Interesul copilului nenăscut vs. dreptul la identitate al persoanei

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I. Reproducerea asistată

Impactul științei medicale asupra reproducerii umane este major. Crearea vieții în laborator bulversează conceptele de familie, de procreare, de maternitate, paternitate. Reproducerea umană dominată de legile naturii, ce părea inaccesibilă oricărei intervenții exterioare^[1], este acum depășită de reproducerea medicală ce disociază sexualitatea de procreare și ajunge chiar să nege dualitatea bărbat-femeie^[2].

Potrivit definiției din legea franceză (inclusă în Codul sănătății publice)^[3] reproducerea medical asistată (RMA) constă în „totalitatea gesturilor clinice și biologice ce permit concepția in vitro, transferul embrionilor și inseminarea artificială precum și orice tehnică ce are un efect echivalent și permite procrearea în afara procesului natural”.

Tehnicile de RMA pot fi intracorporale (inseminarea artificială, transferul de gameți) și extracorporale (când fertilizarea are loc în afara corpului femeii, prin  fertilizare in vitro – FIV, transfer de zigot, transfer de embrion, injecție indocitoplasmică de spermatozoid). Materialul genetic folosit în tehnicile RMA poate aparține cuplului  sau poate proveni de la donatori.

Adepții RMA au clamat „dreptul de a procrea” prin apel la știință. Până unde se poate merge și în ce fel drepturile copilului și statutul său vor fi protejate este greu de spus. În mod tradițional, filiația reprezintă o legătură biologică (bazată pe procreație și naștere) sau civilă (rezultată din adopție) și, în același timp, o instituție socială și juridică cu profunde implicații.

În dreptul românesc filiația firească rezultă din descendența unei persoane din alta sau pe existența unui ascendent comun mai multor persoane. În sens restrâns, filiația se referă la raporturile dintre părinți și copi. Filiația este element al stării civile și reper al personalității juridice și al identității unei persoane. Rudenia civilă, rezulată din adopție (instituție străveche despre care aflăm încă din Codurile lui Hamurabi sau Iustinian) a cunoscut diferite etape, dar, în esență a urmărit același scop, de a asigura continuitatea familiei.

În filiația firească maternitatea este fundamentată pe faptul nașterii iar paternitatea rezultă din faptul concepției. Din punct de vedere juridic valoarea simbolică a nașterii este legată de adevărul filiației, este evenimentul prin care mama se relevă și, prin forța dreptului, indică tatăl. Cine sunt „noii” părinți rezultați din RMA? Filiația, în zilele noastre are, pe lângă cele două surse menționate  forma artificială ce rezultă din reproducerea asistată medical.

După cum am menționat deja, tehnicile de reproducere medical asistată sunt diverse și continuă să se diversifice. În cazul inseminării artificiale, după prelevarea de material genetic patern și tranferarea în corpul mamei, din punct de vedere juridic, stabilirea filiației față de tată este problema ce trebuie rezolvată, mama fiind indicată prin faptul nașterii. La fertilizarea  in vitro (FIV), indiferent că este vorba despre femeia căsătorită sau necăsătorită, stabilirea filiației față de mamă este determinantă, paternitatea urmând a se stabili în funcție de starea civilă a mamei în momentul concepției sau nașterii. Maternitatea de substituție sau „surogat” este aceea realizată de o femeie ce acceptă să poarte o sarcină pentru o altă femeie ce dorește să devină mamă (sarcină rezultată fie din implantarea embrionului obținut din gameții cuplului solicitant, fie din inseminarea cu gameții soțului). Rezervată inițial cuplurilor heterosexuale maternitatea surogat tinde să devină o formulă la care apelează tot mai frecvent cuplurile de același sex sau bărbații singuri. Desigur, problemele etice și juridice pe care le ridică fiecare dintre aceste tehnici, sunt extrem de complexe^[4]. Maternitatea și principiul „mater semper certa est” ajung să fie puse sub semnul întrebării de disocierea dintre mater genitrix și mater gestatrix. Paternitatea este din ce în ce mai departe de conceptul clasic de „concepție” și, în schimb, mai atașat ideii de „acord de a concepe”. Se trece astfel de la logica biologică la logica volitivă a procreării^[5].

În România reproducerea asiatată a început să fie practicată pe terenul non-dreptului, când nu existau reglementări clare, în afara celor generale (e.g. Legea privind reforma sănătății 95/2006 în care, în vederea unei alinieri la cerințele Convenției de la Oviedo^[6] și ale Protocolului său din 1998 prevedea posibilitatea prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule umane în „scopuri terapeutice” și necesitatea consimțământului informat). Un proiect de lege privind mamele surogat a fost elaborat în 2011, în care aspectele ca respectul demnității umane, interesul copilului etc. sunt depășite de cele tehnice (vârsta mamei,faptul de a avea deja propriul copil, interzicerea donării de către ea sau partenerul ei a celulelor pentru copil, încheierea unui contract, neoneros, în fața unui notar și, respectiv, stabilirea filiației prin recunoaștere sau pe cale judecătorească).

II. Noua paradigmă parentală

Familia tradițională, formată din tată, mamă, copii, precum și raporturile dintre aceștia se schimbă fundamental și bulversant sub impactul progresului științific. Pe glob sunt consacrate  noi modele iar impunerea altora este deja clamată. Câteva exemple vor fi edificatoare:

1. „Parentalitate intențională”. Este un termen consacrat în 1997 în legătură cu o cauză (Luanne and John Buzzanca) a unui cuplu american care a conceput un copil apelând la un donatori de produse de concepție și la o mamă purtătoare. Termenul provine, evident, din formularea înstanței care s-a referit la intenția celor doi de a avea un copil^[7]. Ulterior, a început să fie folosit cu referire un singur părinte și la „familii intenționale”.

