Interesul copilului nenăscut vs. dreptul la identitate al persoanei

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

III. Între drept și non-drept

Dreptul încearcă să se adapteze la aceste noi realități prin redefinirea unor instituții și a unor concepte juridice. De pildă, Canada, care a legalizat căsătoria între persoane de același sex a înlocuit în lege termenul de „părinte natural” cu acela de „părinte legal”^[17]. Spania, după legalizarea căsătoriilor homosexuale a modificat Registrul Civil National în sensul că în locul tradiționalilor termeni de „mamă” și „tată” apar cei de „Progenitor” A și respectiv B^[18]. La fel s-a întâmplat în statul Massachusetts unde Departamentul de Stat pentru Sănătate Publică a modificat certificatul de căsătorie în sensul că soțul și soția se numesc „părți” și a propus modificarea certificatelor de naștere care să indice părintele „A” și părintele „B” în loc de mamă și tată^[19].

Maternitatea de substituție este o problemă controvesată: unele state o interzic, altele o permit în scopuri filantropice (Franța) sau altele (unele state americane) impun condiția încheierii de contracte de surogat, neoneroase, în care termenii să fie clar stabiliți în funcție de legislație.  Dacă este greu de apreciat natura juridică și legitimitatea  contractului dintre un cuplu și mama purtătoare, cu atât mai greu este de crezut în gratuitatea acestui gest care atinge substanța principiului etic al necomercializării corpului uman.

Diferențele legislative și voința celor ce doresc să fie părinți au creat un gen  de „turism în scop de procreație” care complică și mai mult lucrurile. Pentru că maternitatea surogat pare să fie formula necesară pentru cele mai multe din tipurile de combinații volitive descrise mai sus, câteva exemple se impun. În Franța, unde procrearea pentru altul este interzisă, cazul Menesson^[20] este de notorietate. Este vorba despre doi soți francezi care au recurs la o mamă purtătoare în California, produsul de concepție provenind de la mama purtătoare și un prieten al cuplului. S-au născute două gemene care, potrivit legii americane au fost declarate ca aparținând cuplului. Odată reveniți în Franța s-au lovit (timp de 10 ani) de refuzul autorităților de a stabili filiația prin transcrierea, la cererea lor, actelor de stare civile emise în California. Potrivit deciziei Curții de Apel din Paris din 2009, soția nu este recunoscută ca mamă a copiilor. Paradoxul este că, într-un caz aproape similar, a două fete născute cu mamă purtătoare în India, Curtea de Apel din Rennes a validat în 2011 transcrierea actului de naștere, care a fost interpretată ca o recunoaștere a unui act emis în străinătate.

În Marea Britanie unde „surogatul comercial” este interzis, un judecător a validat  recunoașterea filiației unui copil născut în Illinois cu mamă purtătoare, exprimându-și  nemulțumirea numai cu privire la suma exorbitantă pretinsă de aceasta din urmă și fără a aminti măcar de interzicerea comercializării corpului uman sau de de interesul superior al copilului^[21].

Este evident că pe terenul non-dreptului aceste situații se pot perpetua, creind tot mai multe incertitudini. Maternitatea, care reprezenta însăși legea firii, nu mai este sigură, față de paternitate care are  de partea sa testele ADN.

Anonimatul donatorilor de gameți se situează la intersecția a două drepturi fundamentale: al persoanei majore care dorește anonimatul (și refuză astfel ideea de filiație, cum este în Franța) și dreptul copilului de a-și cunoaște ascendența (Suedia, Elveția, Olanda, unele state americane). Deși s-a insistat pe aspectul pozitiv al renunțării la regula anonimatului care poate crea măcar o anumită legătură între copil și părinte se pare că această schimbare a dus la scăderea drastică a numărului de donatori (Marea britanie) sau la un fenomen de „migrare” către state care încă păstrează anonimatul^[22].

Adopția, ca expresie a altruismului uman și a dorinței de a avea un copil – detașată de vanitatea de a-și regăsi în el, cu orice preț, amprenta genetică – a devenit „răul necesar” pentru a legaliza toate aceste noi tehnci, pentru a dobândi titlul juridic privind filiația.

IV. Aspecte jurisprudențiale la CEDO

Cel mai important document internațional adoptat până în prezent în materie de bioetică este Convenția de la Oviedo privind protecția drepturilor omului și a demnității umane față de aplicațiile biologiei și medicinei (adoptată în 1997) care a fost privită ca un act de curaj al statelor membre ale Consiuliui Europei prin limitările  impuse biomedicinei. Abordarea diferită a relației medic-pacient, consimțământul informat al  acestuia din urmă, stabilirea de limite în utilizarea unor părți ale corpului uman sunt doar câteva repere convenționale. Desigur, domeniul bioeticii este unul în continuă construcție, dovadă fiind protocoalele ulterioare și continua preocupare a statelor pentru a răspunde numeroaselor provocări  ale progresul medical.

Lipsa unui mecanism de aplicare al acestei convenții face ca o parte din cazuri să fie îndreptate spre CEDO, ca instanță creată pe baza Convenției Europeane a drepturilor omului. Acestea, atunci când privesc relațiile dintre soți, dintre părinți și copii, stabilirea filiației etc. intră sub incidența art. 8 al Convenției care impune statelor membre respectarea dreptului la viață privată.

Curtea Europeană extinde noțiunea de familie apreciind că relațiile de familie transced angajamentele legale sau sociale, că un copil are acest drept independent de divorțul părinților sau de absența unui certificat de căsătorie între aceștia (Șerife vs. Turcia, 2009). În același timp însă, instanța evită cantonarea într-o definiție a familiei referindu-se la mobilitatea sa istorică, sociologică, juridică^[23].

