„Libertatea de exprimare a avocatului”

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Jurisprudența bogată este dată de conținutului reglementării, ce privește consacrarea unui drept fundamental unanim recunoscut într-un stat democratic și de arătarea limitelor exercitării lui, date de incidența altor drepturi fundamentale sau norme de ordine publică ce privesc organizarea statală, cum sunt dreptul la viață privată, la informare, independența puterii judecătorești, păstrarea secretului profesional, morala și sănătatea publică, securitatea națională, etc.

Curtea a afirmat în mod constat că „Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale societății democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale dezvoltării individuale.” (CEDO, 1976, Handyside c. Regatului Unit).

În literatura de specialitate s-a subliniat că „libertatea de exprimare este fundamentul esențial al unei societăți democratice și una din condițiile primordiale ale progresului și fericirii fiecăruia. Prin umare, statul are atât o obligație negativă, cât și una pozitivă: nu numai că trebuie să nu împiedice libertatea de exprimare, dar trebuie să și asigure exercitarea efectivă și concretă a acesteia. Orice persoană trebuie să își poată exprima opiniile fără a se teme în vreun fel.” (Jean-François Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, 2009, București, p.174).

CEDO  a recunoscut că suntem în fața unui „domeniu deosebit de sensibil iar orice atingere adusă acestei libertăți se poate dovedi periculoasă, oricare ar fi motivațiile acesteia, deoarece întotdeauna pot exista efecte nedorite. Cea mai importantă problemă este protecția libertății de exprimare împotriva ingerințelor din partea autorităților publice”. (CEDO, 1998, Lehideux și Isorni).

Examinând diverse cauze cu care fusese sesizată, Curtea a observat că art. 10 din Convenție poate fi încalcat printr-o serie de măsuri împotriva persoanelor care și-au exercitat acestă libertate, măsuri ce sunt o ingerință din partea autorităților publice, prin : acțiuni civile și penale, confiscarea de bunuri, refuzul de a da autorizație unor publicații ori posturi de televiziune, interdicția de difuzare a unor informații. Astfel de situații, pentru a fi reținute ca o încălcare a art.10 din Convenție pun în discuție noțiunea de „îndatoriri și responsabilitați” pe care le presupun diversele activități profesionale, cum este cazul jurnaliștilor și al funcționarilor publici (CEDO, 1994, Jersild c. Danemarcei; CEDO, 2013, Niculescu-Dellakeza c. României) sau persoanele ce acționează în cadrul unor organizații neguvernamentale (CEDO, 1999, Erdogdu și Ince c. Truciei).

Totodată, Curtea a precizat că, prin măsurile luate de stat privind reglementarea diverselor activități, trebuie să existe un just echilibru între interesul general și interesele individuale, fiind „obligația statului de a proteja libertatea de exprimare în cadrul profesional” (CEDO, 2000, Fuentes Bobo c. Spania).

Astfel, referindu-se la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, Curtea a arătat că ele sunt mai largi decât în privința funcționarilor publici ori politicienilor (CEDO, 2009,  Ieremiov c. României; CEDO, 2013,  Bugan c. României), iar această apreciere considerăm că subzistă și în situația libertății de exprimare ce trebuie recunoscută  avocatului, în susținerea unui interes public.  De fapt, în acest sens este și judecata de valoare pe care o face Curtea în cauza Morice c. Franța, soluție care a deschis analiza prezentă.

Analizând cauza Morice contra Franța, Profesorul Corneliu Bârsan, fost judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că, în cazul activităților profesionale „libertatea de exprimare presupune și exprimarea unor judecăți de valoare – care pot să fie de o anumită gravitate, oamenii politici, de exemplu, fiind supuși unui anumit control și putându-se face, la adresa lor, anumite aprecieri care să le depășească pe cele referitoare la un om obișnuit”, dar și aceste judecăți de valoare „trebuie să aibă la bază anumite elemente de fapt, anumite elemente factuale … nu să fie simple fantezii” (Conferința organizată de Societatea Civilă de Avocați „Zamfirescu Racoți & Partners”, București, 19 mai 2015).

