăcinile acestea sunt bine antamate în știința dreptului și a științelor politice, aceste științe fiind cumva subsecvente una alteia și tributare în aceeași rațiune și interdependende mutatis mutandis.

Din punct de vedere al istoriei disciplinei putem spune că am pornit de la conceptul birocratic al lui Weber, în ultimii douăzeci de ani ne-am situat sub dominația Noului Management Public și acum se caută noi dezvoltări, fie într-o direcție neo-weberiană sau a guvernanței^[1].

Reținem astfel, alături de un alt autor^[2], împrejuarea că știința administrației publice se construiește și activează alături de drept, științele politice, sociologice și economice și management.

Principala știință care influențează administrația publică este dreptul, în special dreptul administrativ, dreptul constituțional, dreptul unional, care au meritul de a explica o serie întreagă de procese, proceduri și tehnici legislative prin intermediul cărora se pune în aplicare de actorii administrației publice a preceptelor juridice, dar și cadrul legislativ în care administrația publică își desfășoară exercițiul funcției sale.

Științele politice sunt și acestea intim legale de știința administrației, chiar dacă aceasta din urmă aplică „legea” și execută din punct de vedere funcțional preceptele astfel cum sunt edictate. Însă trebuie să privim mai sus, deasupra a ceea ce înseamnă administrația publică fie ea centrală, fie locală, întrucât politicile publice sunt dictate în regulă, de legislativ, fie prin excepție, de executiv. În acest sens cele două puteri au, vremelnic o coloratură politică, iar legea – lato sensu – capătă la rândul său aceeași concepție pe care o are politicul, iar politicile publice vor avea, evident același sens, direcție.

Cu sociologia, administrația publică are anumite interferențe care nu sunt de neglijat. Pentru că administrația publică, care este în definitiv expresia voinței unei majorități populare sau a unei comunități să își ducă la bun sfârșit proiectele de gurvernare, cât și pentru a afla dorințele și voința cetățenilor, beneficiari ai actului de administrare, se vor folosi tehnici și procedee specifice sociologiei.

În ceea ce privește managementul și relația acestuia cu administrația publică, constatăm din ce în ce mai des, necesitatea și interesul acesteia din urmă cu privire la principiile și tehnicile oferite pentru crearea unei administrații funcționale, cu grad ridicat de eficiență, gestionarea problemelor, solicitărilor și nevoilor publicului, dar și ale propriilor organe cu celeritate, în scopul reducerii birocrației, timpilor de așteptare, reducerea poverilor administrative.

În definitiv, reținem că știința administrației publice rămâne una dintre cele mai multidisciplinare și interdisciplinare ramuri ale științelor sociale, cu o natură schimbătoare datorită schimbărilor produse în relațiile dintre guverne și societate.

2. Strategie de cercetare

Dinamica vieții sociale are efecte și asupra dinamicii legilor edictate într-un stat, sau chiar a deciziilor adoptate la nivel instituțiilor Uniunii Europene, iar acest fapt este de natură să aducă modificări și să afecteze strategia de cercetare.

Nu trebuie să omitem faptul că, pe lângă legi – lato sensu – avem decrete, ordine, ordonanțe, regulamente, decizii cu aplicabilitate generală și obligatorie ale unor instanțe de judecată, toate acestea având o înrâurire directă și efectivă asupra administrației și cercetării.

Aspectele esențiale ale unei strategii de cercetare se bazează pe ceea ce se dorește a ști, tipul de date disponibile, în ce măsură sunt aplicabile anumite criterii de cercetare, rezultatele obținute, aplicarea rezultatelor în viitoarele decizii adoptate.

Unele considerații includ: Cum vor fi utilizate informațiile? Este subiectul cercetării pentru o evaluare de program sau pentru o lucrare de cercetare? În cercetarea științelor sociale, cele două tipuri majore de cercetare sunt cercetarea cantitativă folosind analize statistice și de cercetare calitativă^[3].

Cercetarea judiciară poate fi considerată mai mult de tip cantitativ.

Există unele aspecte distincte ale cercetării juridice, inclusiv resursele, modul de analiză, precum și limbajul tehnic al documentelor juridice. Tehnicile de cercetare juridice și resursele sunt utilizate pentru practica dreptului de a localiza o autoritate legală, iar acestea sunt utilizate în administrația publică și de cercetare de politici^[4].

Cercetarea și analiza juridică sunt procedee utilizate în special de profesioniști ai domeniului justiției, judecători, procurori, avocați, care au sarcina de a interpreta și aplica norma.

Însă cercetarea juridică a unui anumit domeniu apaține și altor categorii de profesioniști, care în exercițiul funcției lor aplică legea, o execută ori au îndatorirea de a cerceta și evidenția lacunele, identifica modalitățile de evoluție a fondului activ normativ și găsirea celor mai novatoare și apte concepte pentru domeniul administrației. Sunt astfel de profesioniști, profesorii universitari, cercetătorii în domeniul administrației și dreptului, înalții funcționari din ministere sau parlamente.

