Invocarea excepției nulității apelului. Casarea deciziei recurate și respingerea recursurilor ca nefondate (NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1149/2020

NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b) , art. 488 pct. 5, art. 496 alin. (1); NCC: art. 1506 – 1509

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., Înalta Curte reține că apărătorul acesteia a arătat că înțelege să nu mai susțină excepția nulității apelului declarat de pârâtă, excepție invocată în cererea de recurs.

În cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a reținut incidența autorității de lucru judecat. În realitate, Curtea de Apel prezintă unele aspecte reținute în considerentele Deciziei civile nr. 1285 din 14 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. x/2013 având ca obiect o contestație la executare formulată de S.C. B. S.R.L. împotriva executării silite declanșate de BJE F., în Dosarul execuțional nr. x/2013 După prezentarea respectivelor considerente, instanța de apel concluzionează că „aceste considerente pe care le regăsim într-o hotărâre judecătorească definitivă într-un litigiu purtat între aceleași părți și care au vizat aceeași chestiune sunt obligatorii pentru părți, fiind incident efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, ceea ce înseamnă că hotărârea respectivă poate fi invocată într-un alt litigiu de oricare dintre părți”.

Așa fiind, instanța de apel nu a reținut incidența în speță a autorității de lucru judecat, care presupune existența triplei identități, respectiv: părți, obiect, cauză, ci efectul pozitiv al puterii de lucru judecat.

„Autoritatea de lucru judecat” și „puterea de lucru judecat” nu sunt sinonime. Existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.

Altfel spus, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești definitive privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată definitiv și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, deoarece, în caz contrar s-ar ajunge la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Așadar, Curtea de Apel a reținut în mod legal că în speță este incident efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, respectiv faptul că prin decizia pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin s-a statuat că recurenta-reclamantă nu este îndreptățită la suma de 55.000 euro + TVA.

Mai mult decât atât, instanța de apel a analizat convenția părților încheiată la data de 25 iulie 2013 în baza contractului FN din 24 aprilie 2013, cât și concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară și a reținut că reclamanta-recurentă nu și-a îndeplinit integral obligațiile care să îi permită să solicite pe temei contractual să i se achite suma de 55.000 euro, respectiv nu a obținut ATR modificat și licență de producător ANRE corespunzătoare puterii de 2,8 MWp.

Pe de altă parte, cea de-a doua ipoteză a art. 3.1.6 din convenția încheiată la data de 25 iulie 2013 în baza contractului FN din 24 aprilie 2013 presupune o imposibilitate obiectivă de obținere a ATR-ului, care nu a fost dovedită de către reclamantă și care nu devine incidentă doar în lipsa montării panourilor de către pârâtă.

Așadar, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-pârâtă susține că în cauză sunt incidente dispozițiile prevăzute de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța a încălcat normele de procedură prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prin nearătarea în concret a motivelor pentru care a înlăturat criticile pârâtei formulate prin cererea de apel, instanța de control limitându-se la a expune un scurt istoric al poziției părților, să citeze din expertiza judiciară electroenergetică întocmită de expert D. și la a reitera motivarea primei instanțe cu privire la așa zisa îndeplinire în conformitate cu contractul a obligațiilor asumate de către S.C. A. S.A.

Această critică este nefondată. Obligația de motivare a unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Legea permite instanței de control judiciar să reitereze motivarea primei instanțe, în măsura în care aceasta răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Instanța de recurs nu are competența de a verifica temeinicia hotărârii examinate, respectiv stabilirea corectă a situației de fapt, aceasta va putea verifica dacă legea a fost corect aplicată faptelor reținute de instanța de fond.

În cauză, motivarea hotărârii instanței de apel se înfățișează într-o asemenea manieră încât corespunde imperativelor logicii. Considerentele prezentate nu sunt dubitative și oferă părților și instanței de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Instanța de apel a analizat contractul încheiat de părți și a reținut în soluționarea cauzei concluziile expertizei tehnice judiciare dispuse, care a fost realizată de expertul D. În mod corect a reținut instanța că o expertiză extrajudiciară, așa cum este expertiza H. de care se prevalează pârâta, fiind realizată fără a se asigura contradictorialitatea părților are o relevanță probatorie scăzută. De altfel, expertiza reprezintă procedeul prin intermediul căruia stabilirea unor împrejurări de fapt necesare pentru soluționarea unui litigiu se realizează cu ajutorul unor specialiști, ce dețin cunoștințe într-un anumit domeniu, numiți de către instanța de judecată.

Așadar, critica privind faptul că s-au reținut concluziile unui raport de expertiză efectuat ca urmare a dispozițiilor instanței și nu cele ale unei expertize extrajudiciare, nu poate fi primită.

Recurenta-pârâtă susține că în cauză sunt întrunite dispozițiile prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. însă face referire la raportul de expertiză întocmit de H., arătând că hotărârea este nelegală pentru că instanța de apel a înlăturat din materialul probator acest raport.

Înalta Curte apreciază că probele în cauză au fost încuviințate și administrate potrivit dispozițiilor legale, iar aprecierea instanței referitoare la probele administrate este o chestiune care ține de temeinicia hotărârii și nicidecum nu constituie un motiv de nelegalitate ce poate fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce privește soluția privind admiterea cererii formulate de reclamantă cu privire la suma de 329.072,936 euro, TVA inclus, considerentele hotărârii instanței de apel răspund exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și cuprind analiza făcută de instanță asupra clauzelor contractuale.

Recurenta-pârâtă nu se poate prevala în recurs de faptul că există o prevedere contractuală care susține soluția însă această prevedere contractuală este nelegală. Instanța de apel nu face referire în motivare la un element străin de contract, ci redă întocmai clauza prevăzută la art. 10 alin. (1) din contract, prin care părțile au prevăzut că achitarea TVA-ului se va face ulterior achitării bazei.

Curtea de Apel a reținut în mod corect faptul că excepția de neexecutare a contractului nu poate fi admisă, atunci când este vorba despre achitarea TVA-ului, ce reprezintă un impozit indirect, care este doar încasat de parte și virat către stat, mai ales în condițiile în care nu s-a formulat o cerere reconvențională având ca obiect rezoluțiunea parțială a contractului.

În ceea ce privește critica referitoare la instituția imputației plății reglementată la art. 1506 – 1509 C. civ. în sensul că nu este incidentă în speță, întrucât o pretinsă defalcare, în bază și TVA, a plății, nu se circumscrie acesteia, nu poate fi primită. În considerentele hotărârii recurate nu se face nicăieri vorbire despre dispozițiile art. 1506 – 1509 C. civ.

Curtea de Apel reține doar faptul că părțile au prevăzut achitarea TVA-ului se va face ulterior achitării bazei și că o factură fiscală trebuie să cuprindă și TVA-ul, dacă părțile sunt plătitoare de TVA, iar imputația plății din perspectiva organului fiscal se va face potrivit normelor fiscale incidente.

În mod corect a reținut instanța de apel faptul că reclamanta este îndreptățită la încasarea sumei de 329.072,936 euro, cu titlu de rest de TVA, însușindu-și concluziile raportului de expertiză judiciară.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

Sursa informației: www.scj.ro.