„Libertatea de exprimare a avocatului”

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Jurisprudența Curții Constituționale

Analizând jurisprudența Curții Constituționale, observăm că, de la început, cu privire la dreptul fundamental prevăzut art.30 din Constituție, a fost făcută o analiză complexă, prin raportare la Constituție, Convenția europeană a drepturilor omului și principiul  proporționalității.

Curtea, consacrând inviolabilitatea libertății de exprimare, a precizat în același timp aceasta nu are caracter absolut și, în consonanță cu prevederile art.10 alin.2 din Convenție, primește și limite juridice. Astfel, stabilirea prin lege a unor restricții sau sancțiuni, sunt măsuri compatibile cu libertatea de exprimare, dacă respectă condițiile impuse de dreptul european, fiind de principiu recunoscut că : „unei obligații de ordin constituțional, trebuie să-i corespundă o sancțiune legală, în cazul nerespectării sale”. (Decizia nr.51/1999, în același sens și Decizia nr.205/2000).

Astfel de limite legale sunt date de „respectarea demnității, onoarei, vieții particulare a persoanei și a dreptului la propria imagine” (Decizia nr.183/2004), Curtea arătând că stabilirea limitelor exercitării unui drept sau a unei libertăți poate fi făcută de legiuitor cu respectarea dispozițiilor art.53 din Constituție, și implicit, cu respectarea criteriului proporționalității.

În același sens este și jurisprudența sa mai veche, în care se afirmă că : „investirea cetățeanului cu o funcție publică atrage nu  numai exigențe sporite din partea acestuia, dar și necesitatea unei protecții juridice speciale, întrucât reputația unei asemenea persoane se răsfrânge indirect asupra prestigiului autorității în numele căreia acționează în cadrul legal al atribuțiilor cu care a fost investită.” (Decizia nr.140/1996).

Conflictul dintre dreptul la imagine și viață privată, pe de o parte și libertatea de expresie, pe de altă parte, este o chestiune veche, delicată, greu de tranșat și el a făcut obiectul dezbaterilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care prin Rezoluția 427/1970, privind „mass media și drepturile omului”, referitoar la aceste libertăți fundamentale a recomandat „măsuri pentru a se asigura responsabilizarea presei și a altor mijloace de comunicare în masă”, precum și pentru protejarea individului și a dreptului său la viață privată, căci : „exercitarea primului drept nu trebuie să fie permisă prin distrugerea existenței celui de-al doilea”.

În mod curent, exercitarea profesiei de avocat presupune o analiză profundă a graniței fragile dintre libertatea de expresie și dreptul la imagine și viață privată, principiul aflării adevărului, care este și scopul procesului, indiferent de natura și obiectul său, fiind „sita” cu care se „cern” toate infornațiile și judecățile de valoare pe care avocatul decide să le facă publice în susținerea intereselor clientului său.

Analizând, în lumina principiului proporționalității, limitele ce pot fi aduse libertății de exprimare, Curtea constată că aceasta este susceptibilă de a primi dreptul la replică, privit ca „un raport echitabil între informația pretinsă defăimătoare și replica dată acestei informații” (Decizia nr.8/1996), întrucât este protejat, de asemenea, un drept fundamental, consacrat constituțional, dreptul persoanei la propria imagine (Decizia nr.54/2000). Pe de altă parte, Curtea arată că protecția moralei publice constituie unul dintre scopurile legitime care justifică restrângerea libertății de exprimare, prin filtrul de proporționalitate, fiind o „măsură restrictivă necesară într-o societate democratică” (Decizia nr.19/2005).

Examinând cazul de denunț calomnios prin prisma libertății de exprimare, Curtea arată că : „Accesul liber la justiție, consacrat prin art. 21 din Constituție, ca drept fundamental, trebuie exercitat cu bună-credință, potrivit art. 57 din Legea fundamentală, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți”. Ori „denunțarea calomnioasă presupune cunoașterea de către denunțător a caracterului mincinos al denunțării, prin care se aduce atingere înfăptuirii justiției și demnității persoanei învinuite pe nedrept. Dacă făptuitorul a fost într-o eroare evidentă asupra situației de fapt, denunțul său, chiar dacă ar cuprinde afirmații vexatorii la adresa unei persoane, nu poate constitui temei pentru tragerea la răspundere penală”. (Decizia nr. 680/2011).

