Legalitatea probelor efectuate prin delegare – aspecte teoretice și practice

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I. Introducere

Organele de cercetare ale poliției judiciare au sarcina, în faza de urmărire penală, de a strânge probele necesare în vederea stabilirii existenței infracțiunilor, identificării autorilor și tragerii la răspundere a acestora, pentru a se constata dacă este cazul să se dispună trimiterea acestora în judecată sau nu.

Efectuarea tuturor actelor de cercetare penală (cu excepția celor date de lege în competența exclusivă a procurorului) intră în atribuțiile organelor de cercetare penală ale poliției judiciare.

În situațiile în care poliția judiciară s-a sesizat direct cu privire la unele fapte a căror competență de cercetare revine procurorului, după obținerea numărului unic de la unitățile de parchet abilitate, se vor desfășura activități de cercetare penală pe baza dispoziției scrise a procurorului prin care se deleagă competența, după caz. Organele poliției judiciare vor desfășura activități de cercetare penală pe baza delegării și în cauzele penale de competența procurorului, care au fost înregistrate inițial direct la unitățile de parchet, numai dacă dosarul penal este trimis poliției pentru efectuarea de acte de cercetare penală.

Însă majoritatea cazurilor sunt cele în care organele de poliție efectuează urmărirea penală sub supravegherea procurorului, caz în care, în vederea unei mai bune administrări a probatoriului, delegarea reprezintă o instituție procesual penală utilă anchetei.

II. Cadru legislativ

Art. 200 Cod procedură penală (în continuare C.pr.pen.), sub denumirea ,,Comisia rogatorie”:

,,(1) Când un organ de urmărire penală sau instanța de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la fața locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanțe, care are posibilitatea să le efectueze.

(2) Punerea în mișcare a acțiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviințarea de probatorii, precum și dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul comisiei rogatorii.

(3) Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau unei instanțe egale în grad.

(4) Ordonanța sau încheierea prin care s-a dispus comisia rogatorie trebuie să conțină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul când urmează să fie ascultată o persoană, se vor arăta și întrebările ce trebuie să i se pună.

(5) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune și alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării.

(6) Când comisia rogatorie s-a dispus de instanța de judecată, părțile pot formula în fața acesteia întrebări, care vor fi transmise instanței ce urmează a efectua comisia rogatorie.

(7) Totodată, oricare dintre părți poate cere să fie citată la efectuarea comisiei rogatorii.

(8) Când inculpatul este arestat, instanța care urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui avocat din oficiu, care îl va reprezenta, în absența avocatului ales”.

Art. 201 C.pr.pen., sub denumirea ,,Delegarea”:

,,(1) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune, în condițiile arătate la art. 200 alin. (1) și (2), efectuarea unui act de procedură și prin delegare. Delegarea poate fi dată numai unui organ sau unei instanțe de judecată ierarhic inferioare.

(2) Dispozițiile privitoare la comisia rogatorie se aplică în mod corespunzător și în caz de delegare”.

Art. 286 alin. (1) C.pr.pen., sub denumirea ,,Actele organelor de urmărire penală”:

,,(1) Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale și soluționează cauza prin ordonanță, dacă legea nu prevede altfel”.

Art. 300 alin. (3) C.pr.pen., sub denumirea ,,Modalitățile de exercitare a supravegherii”:

,,În exercitarea atribuției de a conduce activitatea de urmărire penală, procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziții organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri. Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să îl efectueze personal”.

Art. 324 alin. (3) C.pr.pen., sub denumirea ,,Efectuarea urmăririi penale de către procuror”:

,,În cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega, prin ordonanță, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală”.

Art. 66¹ alin. (1)-(6) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare:

,,(1) În vederea desfășurării activităților prevăzute de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cadrul Ministerului Public pot funcționa, prin detașare, ofițeri sau agenți de poliție judiciară, sub directa conducere și controlul nemijlocit al procurorilor, în limita posturilor aprobate potrivit legii.

(2) Detașarea ofițerilor și agenților de poliție judiciară se dispune, la solicitarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de către ministrul afacerilor interne, pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu posibilitatea prelungirii din 3 în 3 ani, cu acordul acestora.

(3) Numirea în funcții a ofițerilor și agenților de poliție judiciară prevăzuți la alin. (1) se face prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

(4) Încetarea detașării ofițerilor și a agenților de poliție judiciară se poate dispune înaintea perioadei prevăzute la alin. (2) prin ordin motivat al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

(5) Pe durata detașării ofițerii și agenții de poliție judiciară nu pot primi de la organele ierarhic superioare nicio însărcinare.

(6) Dispozițiile procurorilor sunt obligatorii pentru ofițerii și agenții de poliție. Actele întocmite de aceștia din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia”.