Dacă legătura de rudenie nu este stabilită, forul european cere statelor părți crearea condițiilor pentru desfășurarea unei vieți de familie normale, în care copilul să fie integrat^[24],  garantarea posibilității de stabilire a filiației și asigurarea primatului adevărului biologic față de prezumția de paternitate^[25].

În urmă cu câteva decenii CEDO a stabilit necesitatea respectării de către state a egalității filiației naturale cu cea legitimă. În cauza Marckx vs. Belgia (1979), absența din legislația belgiană a principiului mater semper certa est însemna încălcarea dreptul copilului de a avea raporturi familiale și patrimoniale. Stabilirea maternității de către o mamă celibatară numai prin recunoaștere (față de stabilirea maternității pentru copilul legitim prin efectul nașterii) era, într-adevăr, la acea oră o discriminare în sensul art. 14 (coroborat cu art. 8) din Convenția Europeană. Distincția între copiii naturali și legitimi, între mame celibatare și căsătorite reflecta realitatea acelor ani, dar sensul termenul de „familie” era cel tradițional (ca legătură de rudenie căreia i se adaugă o relație afectivă (cum subliniază Curtea în cazul menționat).

Ulterior, lucrurile se complică. Instanța europeană se concentrează pe un singur criteriu pentru a califica existența unei relații de familie în sensul art. 8 din Convenție: acela al efectivității unei relații. Dacă în cauza Söderbäck vs. Suedia (1998) „efectivitatea” relației tatălui adoptiv cu copilul de 8 luni primează față de raportul de filiație al acestuia cu tatăl biologic^[26], ceea ce lărgește sfera de aplicare a noțiunii de „viață de familie”^[27], în  X,Y,Z vs. Regatul Unit^[28] Curtea a avansat conceptul de legături de familie „de facto” cu referire la relația dintre un transsexual, partenera sa și copilul acesteia, născut ca urmare a inseminării artificiale de către un donator^[29]. În acest ultim caz instanța apreciază efectivitatea ca fiind un concept autonom.

Ceea ce se poate remarca este deplasarea accentului dinspre „familie”, care pare să conteze din ce în ce mai puțin ca model, spre „relații de familie” și viață de familie^[30]. Oricum, în câmpul acestor relații nu sunt acceptate (deocamdată) drepturi părintești transsexualilor și homosexualilor (ceea ce face ca efectivitatea despre care am amintit să nu fie acceptată ca un criteriu absolut^[31]).

Cele mai dificile probleme pentru CEDO par a fi cele privind dreptul la identitate al persoanei, la cunoașterea originilor sale, ca parte a vieții private (circumscris aceluiași art. 8 din convenție). Incertitudinile privind identitatea provin din diversitatea tehnicilor de reproducere medical asistată dar și  din cea legislativă la nivelul statelor europene. În condițiile în care, de pildă, sunt puse în balanță (ca în cauza Odièvre vs. Franța^[32]) dreptul mamei de a păstra anonimatul donatorului și dreptul copilului – devenit adult – la construirea propriei identități prin dezlegarea misterului nașterii sale este evidentă imposibilitatea Curții de a se pronunța tranșant.  Totuși, de la soluția  trimiterii la „marja de apreciere” a statelor  în 1997 (în cazul X vs. Regatul Unit) Curtea ajunge în 2002 (Mikulic vs. Croația)^[33] să instituie o obligație pozitivă în sarcina statelor, în sensul asigurării accesului persoanelor la datele privind indentitatea proprie. Astfel, imposibilitatea efectuării testului ADN pentru stabilirea paternității trebuie suplinită „prin mijloace alternative” care să asigure clarificarea „cu celeritate” a acestui aspect^[34].

V. Concluzii?

Suntem departe de a putea conchide că dreptul poate ține pasul cu știința. Astăzi, definiția familiei pare desuetă, copilul cu doi părinți naturali devenind excepția într-o „lume nouă”, atât de asemănătoare celei imaginate de Huxley. Cum va arăta familia viitorului în aceste condiții este greu de spus. Noțiunea de „interes” al copilului în numele căreia documentele internaționale privind protecția drepturilor omului dar și legile interne ale statelor au acționat până acum capătă noi sensuri. Datorăm răspunsuri numeroaselor întrebări ce nu încetează să apară. Este intersul copilului nenăscut acela de a fi obiectul unor înțelegeri prealabile, al unor „comenzi” ce servesc de cele mai multe ori numai dorința unor persoane? Este preferabil ca părinții biologici să fie marginalizați (donatorii, de pildă) iar cei „sociali” să fie privilegiați?  În ce mod dreptul la identitate – ca parte a dreptului la viață privată mai- este respectat? În ce termeni i s-ar putea explica unui copil cine sunt „mama intențională”, „tatăl intențional”, cei doi donatori de produse de concepție și mama surogat? Care va fi apelativul ce se va impune unui copil acolo unde „mama” și „tata” au devenit progenitori  sau părinți „A” și „B”? Copilul cu un singur părinte, care până mai ieri, era un accident nefericit (urmare a unui  divorț sau a decesului unui soț) trebuie să se impună ca normalitate? Părinții genetici, gestaționali și sociali vor trebui să devină „etichete” diferite pentru copii concepuți în diferite moduri?  Nu se va  deschide calea spre (cel puțin) o nouă formă de discriminare a copilului, aceea rezultând din circumstanțele nașterii?