Pentru a nu fi o încălcare a principiului libertății de exprimare, restrângerile aduse de autorități exercițiului acestui drept fundamental trebuie să fie prevăzută expres de lege, într-o formă identificabilă, precisă și accesibilă iar „nivelul de precizie al legislației interne depinde considerabil de conținutul instrumentului juridic în cauză, de domeniul de reglementare și de numărul și statutul celor cărora li se adresează” (CEDO, 1999, Rekvenyi c. Ungariei).

Totodată, restrângerea trebuie sa aibă un scop legitim, ocrotind interese și valori fundamentale precum siguranța națională, integritatea teritorială, siguranța publică, sănătatea și morala publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, reputația și drepturile altora, împiedicarea divulgării de informații confidențiale, autoritatea și imparțialitatea puterii judecatorești. În mod cumulativ cu primele două condiții, Curtea a arătat că restrângerea trebuie să fie necesară, ea răspunzând „unei nevoi sociale imperioase” (CEDO, 1976, Handyside c. Regatului Unit; CEDO, 2007, Boldea c. România).

Sub incidența art. 10 din Convenție intră atât conținutul informațiilor transmise cât și mijloacele de transmitere sau de captare a acestora, deoarece orice restrictie adusă acestora atinge dreptul de a primi și comunica informații (CEDO, Autronic c. Elvetiei) și modul lor de difuzare (CEDO, Oberschilck c. Austriei) sau forma de exprimare (CEDO, Nikula c. Finlandei).

După cum arăta și fostul Președinte al Curții de la Strasbourg, Jean Paul Costa (Conferința de la Colegiul Franco – Român de Studii Europene, București, 2003), libertatea de exprimare a devenit o libertate puternic apărară, chiar supa- apărată în materie politică (CEDO, 1986, Lingens c. Austria; CEDO, 1995, Piermont c. Franța; CEDO, 2001, Jerusalem c. Austria) și privind presa (CEDO, 1979, Sunday Times (1) c. Regatul Unit;  CEDO, 1994,  Jersild c. Danemarca; CEDO, 1997, De Haes și Gijsels c. Belgia; CEDO, 1999, Fressoz și Roire c. Franța; CEDO, 2000, Bergens Tidende și alții. c. Norvegia;  CEDO, 2004, Cumpănă și Mazăre c. România), ce intră în mod inevitabil în „conflict” cu alte libertăți, cum sunt dreptul la informare și dreptul la viața privată, iar pentru Curte cel mai dificil este de tranșat în cazul „conflictele de libertate”, care ridică probleme mai sensibile decât sunt cele date de conflictele dintre „libertate și ordine publică”.

Misiune de interes public – reglementarea dată de Legea nr. 51/1995

Din dispozițiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, se observă cu multă claritate caracterul de inters public evocat, întrucât la art.1 se arată că „Profesia de avocat este liberă și independentă, cu organizare și funcționare autonome, în condițiile prezentei legi și ale statutului profesiei”. Aceste dispoziții se completează cu cele cuprinse la art.2 „În exercitarea profesiei avocatul este independent și se supune numai legii, statutului profesiei și codului deontologic”, alin. 2 al aceluiași articol dispunând că „Avocatul promovează și apără drepturile, libertățile și interesele legitime ale omului”, normă generală ce este completată de cea relativă la arătarea în concret a modalităților prin care această activitate se realizează în societate, cuprinsă în alineatele subsecvente ael art.2, completate de dispozițiile art.3.

Realizarea unei funcții și misiuni de interes public, general cetățenesc, și prin aceasta de consolidare a statului de drept este întărită prin  dispozițiile art.2 alin.5, care arată că „În exercitarea dreptului de apărare avocatul are dreptul și obligația de a stărui pentru realizarea liberului acces la justiție, pentru un proces echitabil și într-un termen rezonabil”, normă de drept intern în concordanță cu cel european, care exprimă stadiul comun de dezvoltare a societății prezente. Ea se completează cu cea cuprinsă în art.4, care arată expres că „În exercitarea profesiei și în legătură cu aceasta avocatul este protejat de lege”, dispoziție ce ocrotește profesia tocmai în realizarea funcției publice de aflare a adevărului, o susținere a drepturilor și libertăților legitime ale omului.