2. Mama singură „prin alegere” (SMBC, însemnând „single mother by choice”) care desemnează femeia ce dorește să aibă un copil numai al ei, pe care să-l crească singură. Acest lucru se poate realiza natural (fără informarea tatălui), prin adopție, dar, cel mai adesea, prin recurgerea la băncile de spermă^[8].

3. Tată singul „prin alegere” care recurge, de asemena, la donatoare de ovule și la o mamă surogat gestațională. Bizar este faptul că deși copilul rezultat are o mamă genetică (donatoarea) și una care i-a dat naștere, dorința egoistă a tatălui îl va priva de prezența efectivă a unei mame.

Întrebarea interesantă din punct de vedere juridic este aceea referitoare la întocmirea certificatului de naștere al copilului. Problema s-a pus în Statele Unite în fața Curții de Apel din Maryland (în 2007) care a decis că dacă mama surogat nu are o legătură genetică cu copilul nu poate figura pe actul de naștere. Diversitatea legislativă din SUA face ca, o altă instanță (din Washington DC, în 2001) să refuze unui tată gay recunoașterea ca mamă a donatoarei, deși legătura genetică exista^[9].

4. Concepția postumă (care presupune o disociere „temporală”^[10] dintre sexualitate și procreare, față de disocierea numită „spațială” care se folosește pentru embrionul obținut in vitro sau in utero și care trebuie reimplantat).

Aceasta a fost admisă și facilitată prin depozitarea în bănci a produsului seminal în cazul bărbaților bolnavi de boli incurabile sau a militarilor din trupe speciale. Scenariul este, oricum, destul de sumbru pentru copii pentru că, adesea nu doar soțiile sau partenerele își exprimă dorința de a avea un copil ci și mamele unor decedați pentru a asigura continuitatea familiei printr-un nepot (un asemenea caz a fost semnalat în Rusia, mama defunctului recurgând la o mamă purtătoare^[11]).

5. Părinții de același sex. Avem în vedere atât părinții căsătoriți cât și cei necăsătoriți. După cum se știe, începând cu anul 2000, în Europa țări precum Olanda, Belgia, Spania, Norvegia au legalizat căsătoria homosexualilor. Pe glob mai adăugăm Argentina și Africa de Sud și, dintre statele americane, Massachusetts, Connecticut, Iowa, New Hampshire, Washington DC, New York. Problema căsătoriilor homosexuale este extrem de delicată și ridică numeroase întrebări etice, sociale și juridice. Dacă unii partizani ai acestei idei susțin că avantajul pentru copii rezultă din faptul că, oricum, există, doi părinți (față de cazurile de copii proveniți din cupluri heterosexuale divorțate), din punctul nostru de vedere există riscul perpetuării unui nou model de viață de către copiii crescuți astfel.

Ne întrebăm de ce cuplurile de același sex care au revendicat legalizarea legăturii lor  au optat pentru denumirea clasică de „căsătorie” care a reprezentat și încă reprezintă o instituție tradițională, o uniune între două persoane de sex diferit care are ca scop procrearea. Extinderea definiției la simpla uniune „emoțională”^[12] lipsită de dimensiunea biologică esențială este de natură să afecteze conceptul de căsătorie. De asemenea, solicitările cuplurilor de același sex de a deveni părinți sunt iarăși paradoxale câtă vreme, în cele mai multe cazuri, „deconectarea” față de părinții biologici este evidentă. De unde „provin” copiii acestor cupluri? Din inseminarea artificială (ca în Danemarca, unde o lege adoptată în 2006 permite acest lucru în spitalele publice sau în Norvegia, potrivit unei legi din 2008). Încă din 2004 s-a folosit termenul de „gayby boom” (Barbara Walters) cu referire la copii cuplurilor de același sex.

6. Co-parentalitatea și aranjamentele anterioare concepției^[13] consituie cea mai nouă formă de parentalitate care presupune creșterea copiilor în două case separate dar cu implicarea fiecăruia dintre părinți. Metoda este folosită atât de partenerii heterosexuali cât și de cei homosexuali, ideea centrală fiind aceea a absenței oricărei implicări sentimentale și a unui domiciliu comun. De pildă, în Marea Britanie a fost de notorietate cazul unei lesbiene care și-a dorit un copil dar a căutat să facă o înțelegere anterioară concepției cu donatorul în vederea acceptării responsabilității ulterioare ca părinte. De asemenea, în Canada există un site pentru parteneri de același sex care ajută cuplurile să găsească parteneri de sex opus pentru conceperea de copii cărora să le fie „co-părinți”^[14].

7. Familiile cu trei părinți. O asemenea situație a fost creată pe cale judecătorească pentru prima oară în 2007, în Canada, când mama biologică și tatăl biologic ai unui copil au cerut instanței ca dreptul de părinte să fie recunoscut și partenerei lesbiene a mamei și acest drept a fost dobândit. În același an, în Pennsylvania (cazul Jacob vs. Shultz-Jacob) o instanță a recunoscut dreptul de părinți celor două mame lesbiene și donatorului^[15].

Inutil să adăugăm că îndepărtarea de filiația fondată pe legătura de sânge înseamnă, în majoritatea acestor cazuri, o luptă pentru căutarea originilor… Acceptarea „proiectului” parental drept criteriu unic pentru construirea identității unui copil atrage riscul transformării acestuia în simplu instrument voinței lor^[16].