Cu privire la activitatea judecătorilor, Curtea constată că „imparțialitatea justiției și independența judecătorilor beneficiază de protecția legii civile interne, sub două forme. În primul rând, cea prevăzută de Legea nr.317/2004” iar a doua formă de protecție este cea prevăzută de dispozițiile Codului Civil, „care consacră răspunderea civilă delictuală, potrivit căreia orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane; orice prejudiciu dă dreptul la reparație” (Decizia nr.629/2014).

Curtea constată că „libertatea de exprimare este inviolabilă. Ea nu poate însă prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. Limitele libertății de exprimare, prevăzute în art.30 alin.6 din Constituția României, concordă întru totul cu noțiunea de libertate, care nu este și nu poate fi înțeleasă ca un drept absolut. Concepțiile juridico-filozofice promovate de societățile democratice admit că libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane. În acest sens, art.57 din Constituție prevede expres obligația cetățenilor români, cetățenilor străini și apatrizilor de a-și exercita drepturile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. O limitare identică este prevăzută în art.10 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în conformitate cu care “Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru […] protecția reputației sau a drepturilor altora”. (Decizia nr.629/2014).

Extrapolând, considerentele de drept care privesc activitatea judecătorilor sunt aplicabile pe deplin și profesiei de avocat și sunt în concordanță cu  Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, Statutul profesiei de avocat, actele de interpretare date de Consiliul UNBR și Codul deontologic al avocatului român, în concordanță cu Codul deontologic al avocaților din Uniunea Europeană.

 Cadrul juridic civil  al libertății de exprimare

Considerațiile Curții Constituționale cu privire la reglementarea de drept privat ce ocrotește persoana în exercitarea libertății de exprimare ne obligă, în mod logic, să continuăm analiza cu dispozițiile de drept civil în materie.

În reglementarea dată de Codului Civil de la 1864, libertatea de exprimare era sancționată prin aplicarea dispozițiilor art. 998 cu privire la răspunderea civilă delictuală, în particular cu privire la răspunderea pentru fapta proprie : „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.”  Pe această normă cu caracter general s-a bazat jurisprudența instanțelor naționale, care au început după anul 1994 să evoce și jurisprudența CEDO, devenită aplicabilă odată cu aderarea la Convenția din 1950 privind protecția drepturilor omului.

Noul Cod Civil, în vigoare din octombrie 2011, în dezvoltarea prevederilor constituționale, a dat o reglementare cu caracter general și de drept substanțial libertății de exprimare, oferind astfel o normă materială judecătorului național, în sancționarea acestui drept fundamental.

Sediul materiei îl regăsim în Cartea I-a – Despre persoane, Titlul al II-lea – Persoana fizică, Capitolul II – Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente, Secțiunea 3 – Respectul vieții private și al demnității persoanei umane, iar cele mai importante dispoziții sunt :

art.70: Dreptul la liberă exprimare (1) Orice persoană are dreptul la liberă exprimare. (2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevazute la art. 75.

art.71: Dreptul la viața privată (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. (2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul ori fără respectarea limitelor prevăzute la art.75. (3) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenței, manuscriselor sau a altor documente personale, precum și a informațiilor din viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

art 72: Dreptul la demnitate (1) Orice persoana are dreptul la respectarea demnitatii sale. (2) Este interzisa orice atingere adusa onoarei si reputatiei unei persoane, fara consimtamantul acesteia ori fara respectarea limitelor prevazute la art. 75.

art.73: Dreptul la propria imagine (1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) In exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să impiedice reproducerea, ăn orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile;

art.74: Atingeri aduse vieții private Sub rezerva aplicării dispozițiilor art.75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private: a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuința sau luarea din aceasta a oricarui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal; b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări; c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spatiu privat, fără acordul acesteia; d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spatiu privat, fără acordul celui care il ocupă în mod legal; e) ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, în afara de cazurile prevazute expres de lege; f) difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viața intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză; g) difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legatură cu boala și cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite; h)utilizarea, cu rea-credință, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană; i) difuzarea sau utilizarea corespondenței, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reședința, precum și numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei careia acestea îi aparțin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.

art.75: Limite (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

art.76: Prezumția de consimțământ Când însuși cel la care se referă o informație sau un material le pune la dispoziția unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoștință că își desfașoară activitatea în domeniul informării publicului, consimțământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris.

Legiuitorul arată de asemenea, la art.79, cum este ocrotit respectul datorat persoanei și după decesul său : Memoria persoanei decedate este protejată în aceleași condiții ca și imaginea și reputația persoanei aflate în viață.