Cercetarea academică în domeniul științelor sociale rămâne cea mai larg răspândită, având totodată cea mai legală formă cu consecințe reale pentru cercetarea practică. Astfel, soluțiile obținute ca urmare a cercetării juridice academice sunt cuprinse în tratate, cursuri, monografii, reviste de specialitate și concluzii ale diferitelor conferințe, soluții care își vor găsi aplicarea practică în deciziile instanțelor, noile legi adoptate, modalitatea în care administrația publică pune în aplicare legile, regulamentele, deciziile și hotărârile din domeniul lor de activitate.

Cercetarea juridică este utilizată de către oamenii de știință pentru a analiza dezvoltarea regulilor și a normelor sociale, sau de a critica deciziile juridice sau politica de schimbare a acestora^[5].

Ca o modalitate de cercetare juridică putem aprecia, analiza hotărârilor instanțelor supreme dintr-un stat ori ale instanțelor de contencios constituțional în ceea ce privesc drepturile și obligațiile rezultate din hotărâri în care, pe de o parte statul are calitate procesuală, iar pe de altă parte privații. Tot astfel, obligațiile fiscale constituționale ale statului și modalitatea în care acesta răspunde pentru această formă de obligație, pentru societățile în care are capital social, ori sunt în integralitate ale statului.

Cercetătorii, oamenii de știință, juriștii, sociologii, politologii, istoricii și lingviștii folosesc tehnicile și metodele diverse ale cercetării juridice pentru identificarea celor mai moderne soluții în administrație. Se are în vedere cu precădere legătura indisolubilă între dreptul administrativ și constituțional cu procesele administrative și administrația de sine stătătoare.

Trebuie să ne raportăm, pe de o parte la comportamentul legalist și preocupările de această natură, care au în vedere o aplicare a legii și regulamentelor în spiritul acesteia, fără a interesa prea mult forma și rigoarea de tehnică legislativă folosită. Așa fiind, atâta vreme cât procesele de administrație curg de la sine și nimic nu împiedică buna administrare nu se impun cercetării aprofundate pentru schimbarea modalității de acțiune.

Pe de altă parte, avem în vedere aderarea rigidă la reguli, în sensul că administrația se axează mai mult pe aplicarea literară și strictă a regulilor prescrise, urmând cu rigoare preceptele, chiar dacă acestea sunt de natură să producă întârzieri în actul de administrare ori nu sunt compatibile cu acea procedură.

Compararea și analiza legislației poate fi parte a proiectului de cercetare în evaluarea dezvoltării unei politici^[6].

Metoda comparativă este extrem de utilă în cercetarea și constatarea actelor normative identice sau divergente cu privire la un anumit aspect reglementat, fie pentru actele normative interne, fie pentru cele interne în raport de cele internaționale. Este de dorit să nu reglementăm excesiv într-un anumit domeniu ori a contrario să dereglementăm, iar analiza comparativă este cea mai în măsură să producă rezultatele cele mai favorabile.

Metoda comparativă nu se limitează numai cu privire la cuprinsul actului normativ, respectiv identitatea sau divergența tezei de reglementare, aceasta se referă și la compararea trăsăturilor normelor legislative.

Și în acest caz utilizarea metodei cercetării comparative a avut rezultate fructuoase, mai cu seamă în ceea ce privește transpunerea legislației internaționale în legislația internă, dar și în ceea ce privește armonizarea legislației interne cu legislația internațională. S-a avut astfel în vedere, rangul actelor normative, cât și verificarea domeniilor de exclusivitate în reglementare pentru organele Uniunii Europene ori posibilitatea statelor de a legifera unde competența era partajată.

În fine, prin utilizarea metodei comparative se pot stabili definiții unitare pentru unul și același concept, în armonie juridică și de tehnică legislativă, atât la nivel național, cât și internațional.

Analiza legislației prin utilizarea metodei comparative este una dintre cele mai adecvate în măsura în care se dorește fie reglementarea unui anumit domeniu pentru prima dată, fie atunci când se dorește armonizarea legislației existente și extinse în numeroase acte normative, regulamente, decizii sau hotărâri judecătorești.

Ca urmare a studiilor de cercetare s-a avut în vedere și situația în care, grupuri de interese sau indivizi, prin litigiile generate în care guvernul este parte în acestea, deciziile instanțelor au condus la schimbarea politicilor.

Schimbarea politicilor guvernamentale poate apărea în diferite domenii, bunăoară în domeniul dreptului penal și execuțional penal, al dreptului administrativ, al dreptului de proprietate, al dreptului fiscal etc.