III. Aspecte teoretice

Cu referire la problematica supusă analizei, menționăm că dispozițiile legale oferă procurorului două căi alternative:

– pune personal în executare actele de cercetare penală;

– dispune ca punerea în executare să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției.

Observăm că se folosește termenul ,,dispune”, ceea ce denotă că procurorul poate da dispoziție, care este obligatorie pentru cel care o primește.

Legea nu face nicio distincție cu privire la nivelul ierarhic pe care îl ocupă procurorul în cadrul Ministerului Public și nici cu privire la nivelul ierarhic pe care îl ocupă lucrătorul de poliție judiciară în cadrul Poliției Române sau în cadrul parchetelor, atunci când este detașat, acestuia putând să i se dea dispoziție să pună în executare actele de cercetare penală; astfel, procurorii parchetelor de pe lângă judecătorii, tribunale și curți de apel pot da dispoziție atât lucrătorilor de poliție judiciară din cadrul structurilor teritoriale, corespunzător acestora, cât și lucrătorilor de poliție judiciară din cadrul structurii centrale – Inspectoratul General al Poliției Române.

Efectuarea urmăririi penale de către procuror este considerată de Codul de procedură penală o garanție suplimentară de legalitate și temeinicie în cauzele considerate ca având un grad ridicat de complexitate, fie după materie, fie după calitatea persoanei.

În acest tip de cauze, există un interes ridicat al societății ca autorii infracțiunilor să fie identificați și trași la răspundere penală, dar și o nevoie suplimentară de a garanta drepturile persoanelor suspectate. Legiuitorul a considerat că aceste exigențe pot fi asigurate prin implicarea nemijlocită a procurorului în efectuarea activităților de urmărire penală, în considerarea pregătirii specifice a acestuia și a poziției de independență raportat la celelalte puteri.

Cazurile în care este obligatorie efectuarea urmăririi penale de către procuror sunt cele prevăzute de art. 56 alin. (3) C.pr.pen. și vizează fie infracțiuni grave (contra vieții sau care au ca urmare moartea, de corupție, de crimă organizată etc.), fie infracțiuni săvârșite de persoane a căror calitate atrage o competență specială (reprezentanți ai uneia dintre cele trei puteri, avocați etc.).

În afara acestor cauze, Codul de procedură penală prevede în mod expres că procurorul poate prelua orice dosar (în limitele stabilite de normele de competență) dacă apreciază că împrejurările concrete justifică efectuarea nemijlocită a urmăririi penale.

Actele care se întocmesc de către procuror în relația cu organele de poliție diferă după cum este vorba de o cauză în care urmărirea penală se efectuează de către magistrat sau de o cauză în care urmărirea penală se efectuează de organele de cercetare penală. În cazul urmăririi penale efectuate de procuror, acesta poate dispune, prin ordonanță, delegarea organelor de poliție pentru efectuarea anumitor acte de urmărire penală. Aceste acte trebuie expres menționate în cuprinsul ordonanței, prin care trebuie fixat și un termen pentru îndeplinirea celor dispuse. Termenul trebuie să fie stabilit ținând seama și de circuitul administrativ al documentelor, între parchet și poliție. Printre actele care pot forma obiectul delegării sunt audierea persoanelor, efectuarea perchezițiilor sau punerea în executare a măsurilor asigurătorii ori a măsurilor de supraveghere tehnică. În condițiile în care organele de poliție vor efectua, prin delegare, audierea unor persoane, tot ele îi vor comunica acesteia drepturile și, dacă este cazul, învinuirea ce i se aduce.

Referitor la ipoteza obligativității efectuării urmăririi penale de către procuror, dispozițiile art. 324 alin. (2) C.proc.pen. prevăd că, în astfel de cazuri, acesta poate să delege, prin ordonanță, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală, din interpretarea gramaticală a normei procesuale antereferite înțelegându-se că delegarea poate privi efectuarea unor acte de urmărire penală, dar nu efectuarea întregii urmăriri penale^[1].

În cazurile în care urmărirea penală s-a efectuat de organele de poliție, deși era obligatorie efectuarea ei de către procuror, sancțiunea este aceea a nulității absolute^[2].

Pe de altă parte, trebuie menționat că nulitatea vizează doar acele cazuri în care este obligatorie efectuarea urmăririi penale de către procuror potrivit legii, nu și cele în care cauza a fost preluată pentru efectuarea urmăririi penale din dispoziția procurorului.

Important de menționat este și distincția care trebuie făcută între delegarea organelor de poliție judiciară de către procuror pentru a efectua unele acte de urmărire penală, prevăzută la art. 324 alin. (3) C.pr.pen., și delegarea care se poate dispune în temeiul art. 201 alin. (1) C.pr.pen.