Reglementarea dată prin lege este completată cu cea din Statutul profesiei de avocat, conform căruia, principiul libertății și cel al secretului profesional sunt principii fudamentale (art.1 alin.2) ce guvernează exercitarea sa.

Secretul profesional este de ordine publică (art.8 alin.1 Statut) și în acest sens libertatea de exprimare este limitată în exprimarea sa de păstrarea secretului profesional. Susținerea în public a drepturilor și intereselor clientului se face în limitele date de art.9, care prin conținutul reglementării îl protejează pe client de avocat cu privire la informațiile cunoscute de acesta și astfe, crește și mai mult responsabilitatea avocatului în privința afirmaților publice făcute în susținerea drepturilor și intereselor clientului său.

În exercitarea profesiei sale, avocatul este responsabilizat sub un dublu aspect : pe de o parte de principiile de ordine publică ce guvernează profesia, iar pe de altă parte de rolul pe care îl are în realizarea actului de justiție, ca participant, în calitatea de profesionist al dreptului și nu simplu martor. În acest sens, art.11 din Statut arată că „În raporturile cu instanțele judecătorești, cu Ministerul Public, cu celelalte autorități și instituții publice, cu persoanele juridice și persoanele fizice cu care vine în contact, avocatul este dator să aibă un comportament demn, civilizat și loial”. Precizarea subliniază rolul avocatului în realizarea dreptului într-un stat și îl conștientizează în privința imaginii pe care o produce în societate.

 Opinia publică exprimată de Consiliul UNBR

 În exercitarea atribuțiilor date prin lege și statut, organele de conducere ale profesiei au adoptat puncte de vedere exprimate public, din conținutul cărora amintim : „În tratarea libertății de exprimare a avocatului, Consiliul U.N.B.R, în calitate de autoritate de reglementare, a apreciat că libertatea de exprimare constituie una dintre temeliile esențiale ale unei societăți democratice și una dintre condițiile de bază necesare pentru progresul societății și că impunerea unei sancțiuni împotriva unui avocat poate avea repercusiuni directe (proceduri disciplinare) sau indirecte (în materie de imagine sau încredere acordată de public și de clienții acestora, spre exemplu).

Cuvântul unui avocat se bazează de fapt pe obligația de informare; ca și jurnaliștii, avocații sunt la rândul lor „paznici ai democrației”. Orice avocat este custodele cuvântului clientului său. Marja libertății de exprimare în cazul avocaților trebuie să rămână la fel de amplă ca și cea a jurnaliștilor. Trebuie să se ia în considerare constrângerile la care sunt supuși avocații pentru realizarea apărării efective și complete a clienților lor și atenția crescută din partea presei, care este din ce în ce mai curioasă și mai profundă în cadrul investigațiilor jurnalistice. Avocații trebuie să beneficieze de imunitate atunci când comentariile lor, indiferent cât de dure, sunt făcute în apărarea intereselor clienților lor.

Orice tentative de restricționare a dreptului avocatului de a-și exprima opiniile trebuie cenzurată exclusiv din perspectiva criteriului subordonării declarațiilor avocatului interesului apărărilor formulate pentru clientul sau. Când un dosar ajunge în atenția publică, este responsabilitatea avocatului să continue să apere clientul respectiv, realizând toate procedurile ad hoc necesare sau adăugând propria sa voce „furtunii mediatice”. Acesta numai este doar un drept, ci și o obligație a avocatului care este strâns legată de poziția sa, indiferent dacă speța respectivă a devenit cunoscută înainte de orice audiere publică.

Avocații au dreptul de a critica decizia instanței și de a comunica orice critică pe care clienții lor ar putea să o aducă dacă aceasta vizează corecta funcționare a sistemului judiciar deoarece funcționarea puterii judecătorești constituie o chestiune de interes public. Coexistă obligația judecătorului de a fi discret și libertatea cuvântului în cazul avocatului.  Principiul exprimării libere a avocatului nu împiedică în niciun fel independența și autoritatea sistemului de justiție.