Nu putem trece cu vederea peste situațiile în care legislația națională a fost interpretată extensiv de instanța de la Strasbourg în ceea ce privește drepturile persoanelor încarcerate, care a concluzionat deseori că statul Român încalcă flagrant drepturile acestora. Pe cale de consecință statul și guvernarea de la un anumit moment politic s-a văzut nevoit să schimbe politica penală în ceea ce privește condițiile de detenție.

Tot o astfel de situație, în care schimbarea politicilor a venit ca urmare a pandemiei din anul 2020, care a dus la o abordare nouă din partea statului prin guvern, președinție și parlament. Măsurile adoptate au fost cauzate de starea de urgență și atitudinea indivizilor.

Resursa juridică poate oferi material pentru o cercetare care implică acțiunile guvernamentale, în ceea ce privește înțelegerea și elaborarea unor noi politici publice.

Astfel, legislația primară, jurisprudența, rezultatele de cercetare deja publicate, legislația altor state, măsurile adoptate la nivelul Uniunii Europene, cât și altele asemenea, pot servi ca date pentru cercetarea calitativă.

Utilizarea materialelor din cercetarea juridică reprezintă o abordare directă și discretă pentru colectarea corectă și completă a datelor. Înainte de utilizarea acestor date și a metodei calitative, cercetătorul trebuie să se asigure cu privire la corectitudinea, coerența și completitudinea datelor adunate, cât și cu privire la modul de înțelegere a acestora de către autoritățile emitente.

Astfel că, buna cunoaștere și alegerea metodei corespunzătoare de cercetare trebuie să conducă la o analiză efectivă și eficientă a cadrului legal intern și internațional pentru ca rezultatul scontat să fie unul favorabil.

Se impune să ne referim și la distincția cu privire la forma cercetării făcută de Kubr care identifică anumite diferențe fundamentale între cercetare și consultanță.

Cercetarea este rezultatul unor studii de înalt nivel, scrise cu rigiditate, care capătă o anumită formă cerută special, datele cuprinse sunt de maximă exactitate, cu scopul de a aduce noi teorii ori de a le îmbunătăți pe cele existente, modalitatea de cercetare aleasă este cea cantitativă, analiza fiind sistematică și riguros așezată, publicarea rezultatelor cercetării se face de regulă în materiale de specialitate de înalt prestigiu, iar publicul căruia îi sunt adresate aceste lucrări este unul de specialitate.

Consultanța pe de altă parte, reprezintă opinia exprimată la o cerere anume provenită de la un privat, fără respectarea întru totul a rigorii scrierii, este accesibilă publicului larg prin modalitatea de concepere și destinată unui anumit individ sau grup de interese.

Metodele de cercetare folosite în administrația publică sunt cele care au fost impuse de sociologie și se regăsesc în marea majoritate a științelor sociale, în ultimele decenii știința administrației publice încercând să împrumute metode și din alte științe sociale^[7].

Această concepție rezultă din însuși modul de concepere a administrației, ca instrument de aplicare a legii, executant al deciziilor politice și, în cele din urmă, furnizor de servicii publice.

În definitiv, metodele de cercetare legale sau juridice în orice domeniu, sunt supuse tradiției cercetării în bibliotecă.

Dreptul și normele sale sunt scrise, iar o altă modalitate decât aceea a studiului legilor (lato sensu), opiniilor doctrinare și expunerilor din diferite conferințe, nu este posibilă.

Observăm limpede, publicarea tuturor constituțiilor, legilor, hotărârilor, decretelor, regulamentelor, în format clasic pe suport de hârtie ori, mai nou, în format electronic.

Văzând acestea, cercetătorul este obligat (obligație pozitivă și necesară) să cunoască și să înțeleagă modul de catalogare, citare și instrumentele de referință utilizate în scrierile de orice natură.

Este limpede și faptul că atenția cercetătorului trebuie să fie prezentă în orice moment al actului de cercetare, a fortiori cu cât editurile și-au schimbat oarecum concepția asupra a aceea ce cuprinde o revistă de specialitate, o broșură, sau chiar un curs sau tratat, astfel că între coperțile acestora se poate afla un compendiu de informații din domenii conexe și vecine ale altei științe.

Sigur, pentru aceste situații, cât și pentru identificarea unui anumit domeniu de cercetare sau chiar mai profund, a unei teme de cercetare, există și se pot folosi mai multe și diferite strategii de căutare și localizare a materialelor necesare studiului.

Pe de o parte, cunoașterea corectă a titlului lucrării, autorului, denumirea editurii și data apariției acesteia, face facilă identificarea la raft, în cadrul bibliotecii a materialului căutat, însă situația se schimbă în măsura în care informația legată de o anumită lucrare, lege, hotărâre, regulament sau opinie doctrinară expusă într-o revistă de specialitate, fie nu întrunește condițiile sine qua non de citare, fie acestea conțin erori, aspect față de care identificarea lucrării va fi dificilă sau chiar imposibilă.