Astfel, instituția delegării reglementată prin dispozițiile art. 201 C.pr.pen. reprezintă o procedură folosită pentru administrarea unor probe sau efectuarea unor acte procedurale de către un organ ierarhic inferior celui care dispune delegarea; de exemplu, procurorul de la parchetul de pe lângă tribunal poate delega procurorul de la parchetul de pe lângă judecătorie să audieze un martor. Legea interzice delegarea de jos în sus, dar numai când este vorba de organe din aceeași categorie (procurorul de la parchetul de pe lângă judecătorie nu poate să delege un procuror de la parchetul de pe lângă tribunal).

Prin urmare, dispozițiile art. 201 C.pr.pen. nu sunt incidente/aplicabile atunci când vorbim despre delegarea organelor de poliție judiciară de către procurorul de caz, pentru a efectua anumite acte de urmărire penală.

Totodată, prin modificarea art. 59 alin. (1) C.pr.pen. prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016^[3], a fost înlăturată incongruența legislativă existentă între dispozițiile acestui articol și cele ale art. 201 C.pr.pen., stipulându-se în mod explicit că și organele de cercetare penală pot dispune efectuarea de acte procedurale de către alte organe de cercetare penală prin delegare.

IV. Aspecte de bune practici

1. O situație frecvent întâlnită în practică este aceea în care organele de poliție înaintează referatul de terminare a urmăririi penale, însă procurorul constată că urmărirea penală nu este completă. În acest caz, fie cauza este restituită organelor de cercetare penală, fie se recurge la varianta remediu, în care organele de poliție sunt delegate pentru desfășurarea unor activități punctuale (de ex., audierea unui martor).

Apreciez că dacă procurorul alege varianta de a completa urmărirea penală prin delegarea organelor de poliție să desfășoare anumite activități punctuale, se impune mai întâi ca acesta să preia cauza în urmărire proprie, în baza art. 324 alin. (2) C.pr.pen., urmând ca ulterior să dispună delegarea organelor de poliție să desfășoare activitățile impuse.

2. Prin hotărârea atacată, instanța a reținut existența laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004, motivat de faptul că pârâtul procuror a nesocotit în mod evident dispozițiile art. 212 C.pr.pen., întrucât a emis ordonanța prin care a dispus luarea măsurii controlului judiciar față de un inculpat fără a îndeplini personal obligațiile prevăzute de textul procedural, ci delegând aceste activități organelor de poliție.

Totodată, instanța disciplinară a reținut că măsura controlului judiciar dispusă prin ordonanță de pârâtul procuror a fost revocată prin încheierea judecătorului de drepturi și libertăți, fiind incidente motivele de nulitate absolută expres și limitativ enumerate de art. 281 alin. (1) C.pr.pen., pentru ipoteza încălcării dispozițiilor legale care reglementează condițiile de luare a măsurii, respectiv prezența suspectului sau a inculpatului (acesta aflându-se în acel moment în stare de reținere) atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, precum și lipsa asistării acestuia de către avocat, atunci când asistența este obligatorie.

Pârâtul procuror susține că a dispus delegarea către organele de poliție a obligațiilor procedurale referitoare la luarea măsurii controlului judiciar, ca urmare a interpretării și aplicării dispozițiilor citate [art. 212 raportat la art. 201 și la art. 200 alin. (1) și (2) C.pr.pen.]. Veridicitatea acestor susțineri este confirmată de faptul că, prin ordonanța nr. 1188/P/2016 din 27 aprilie 2016, pârâtul a dispus delegarea către organul de poliție judiciară a activității de efectuare a actelor de urmărire penală, în temeiul art. 201 C.pr.pen.

Referitor la abaterea disciplinară constând în nesocotirea normelor de drept material sau procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut în jurisprudența sa anterioară că statutul profesional specific, în contextul rigorilor intrinseci ale statului de drept, impune a se face distincție între interpretarea și aplicarea normelor de drept substanțial sau procesual la situația de fapt dedusă în concret analizei, pe parcursul derulării procedurilor judiciare, pe de o parte, și nesocotirea normelor de drept substanțial sau procesual, care, deși incidente, nu au format obiectul analizei magistratului, pe de altă parte.

