Invocarea încălcării sau aplicării greșite a normelor de procedură. Respingerea recursului ca nefondat (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1301/2020

NCPC: art. 131 alin. 1 teza I, art. 187 alin. 1 pct. 1 lit. a), art. 204 alin. 1 teza I, art. 451 alin. 2 , art. 452, art. 488 alin. 1 pct. 8, art. 496

Analizând recursurile din perspectiva criticilor formulate și a motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a constatat următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii.

Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).

Interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și de apel. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului și apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

Rezultă că actualul art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. precizează fără echivoc faptul că reprezintă motiv de casare numai încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce exclude posibilitatea ca în cadrul acestui motiv să se invoce încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de procedură.

Nulitatea actelor de procedură, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic și indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, poate fi analizată doar din perspectiva art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. pentru a se constata dacă reprezintă sau nu motiv pentru casarea hotărârii.

Invocarea pe calea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. a nerespectării unor reguli de procedură nu este posibilă.

În speță, recurenta-reclamantă critică în primul argument din recurs modalitatea de aplicare de către instanța de fond a art. 204 alin. 1 teza I C. proc. civ. și art. 131 alin. 1 teza I C. proc. civ., modalitate menținută prin hotărârea instanței de apel, texte de lege care vizează procedura în fața primei instanțe și care nu pot fi analizate prin prisma art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., temei de drept ce stă la baza motivării în drept a recursului recurentei-reclamante, astfel încât această critică adusă hotărârii instanței de apel va fi înlăturată, neavând suport legal în dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Cât privește petitul din cererea de chemare în judecată care vizează dispunerea de către instanță a unei amenzi judiciare, în temeiul art. 187 alin. 1 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., Înalta Curte constată că în mod judicios atât instanța de fond, cât și instanța de apel au respins ca inadmisibil acest capăt de cerere.

În cazul amenzii judiciare, prejudiciul săvârșit prin abaterea judiciară aparține statului și vizează afectarea procesului de înfăptuire a justiției, ca serviciu public.

Aplicarea amenzii judiciare este lăsată de legiuitor la latitudinea instanței judecătorești, care apreciază în concret, în funcție de circumstanțele cauzei, prefigurând consecințele pe care le-ar putea produce amenda asupra condiției subiectelor de drept susceptibile de sancționare, dacă este sau nu cazul să dispună o atare măsură în cauza pendinte (și nu cu privire la o altă/alte cauze purtate între aceleași părți, aflate pe rolul altor instanțe de judecată).

Așadar, în mod corect instanța de fond și instanța de apel au apreciat că amenda judiciară nu este la latitudinea părților, ea putând fi dispusă de către instanța de judecată și vizează existența unei fapte ilicite constând în abaterea judiciară prevăzută în mod expres de lege, neexistând posibilitatea pentru instanța judecătorească să dispună aplicarea unei amenzi judiciare pentru fapte săvârșite în legătură cu un alt proces, decât cel judecat în cauza respectivă.

Față de cele ce preced și această critică adusă hotărârii instanței de apel este respinsă ca nefondată.

Ultima critică adusă de către recurenta-reclamantă hotărârii pronunțate de către instanța de apel vizează respingerea ca neîntemeiate a capetelor de cerere prin care solicita obligarea pârâtei la plata daunelor morale în valoare de 10.000 lei și obligarea pârâtei la încetarea abuzului de minoritate împotriva intereselor legitime ale societății reclamante.

Înalta Curte constată că și această critică este nefondată.

Astfel, deși recurenta-reclamantă invocă drept temei legal al recursului său dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ., în dezvoltarea în fapt a acestui motiv de casare nu precizează nici un text de lege care ar fi fost încălcat sau aplicat greșit de către instanța de apel, motivele dezvoltate în cererea de recurs fiind doar o reiterare a motivelor indicate prin cererea de apel.