În cauză, în sensul celor reținute anterior, pârâtului procuror i se impută modul în care a făcut interpretarea și aplicarea dispozițiilor procedurale citate, iar nu o ignorare completă a unor norme procedurale pe care trebuia să le aplice, dar nu le-a aplicat. Or, este de observat că, în cauză, pârâtul procuror nu a ignorat dispozițiile procesuale ale art. 212 C.pr.pen., ci, în urma aplicării coroborate cu dispozițiile art. 200 și art. 201 C.pr.pen., a delegat îndeplinirea actelor procedurale către organul de poliție. Faptul că procurorul a delegat organelor de poliție îndeplinirea obligațiilor procedurale denotă, sub aspectul laturii subiective, manifestarea intenției neechivoce de respectare a normelor procedurale, atitudine psihică ce nu poate imprima neregularității procedurale caracterul unei grave neglijențe în sensul art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

În circumstanțele expuse, se reține că titularul acțiunii disciplinare pune în discuție chiar modul în care pârâtul procuror a interpretat dispozițiile art. 212 raportat la art. 201 și la art. 200 alin. (1) și (2) C.pr.pen., activitate ce cuprinde ansamblul elementelor raționamentului logico-juridic al magistratului în instrumentarea cauzei ce i-a fost repartizată spre soluționare. Or, așa cum s-a reținut în mod constant în jurisprudența Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, asemenea aspecte nu pot forma obiectul unei verificări disciplinare, ci pot fi cenzurate doar în cadrul controlului ierarhic și în căile de atac reglementate de lege^[4].

3. În cadrul parchetelor de pe lângă tribunale și curți de apel funcționează inspectori antifraudă, prin detașare de la Agenția Națională de Administrare Fiscală, în scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor economico-financiare, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală; inspectorii antifraudă își desfășoară activitatea sub autoritatea exclusivă a conducătorului parchetului în cadrul căruia funcționează [art. 4 alin. (9) și (10) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare^[5]]. Deși funcționează la un parchet ierarhic inferior, totuși procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii dispun efectuarea de constatări tehnico-științifice de către inspectorii antifraudă din cadrul parchetelor superioare, în temeiul art. 172 alin. (9) și (10) și art. 181¹ C.pr.pen., precum și al art. 3 alin. (4) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013.

Trebuie subliniat faptul că procurorii nu deleagă, ci dispun ca inspectorii antifraudă să efectueze constatări, iar legea procesual penală prevede și actul în care trebuie să se materializeze dispoziția: ordonanța.

4. O problemă de legalitate a efectuării actelor de urmărire penală prin delegare este aceea de a ști dacă este suficientă o ordonanță de delegare cu caracter general, prin care ofițerul de poliție judiciară să fie delegat pentru efectuarea de acte de urmărire penală într-o cauză, ori este necesar ca ordonanța de delegare să conțină și actele de urmărire penală pe care le poate face ofițerul respectiv, și anume probele pe care poate să le administreze.

În doctrină s-a susținut că ar fi nelegală o ordonanță de delegare cu caracter general, dată de procuror către organul de cercetare penală, într-o cauză în care urmărirea penală era de competența exclusivă a procurorului^[6].

În practica judiciară, într-o cauză, inculpatul a invocat nelegalitatea unor declarații de martori și a proceselor-verbale de redare a înregistrărilor video, motivat de împrejurarea că aceste probe au fost administrate de către organul de urmărire penală delegat prin ordonanța procurorului din data de 16.05.2015, considerată ca fiind nelegală.

Judecătorul de cameră preliminară a reținut că, potrivit art. 324 alin. (3) C.pr.pen., în cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală. Potrivit art. 201 alin. (1) C.pr.pen., organul de urmărire penală poate dispune, în condițiile art. 200 alin. (1) și (2), efectuarea unui act de procedură și prin delegare.

Din coroborarea textelor legale arătate mai sus, s-a constatat că procurorul poate delega organele de urmărire penală să efectueze mai multe acte de urmărire penală, nefiind limitat la un singur act de urmărire penală, așa cum s-a susținut de către inculpat, și nici obligat să emită ordonanța de delegare separat pentru fiecare dintre actele de procedură a căror efectuare urmează să o delege organelor de urmărire penală.

La dosarul de urmărire penală se găsește ordonanța din 16.05.2015, prin care procurorul a dispus, în baza art. 201 C.pr.pen., delegarea organului de cercetare penală din cadrul IPJ Bihor să procedeze la identificarea și audierea de martori, ridicarea de obiecte și înscrisuri, obiecte și imagini video, observându-se că procurorul a indicat tipul actului de cercetare penală ce urma să fie efectuat.

Referitor la întocmirea procesului-verbal de redare a înregistrărilor video (act ce nu este expres menționat în ordonanța de delegare) de către organul de cercetare penală, deși urmărirea penală trebuia să fie efectuată obligatoriu de către procuror, în mod corect s-au reținut de judecătorul de cameră preliminară că inculpatul nu a invocat și dovedit nicio vătămare, precum și faptul că, chiar existând această vătămare, ea poate fi înlăturată în alt mod decât prin desființarea actului, respectiv prin vizionarea înregistrărilor video și transcrierea acestora în cursul cercetării judecătorești^[7].

În concluzie, subliniez importanța instituției delegării, conținutul unei astfel de ordonanțe relevând un plan minuțios al anchetei, dar și o reală îndrumare pentru organele de cercetare penală.