Toate argumentele recurentei-reclamante reprezintă o relatare a situației de fapt și a greșitei interpretări a acestei situații de către cele două instanțe, de fond și de apel, pe baza probatoriilor administrate în cauză, care au condus la constatarea că, în cauză, pârâta-intimată nu se face vinovată de săvârșirea unui abuz de minoritate, iar recurenta-reclamantă nu a dovedit existența vreunui prejudiciu suportat ca urmare a faptei săvârșite de către pârâta-intimată.

Se reține că argumentele aduse de către recurenta-reclamantă în susținerea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt de netemeinicie a hotărârii atacate, și nu de nelegalitate, neexistând în cauză critici care să creeze remedierea oricărei nelegalități pe tărâmul dreptului substanțial, recurenta-reclamantă făcând vorbire de altfel, despre „netemeinicia” și nelegalitatea hotărârii recurate.

Cum analiza și aprecierea faptelor, administrarea și interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care țin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge și această critică adusă hotărârii atacate, ca nefondată.

Față de considerentele ce preced, Înalta Curte constată recursul declarat de recurenta-reclamantă ca fiind nefondat, nefiind incident motivul de casare invocat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul declarat de către recurenta-pârâtă B. SA, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Recurenta-pârâtă a susținut, cu privire la considerentele instanței de apel care vizează respingerea cheltuielilor de judecată solicitate de către B. SA, că hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța de apel, deși face trimitere la dispozițiile art. 451 alin. 2 care permite instanței, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, a respins în integralitate solicitarea B. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Motivele contradictorii reclamate de către recurenta-pârâtă ar presupune ca, în speță, hotărârea instanței de apel să cuprindă unele considerente din care să rezulte temeinicia pretențiilor și alte considerente din care să rezulte netemeinicia acestora.

Înalta Curte constată însă că, în speță, instanța de prim control judiciar a respins cererea B. SA, de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, în sumă de 10.968,47 lei, prin raportare la dispozițiile art. 452 C. proc. civ., apreciind că B. nu a dovedit prin înscrisurile depuse în probatoriu existența și întinderea cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul dosar.

Trimiterea la dispozițiile art. 451 alin. 2 C. proc. civ. este făcută în contextul în care cheltuielile de judecată solicitate vizează exclusiv cheltuielile reprezentând onorariu de avocat, iar măsura luată de către instanță (de reducere a acestora, sau de respingere, în speță) nu va afecta în nicio modalitate raporturile dintre avocat și clientul său, plata onorariului de avocat efectuându-se de către client în temeiul raportului juridic de drept material decurgând din contractul de asistență juridică încheiat între parte și avocatul său, și nu ca urmare a raportului de drept procesual civil reglementat prin dispozițiile art. 452 C. proc. civ.

Se reține că hotărârea instanței de apel este judicios motivată în ceea ce privește respingerea cererii B. SA de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial, nefiind întrunite motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.

Cât privește critica de nelegalitate a aceleiași dispoziții a instanței de apel, de respingere a cheltuielilor de judecată solicitate de către B. SA, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și această critică este nefondată.

Instanța de apel a motivat această soluție prin analiza actelor depuse în probațiune pe acest aspect, respectiv a facturilor fiscale și proforma, a contractului de asistență juridică, a împuternicirilor avocațiale, apreciind că B. SA nu a făcut dovada cheltuielilor solicitate cu titlu de onorariu avocațial, în sensul cerut de dispozițiile art. 452 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că cele reclamate de către recurenta-pârâtă sunt elemente care țin de temeinicia respingerii cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată de către instanța de apel, interpretarea probelor, a chestiunilor de fapt (questio facti), ținând de aprecierea suverană a instanțelor de fond.

Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a respins apelul reclamantei îndreptat împotriva sentinței civile nr. 4277 din 14 iulie 2016, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, hotărârea instanței de apel fiind legală, după cum, în mod legal, instanța de apel a respins și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către pârâta-intimată, neregăsindu-se motive de nelegalitate de natură a atrage casarea deciziei recurate.

Având în vedere considerentele ce preced, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursurile, ca nefondate.

Sursa informației: www.scj.ro.